CEI O SUTĂ Anabasis (22)

Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.

De la întoarcerea eroului la Atena şi până la nefericita înfrângere a lui Antiochos, Al Cincilea s-a întâlnit aproape în fiecare zi cu favoritul cetăţii. Şi dacă nu se întâlneau, nu trecea încă o zi şi Alcibiade însuşi îl căuta sau trimitea pe cineva să-l invite pe Persan la el. Şi când venea, Al Cincilea era poftit să stea pe acelaşi pat cu gazda şi oricare dintre vechii prieteni şi tovarăşi de-ai lui Alcibiade se aflau de faţă, locul acesta de cinste şi prietenie îi revenea tot Persanului. Doar atunci când se nimerea să se afle şi filosoful Socrate printre comeseni, locul celui de Al Cincilea devenea incert, dar Alcibiade se pricepea întotdeauna să găsească o soluţie care să nu-l jignească pe nici unul dintre cei doi şi, datorită farmecului său, toată lumea se simţea cât se poate de bine.

Cel ce nu este răsfăţat de soartă, devine suspicios faţă de zei când i se deschid brusc uşile spre toate bucuriile care până atunci i s-au părut interzise, iar altora date din belşug. Suspiciunea aceasta îi strica de obicei celui de Al Cincilea şi clipele prezentului. Dar ea avea şi însuşirea de a-l face mai prudent, de a-l ţine tot timpul cu ochii larg deschişi. De aceea, Persanul îşi păstra răceala atitudinii şi în continuare şi ori de câte ori îi venea să chiuie de fericire, se abţinea şi-şi lăsa marginile buzelor şi mai jos. Căci dacă până, acum, tăcerile i-au conservat misterul, nu cumva o frecventare prea deasă a celebrităţilor zilei îl va târî în banal? Şi cum va reuşi să-şi păstreze legenda, când lumea va începe să se intereseze cu adevărat de relaţiile, de averea şi de trecutul său? Şi ce va spune atunci când se va descoperi că relaţiile sale abia acum se înfiripau, că averea îi era risipită de urmaşi undeva în Italia, iar trecutul va dovedi că Persanul n-a realizat nimic deosebit în toată viaţa. Nici măcar legăturile tradiţionale ale familiei sale cu Marii Regi n-a fost în stare să le reia, nici măcar pe satrapii ce se amestecau în războaiele grecilor nu-i cunoştea personal, nici măcar pe conducătorii cetăţilor din Grecia Mare nu i-a influenţat în vreun fel, chiar şi atunci când n-ar fi fost exclus să fi putut s-o facă. Şi cum va reacţiona dacă toate acestea vor deveni clare pentru toată lumea sau dacă doar într-o noapte, după ce va fi băut cineva prea mult vin amestecat cu prea puţină apă, îl va jigni întâmplător şi îi va nărui dintr-o dată tot şubredul renume? Ce arme de apărare va mai avea el atunci? Aşa că Al Cincilea începu să evite întâlnirile prea dese cu Alcibiade, chiar şi cu ceilalţi oameni care se învârteau în jurul Speranţei Atenei. Al Cincilea era prudent şi în realitate, nu numai în legendă: el ştia că un om ce a răbdat atâta vreme de sete nu poate bea dintr-o dată o amforă chiar şi din apa cea mai curată, fără a se îmbolnăvi apoi, riscând poate chiar a muri. Al Cincilea se atingea de „apă“ parcă dispreţuind-o, iar acest lucru nu putea decât să le impună atenienilor.

Persanul nu era curtat acum doar de cetate, pentru ca prin el să fie atrase forţele ahemenizilor de partea Ligii, Persanul era inclus şi în intrigile particularilor. Alcibiade, „cel mai frumos dintre eleni“, a fost disputat încă din prima tinereţe de nenumăraţi admiratori, care-i cerşeau prietenia, neezitând unii să-i pună şi trupul, şi toată averea la picioare. E drept că aceiaşi şi alţii n-au pregetat mai târziu să-l alunge şi să-l condamne la moarte, însă nu s-au ridicat niciodată în prezenţa lui împotrivă-i. Şi nu se revoltau în prezenţa lui Alcibiade pentru că întreg poporul era cucerit de el, astfel încât, văzându-l, fiecare grec se credea un pic asemenea lui. Nu degeaba a spus poetul Aristofan: poporul „îl doreşte, îl urăşte şi vrea totuşi să-l aibă“. Alcibiade era ca vinul: cine a băut din el prea mult îşi jura a doua zi, atunci când se trezea din beţie, să nu mai pună niciodată licoarea înşelătoare în gură fără a o amesteca vârtos cu apă. Dar seara, la o nouă întâlnire cu prietenii, în prezenţa vinului, prea puţini îşi mai aduc aminte de legământul făcut doar cu câteva ore în urmă. La fel şi cu Alcibiade: pe cât de adulat atunci când se afla de faţă, pe atâtea rele a trebuit să conteze din partea prietenilor, atunci când vraja îi pâlpâia de la distanţă.

Dar, deocamdată, „cel mai frumos dintre eleni“ se găsea la Atena, iar aceia dintre cetăţeni şi meteci care-i căutaseră tovărăşia cu douăzeci de ani în urmă, dacă nu muriseră sau nu trebuiseră să părăsească cetatea, au început din nou să-şi dispute tovărăşia celui ce acum a devenit mai puternic, aureolat de victorii strălucite şi de faima de a putea învinge pe oricine şi oricând, depinzând doar de voinţa sa să-i înduplece pe zei să-i stea într-una alături. Însă zilele petrecute în metropolă se anunţau numărate pentru Alcibiade: abia s-a întors în triumf, că lumea aştepta de la el noi victorii şi, în primul rând, câştigarea definitivă a războiului. De aceea, eroul avea mult de lucru, timpul se scurgea mai repede decât norii mânaţi de furtună, Alcibiade era prea ocupat să convingă poporul că tot ce a făcut în activitatea-i contradictorie n-a fost decât pentru a sluji Atena, pretinzând că atunci când lucrurile au decurs altfel, aceasta nu s-a putut întâmpla decât din cauza unor neînţelegeri trecute, a pripelii cetăţenilor, a neîncrederii arătate cu anumite prilejuri. Prea puţine ore mai rămâneau pentru prieteni, dar ce om politic al cetăţii nu-şi pierde cea mai mare parte din vreme tocmai în disputele cu alţi bărbaţi, stând la taclale sub coloane sau petrecându-şi jumătate din noapte bând vin, ascultând muzică şi întrecându-se în a convinge în cele mai diferite dispute: despre adevăr, despre bine, despre frumuseţea sau despre necesitatea recuceririi uneia sau alteia dintre cetăţile pierdute? De aceea, lunile petrecute acasă au fost şi extraordinar de scurte şi foarte lungi. Oamenii cu adevărat mari au întotdeauna timp pentru toate.

Numeroşii scribi, numindu-l mai târziu mai făţarnic decât cameleonul însuşi, n-au avut dreptate: Alcibiade a rămas de fiecare dată acelaşi, chiar dacă aparenţele au înşelat câteodată şi cele mai atente spirite. Dar mulţi autori sunt interesaţi numai de fapte, neglijând sufletul şi amănuntul că întâmplările se datorează de prea multe ori unor împrejurări al căror rost poate doar zeii ar fi în stare să-l descifreze. La fel de adevărat fiind însă că, pentru cei mulţi, într-adevăr oamenii se măsoară doar după efectul lucrării personajelor. Dar pentru cei ce i-au stat în apropiere, Alcibiade a rămas acelaşi risipitor cu darurile cu care a fost înzestrat, oferindu-şi bunăvoinţa cui avea chef şi nepunând în balanţă ceea ce i se dădea cu atâta dragoste de către alţii. De aceea, nu puţini se simţeau nedreptăţiţi de purtarea sa şi, chiar dacă sub influenţa vrăjii nimeni nu-l acuza direct, toţi considerând doar o nedreptate a sorţii că faţă de unii eroul se poartă într-un fel şi pe alţii abia de-i priveşte, între numeroşii admiratori s-au iscat şi s-au redeşteptat aversiuni, multe stând la baza unor fapte teribile de mai târziu. Dacă scriitorii ar fi pus şi întâmplările născute din certurile oamenilor geloşi unii pe alţii pe seama lui Alcibiade — el fiind, la urma urmei, într-adevăr motivul prim al respectivelor nenorociri — probabil că şi „cel mai frumos dintre eleni“ ar fi primit încă multe nume puţin măgulitoare şi istoricii nu l-ar fi numit doar „mai făţarnic decât însuşi cameleonul“, ci încă mult mai rău.

Cel mai jignit dintre toţi cei ce se simţeau defavorizaţi în faţa lui Alcibiade era Persanul, chiar dacă era singurul ce nu-i căuta ostentativ prezenţa, nu exterioriza cu nici un prilej şi nu făcea nici cea mai mică aluzie în legătură cu ceea ce simţea. De aceea, ignorându-i suferinţa, născută doar din firea-i imposibilă, numeroşi greci venea la el să se plângă şi, văzându-l mereu căutat de Alcibiade, mulţi se străduiau să i se bage şi celui de Al Cincilea sub piele. Printre aceştia se afla, de pildă, Anytos, fiul lui Anthemion, cel care nu s-a putut supăra niciodată în faţă pe „cel mai frumos dintre eleni“, dar care era cu atât mai pornit împotriva celor care se bucurau de mai multă trecere în faţa Speranţei Atenei. Anytos apucase obiceiul de a-l căuta zilnic pe Persan.

Pe urmă, venind Anytos şi venind şi alţii intr-una la el, fiul lui Philopater începu să se bucure – în sfârşit! – de faima după care a tânjit atâta vreme. Acesta a fost poate primul moment şi primul motiv al notorietăţii sale. Şi l-a mai ajutat încă un lucru: la Atena bogăţia reprezenta un considerent important în calificarea şi aprecierea cetăţenilor. Dar multe vise eroice, precum şi exemplul unor învăţaţi, a ridicat şi sărăcia la rang de virtute. Şi chiar dacă vremurile au decăzut atât de mult, încât s-a ajuns ca înţelepţii să-şi transmită ştiinţa pe bani, asemenea acelui Hipocrate din Chios, cel ce a dat pentru prima oară nume de litere cifrelor, chiar dacă, deci, instrucţia costa tot mai mult, aşa încât fără avere era tot mai greu să ajungi la învăţătură, nu erau puţini oameni nevoiaşi care-şi purtau sărăcia ca pe un trofeu de preţ. Aşa că Persanul nu trebuia să-şi facă griji nici din cauza modestelor resurse financiare de care dispunea. (De aici poate şi legenda cum că Al Cincilea ar fi fost foarte bogat, că ar fi posedat averea firească a unui însemnat demnitar de pe lângă curtea Marelui Rege, dar că, din motive necunoscute, preferă să trăiască în modestie şi cumpătare la Atena. Iar originea acelor motive constituia însăşi subiectul legendei).

Neputând să-i primească pe aceşti mulţi oameni ce-l căutau şi mai ales neavând cu ce-i trata şi cunoscându-se acest lucru, în fiecare zi Persanul era luat de acasă şi dus ba la unul, ba la altul dintre cetăţeni, unde i se punea casa la dispoziţie şi unde era investit cu atribuţiile unei gazde autentice. (Iniţial, mai mulţi greci au vrut să-i dăruiască sclavi, însă Persanul i-a refuzat cu demnitate. Lui i-a fost teamă că nu va avea din ce să-i întreţină, ceilalţi au înţeles refuzul acesta cu totul altfel…)

Şi, pentru că nimeni nu ştia când va porni „cel mai frumos dintre eleni“ din nou pe mare, de data asta în fruntea celor o sută de trireme pe care adunarea i le votase, fiecare folosea prilejul de a se întâlni cu Persanul, ştiind că în prezenţa acestuia îl vor putea găsi mai devreme sau mai târziu şi pe Alcibiade însuşi şi netrebuind să le fie frică că or să dea acolo şi de Socrate, în prezenţa căruia parcă nici eroul nu mai era el. A contribuit gelozia pentru Alcibiade la nenorocirea ce se va abate nu peste multă vreme asupra lui Socrate? Prea puţini amintesc acest lucru. Oricum, întorcându-ne la Persan, în casele în care primea acesta, ştiind că-l va găsi acolo, Alcibiade venea mai elegant ca altundeva şi purtarea îi era în general mai aleasă şi mai binevoitoare, de parcă Al Cincilea l-ar fi reprezentat pe însuşi Marele Rege. Netrebuind să se teamă de vreo grosolănie din partea favoritului ei, mulţimea de linguşitori nu mai ştia cum să-i facă pe plac. Iar Speranţa Atenei, care altădată îţi întorcea spatele când îţi era lumea mai dragă, accepta acum să asculte toate vorbele şi să participe la toate jocurile.

Şi nici rolul Persanului nu era cu nimic mai prejos la acele întruniri.

— De ce oare, insinuau atenieni, de ce oare îi ajută în continuare Marele Rege pe lacedemonieni?

— Unii satrapi îşi încalcă prerogativele şi acţionează de capul lor, spunea cineva şi toţi priveau spre Persan, aşteptând din partea lui o confirmare. Dar cum acesta nu schiţa nici o mină, un altul continua discuţia.

— Marele Rege nu face decât să-i încerce pe duşmanii noştri. Până la urmă, el îi va răsplăti pe toţi după faptele săvârşite. Şi iar se uitau cu toţii la Al Cincilea şi iar încercau să ghicească de pe faţa acestuia răspunsul.

— Ziua este aproape, urma replica unui comesean. Ahemenidul va trece în curând cu toate forţele de partea noastră.

Chipul Persanului era nemişcat, asemenea unui oracol. Nenumărate semne se puteau citi pe el. Trebuia dor să te pricepi la oameni.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.