CEI O SUTĂ Anabasis (16)

Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.

Însă Al Patrulea îşi păstra postul de care nimeni n-ar fi crezut că se va despărţi vreodată. (Iar în timpul liber, colinda străzile şi le împărţea copiilor întâlniţi prăjiturele. De parcă aceea i-ar fi fost cea mai importantă bucurie şi menire.)

Şi, când din imensul imperiu financiar, clădit în vremuri aproape mitice de un chaldeean, despre care se spune că s-ar fi numit Nabu-Daş*…

* Şi câţi oameni în afara scribului — iertată fie-i lipsa de modestie — ar mai putea depune mărturie despre bogatul negustor?

…n-a mai rămas aproape nimic, Al Patrulea, trecut şi de cea de a doua tinereţe, împlinind cincizeci de ani, îşi luă pe neaşteptate familia, părăsind pentru vecie casa strămoşească şi îndreptându-se spre apus.

Surpriza fusese mare pentru toţi cunoscuţii: Al Patrulea obişnuia să repete că bătrânul oraş, unde se născuse şi unde trăise o jumătate de veac fără a-l părăsi vreodată, este singurul loc pe lume în care, ocrotit de zeii străbuni, eşti ferit de surprize neplăcute: orice drum a devenit nesigur pe pământ, iar pe mare călătoriile au constituit dintotdeauna o aventură. În Grecia însăşi, acolo unde piraţii mării erau răstigniţi fără milă, existau până şi în cetăţi hoţi de copii. Despre atenieni vorbind astfel, ce să mai spui despre laconienii care îşi puneau tinerii să omoare sclavii surprinşi pe drumuri? Şi cât de uşor puteai deveni sclav dacă plecai imprudent de acasă, dacă părăseai o capitală pe care n-au reuşit s-o distrugă nici asirienii, nici perşii şi pe care, iată, elenii, victorioşi în ţara lor cu atât amar de vreme în urmă, nici măcar nu au visat s-o cucerească şi nici nu o vor cuceri. În schimb, n-a fost distrusă Atena cea victorioasă de învinşii de mai târziu? Şi câte oraşe din Grecia n-au fost făcute una cu pământul de grecii înşişi? Atunci ce l-ar putea determina pe un om raţional să părăsească un loc atât de binecuvântat de zei ca Babylonul, acea grădină înfloritoare în plin deşert? Aşa vorbise întotdeauna Al Patrulea, un om modest, dar fericit, apt să savureze fiecare curmală pe care o mesteca, să admire încântat un apus de soare şi să urmărească mulţumit modul cum îi cresc copiii. Fericirea nu-i este dată decât acelui om liber şi sănătos ce ştie s-o aprecieze, mai repeta el. Şi, atunci, de ce să plece? Şi de ce a plecat?

Al Patrulea le-a explicat ailor săi că se apropie de vârsta când o călătorie va deveni în curând de neconceput, iar datoria tot amânată, aceea de a găsi rămăşiţele pământeşti ale tatălui său, a trecut deja şi aşa cu mult de scadenţă. Pe de altă parte, firma strămoşească s-a fărâmiţat cu totul, rivalităţi mărunte ducând-o la ruină. Acum conducerea unei sucursale îndepărtate ar fi devenit o soluţie, însă reprezentanţele erau pierdute una după alta, nici vorbă să se mai înfiinţeze una nouă. În Răsărit, comerţul devenise şi el tot mai mult o aventură, iar în Apus marea trecuse în întregime sub stăpânirea grecilor. Marele Rege Artaşchatra — numit de greci şi Artaxerxes — îşi restrânse preocupările la evenimentele palatului. Împărţirea lumii devenise înspăimântător de stabilă, lava bătăliilor spumega departe, aproape că nu se mai ştia nimic despre cercurile nenumărate ce înconjurau satrapiile de la fruntarii. Unde sunt vremurile bune de altădată? Poate că un om de energia bunicului ar fi putut să mai facă avere şi acum, dovadă că multă lume se mai îmbogăţea în timp ce imperiul celui de Al Doilea dispărea, dar Al Patrulea ştia că nu este el cel chemat să redreseze averea decăzută. Zeii înşişi i se părea că îl îndemnau să părăsească vechea metropolă şi să-şi ducă familia într-un loc unde păreau să se fi adunat toate posibilităţile. Economiile îi ajungeau să-şi cumpere o corabie. Fiul, doi gineri, sclavii familiei, alţi sclavi şi câţiva prieteni doritori şi ei să plece să-şi încerce norocul au înjghebat un echipaj căruia nu-i mai lipseau decât câţiva marinari de meserie şi câţiva soldaţi. Au fost găsiţi şi aceştia. Iar până să ajungă la mare, ajunseseră şi mai mulţi. Artaşchatra, cunoscut de apuseni drept Artaxerxes, era numit de evrei Artachşasta. El îngăduise multor oameni să se întoarcă în ţara lor. După Ezra, a plecat şi Nehemia, paharnicul Marelui Rege. Dar urmaşii bătrânului funcţionar Ţipor n-au primit aprobarea ailor lor de a se alătura marelui convoi al lui Ezra. Nu i-a luat nici Nehemia cu el. Acum au primit şi ei dezlegarea de a se întoarce la Ierusalim. Şi se mai găsi şi o familie numeroasă de armeni, care îngroşa şi ea caravana. S-au adunat mulţi acum cei ce mergeau spre apus. Neliniştile celui de Al Patrulea păreau că se vor amâna până la călătoria pe mare. Deocamdată nu trebuia să-i fie frică de un atac al altor muritori.

În ziua când zeii îi dăruiseră fiului celui de Al Treilea cea de a cincizecia aniversare a zilei de naştere, în al treizeci şi unulea an al domniei Marelui Rege Artaşchatra, Al Patrulea plecă pentru totdeauna din Babylon.

Pentru prima oară căpetenie a unei colectivităţi, Al Patrulea se achită în chip firesc de îndatoriri. Vârsta şi calmul — numit până atunci moliciune, dacă nu lipsă de personalitate — îi dădeau prestanţa necesară să poată călăuzi întregul convoi într-un mod şi natural şi eficient. Nimeni nu se îndoia că lui i se cuvine acest rol, toţi îl ascultau fără crâcnire: fiii, nepoţii, sclavii, ginerii, vechii oameni ai casei, dar şi asociaţii mai mult sau mai puţin întâmplători de drum: armenii şi evreii. În omul acela blajin s-a deşteptat, în sfârşit, aptitudinea de conducător, îşi spuneau cei din juru-i, amintindu-şi de stirpea din care se trăgea bătrânul, de străluciţii săi străbuni şi sperând că duhul neîmblânzit al tatălui era cel ce i-a redat celui de Al Patrulea energia: dacă fusese molâu în primii cincizeci de ani ai vieţii, aceasta s-a datorat faptului că n-a întreprins nimic pentru a găsi osemintele părintelui său; acum, îndreptându-se spre Europa, spiritul neliniştit al celui de Al Treilea putea spera în izbăvire şi îşi îndruma protector fiul spre propria-i salvare.

Părăsindu-şi casa cu patru caturi din Babylon, Al Patrulea pătrundea într-o lume scundă, unde aşezările erau mărunte, clădirile joase, necunoscute, cu oameni străini, cu care nu ştiai cum să te porţi şi la ce să te aştepţi. În anii ce i-au fost dăruiţi până atunci, Al Patrulea nu s-a depărtat niciodată de pământurile cuprinse între zidurile nemuritoare ale metropolei legendarului Nabucodonosor, a rămas întotdeauna în imperiul celor patru mari ape: Fison, Gihon, Tigru şi Eufrat, n-a coborât nici măcar până la Marea de Jos, nu s-a iniţiat prin călătorii asemenea strămoşilor. Viaţa i s-a desfăşurat în grădini, în rai. Faţă de toate astea, acum peisajul reflecta alte culori, oamenii respectau alte obiceiuri, drumul îl făcea chiar şi pe el însuşi să adopte alte deprinderi. O călătorie înseamnă mult mai mult decât schimbarea unui loc în favoarea altuia. O călătorie înseamnă mult mai degrabă o ruptură şi de ruptura asta s-a ferit el în anii ce i-au fost dăruiţi până atunci. Dar acum accepta totul fără să se tânguiască, tot ceea ce se întâmpla trebuia să se întâmple: era voinţa zeilor şi efectul întârziat al datoriei ce o avea de împlinit.

Drumul de-a lungul Eufratului nu era greu, iar armenii cunoşteau peste tot hangii care să-i găzduiască. Abia după ce au părăsit malurile râului, au început să călătorească mai ales noaptea, pentru a evita căldura soarelui. Însă întunericul redeştepta în toţi nu numai zvonurile despre tâlhari, vânători de comori şi vânători de sclavi, ucigaşi din vocaţie, indivizi mânaţi de duhurile răzbunării, dar şi duhurile înseşi luând înfăţişarea unor sălbatici, mâncători de oameni, torţionari ai sufletelor. Ei erau încă mulţi, faţă de un atac al oamenilor se mai puteau apăra; în schimb spiritele nopţilor şi sufletelor morţilor ce nu şi-au găsit locul nu puteau fi îmblânzite de armele muritorilor. Şi, în afară de asta, mai existau amintirile nenumăraţilor monştri naturali, animale cu cap de pasăre, pardoşi şi lei cu gheare de vulturi şi aripi pe măsura corpului lor uriaş, turme de onagri cu colţi de tigru şi cu agilitatea felină a acestora, dihănii cu mai multe capete cărora oamenii n-au apucat să le precizeze specia. Cele mai periculoase erau însă temerile care nu se puteau pune în cuvinte, ameninţările care nu veneau nici din cer, nici din ape şi nici de sub pământ, spaimele pe care le ducea fiecare în el însuşi. Necunoscutul îi pândea de peste tot. Poate de aceea se arătau atât de înfricoşaţi evreii din convoi: când era supărat unicul lor Dumnezeu, devenea cu atât mai cumplit, cu cât nu avea chip. Şi, ori de câte ori vedea cineva un monstru apărând de după o dună, încerca să-şi ascundă consternarea până ce nu va simţi şi la vecin aceeaşi teamă, până ce nu va fi dat de o confirmare. Spre noroc, între timp monstrul dispărea.

Ajunşi la mare, s-au despărţit de evrei şi de armeni. Dar o tradiţie dăinuia nescrisă: unul dintre urmaşii uitatului Ţipor îşi continuă drumul cu familia celui de Al Patrulea. Nu-i fusese îngăduit să se întoarcă în ţara ailor săi? Nu-i fusese originea destul de curată? Urmase altor îndemnuri? Nimeni nu-l întrebă nimic.

Corabia se desprinse de ţărm şi porni în lungu-i drum spre apus, navigând ziua şi acostând seara în câte un golf al Mării Pline de Insule, acest pod accidentat între Asia şi Grecia Continentală. Pentru familia celui de Al Patrulea trecerea era nimerită: corabia lor rămăsese supusă lui Marduk, aşa cum le fusese şi locuinţa din Babylon, atunci când asupra oraşului se pogorâse spiritul lui Ahura Mazda. Corabia reprezenta acum casa lor şi călătoria le dădea voie să se adapteze, încetul cu încetul, altor oameni, pe care îi cunoşteau deja în parte, despre care ştiau atâtea din convieţuirea paşnică de zi cu zi de acasă, dar care le arătau acum o cu totul altă faţă. Aici elenii erau localnicii, cei mulţi, iar ei, cei veniţi, erau străini, barbarii care le stâlceau limba şi care erau mai mult sau mai puţin acceptaţi. Credincioasă, corabia nu-i trecea numai apa, ci şi prăpastia ce-i despărţea de o altă lume. Zeii şi obiceiurile grecilor, tolerate în unele case din Babylon, tolerau în mod diferit, la rândul lor, credinţele purtând alt nume. Trecerea pe mare a devenit astfel o iniţiere, desele popasuri s-au constituit în examene. Părăsind ultima satrapie, supuşii Marelui Rege pierduseră orice drept politic, deveniseră străini. Libertăţile fireşti, câştigate prin naştere, aveau o altă pondere în lumea în care intrau Al Patrulea şi tovarăşii lui de drum. Nu întâlniră în calea lor nici piraţi şi nici hoţi de oameni, n-au fost atacaţi în nici un fel — zeii şi duhul protejându-i de grozăvii — însă terenul unde au ajuns să păşească era un teren mişcător, pe el trebuia să înveţi să umbli. Mai toţi dintre ei ştiau destule lucruri despre greci, dar, văzută de aproape, partea se delimitează de întreg. Între rodosieni şi cnidieni, între delosieni şi androsieni, între atenieni şi spartiaţi, între arcadieni şi epirieni, ca să nu mai vorbim şi despre cei din Grecia Mare, sicilienii şi lucanienii şi toţi cei ce n-ar încăpea într-o listă lungă, între toţi grecii deosebirile erau la fel de mari ca şi asemănările. Cu fiecare dintre ei trebuia să ştii cum să tratezi, ce vorbe să spui, ce să ceri şi ce să eviţi să ceri, ce să oferi şi la ce să te abţii să dai. Grecii, despre care se vorbeau atâtea încă de pe vremurile fericite ale lui Dareios, despre care se ştiau tot mai multe, se arătau cu mult mai diferiţi decât lăsa depărtarea să se observe. Urmând prudenţi orizontul ţărmurilor, noii barbari se străduiau să desluşească imaginea particulară a fiecărei cetăţi, a fiecărui popor. Însă pentru aceasta trebuia să te apropii mai mult, trebuia să atingi cu mâna ceea ce atingeau şi aceia cu mâna, trebuia să încerci şi să greşeşti — ştiind că fiecare greşeală se plăteşte şi învăţând preţul local al respectivei greşeli —, trebuia să rişti. Iar Al Patrulea era învăţat să rişte cât mai puţin.

După ce au ajuns la Pireu într-o lună purtând numele unor sărbători străine lor, într-un an indiferent la durata domniei Marelui Rege şi într-o lume despre care ştiau prea multe doar din povestirile călătorilor şi din cântecele luptătorilor, după ce au părăsit corabia în port şi au urcat spre Atena, căutând casele unor meteci pe care-i cunoşteau, după ce au stat câteva zile acolo şi au constatat că n-are nici un rost să plece în apropiere, la Mycale şi la Plateea pentru a căuta ceea ce de mult nu mai era de găsit, după ce li s-a spus că totuşi n-ar fi imposibil ca măcar o parte din rămăşiţele pământene ale celui de Al Treilea să mai poată fi recuperate (dar cum, asta nu putea să precizeze nimeni), după ce au văzut că sunt prea mulţi pentru scopul venirii lor, Al Patrulea îşi luă tovarăşii de drum, îi conduse înapoi la corabie şi plecă mai departe: spre apus. În primul rând urmaşii săi trebuiau să aibă din ce trăi.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.