PIETRELE (17)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PIETRELE apărută la Editura Eminescu în 1978.

Lucrurile, reluă femeia cu alt glas, știu că nu încep și nu se sfârșesc cu mine, dar eu fac totuși parte din ele și voi face parte din ele și după ce voi fi murit. Asta-i sigur. Încercă să se ridice, dar nu putu, renunță și se lăsă înapoi. Am citit eu odată un roman franțuzesc despre niște copii care au fost schimbați în leagăn, și tu, odorul meu, ar trebui să mai citești asemenea cărți pentru că ele s-au întâmplat și chiar dacă știu că tu n-ai fi putut fi schimbat în pătuțul tău cu cine cred eu, fapta aceasta ar fi trebuit să se întâmple. Și acum să-ți spun cel mai important lucru, pentru că altă dată nu știu dacă voi apuca să ți-l mai spun, cu toate că eu cred că am să mai vorbesc de câteva ori. Că n-am să mor încă! Lui Lazăr i se păru că se uita la el, dar își scutură această impresie, zicându-și că baba nu mai vede de ani de

C Lucrul ccl mai important, zicea bătrâna, este că cei doi se judecă pentru tăbăcărie, și cel ce-a depus plângerea și cel ce ține cu dinții de ea, chiar dacă sunt niște ticăloși amândoi, merita s-o aibă unul dintre ei, și în nici un caz tu, pentru că tu, odorul meu, te-ai plictisi cu ea și te-ai plictisi și fără ea, și în felul acesta n-ar avea nimeni nici un folos, precum n-o să aibă nimeni de pe urma ta, și nici măcar tu însuți. Decât poate copiii pe care îi vei face și de care nu vei știi. Tu te plictisești la fel cum mă plictisesc și eu și suferi pentru lucruri pe care altul nici nu le vede. Ei nu suferă pentru așa ceva, și Lazăr nici nu e măcar din Lugoj, însă a trebuit să vină aici pentru ca să aibă orașul ăsta puțin mai multă vlagă și să poată păstra și de-alde tine și de soră-ta. Că până la urmă tăbăcăria aia n-o să rămână la nici unu; și? chiar dacă ar rămâne, ar trebui s-o păstreze cu grijile ei cu  tot. Ei își vor face planuri mărunte de pe o zi pe alta și vor ț trece prin viață ca un poștalion, hurducându-se și abia așteptând să ajungă până la capăt, și li se va părea mereu prea greu și prea lung drumul, încât abia după ce vor fi ajuns o sa-și dea seama că au ajuns prea devreme. Iar tu, odorul meu, te vei purta ca un adevărat lugojean, și vei suferi pentru toată lumea asta atât de mare, și vei ajunge și tu la capăt, fără a goni caii și fără a-ți da seama, și-ți va părea rău că ți-a trecut plictiseala și…

Nu i se mai puteau desluși cuvintele, mai bombăni multă vreme în timp ce tânărul Vancu stătea aplecat asupra ei.

Ca și Veta, obișnuise și el să vină de multe ori în camera bătrânei și, rămânând singur cu ea, să-i vorbească așa cum fac credincioșii în fața unei icoane: trupul doamnei Gorunescu era prezent și impasibil, nu răspundea cu nimic mai mult la întrebările care se ridicau în fața lui decât sfântul din racla sa. Doar că vorbind acum despre procesul pentru tăbăcărie, trupul acela dovedea că înregistrase totuși cuvintele care i s-au adresat. Și poate dacă și-ar fi dat seama de acest amănunt, tânărul ar fi crezut și mai mult în minuni. Mai târziu, lumea avea să povestească în șoaptă cum că doar Vancu Gaură ar fi putut auzi discursul bătrânei până la capăt, dar el nu făcea nici un fel de secret din faptul că n-a reușit să înțeleagă mai mult decât ceilalți martori ai scenei.

Lazăr se chinuise să audă ce se va mai întâmpla cu tăbăcăria, el credea mai puțin în preziceri, cât spera să afle amănunte pe care să le poată folosi la proces. Îi veni un gând și încercă să facă o socoteală pentru a afla cam în ce relații de rudenie se află cu tânărul Vancu. Dar era imposibil de cercetat dacă bătrâna, care constituia ipotetica verigă de legătură dintre ei, este într-adevăr neam cu amândoi. Lazăr s-a obișnuit de când se știa s-o numească pe doamna Gorunescu bunica sa, dar n-avea nici o certitudine dacă lucrurile stăteau într-adevăr așa. Iar în ceea ce privea legăturile de sânge dintre familia Vancu și… bunica sa… La dosar, anexase niște acte bazate mai mult pe mărturiile unor oameni și mai puțin pe dovezi sigure. (Pe urmă Vancu cel Roșu avea să demonstreze în mod cu totul întâmplător că doamna Gorunescu se înrudea într-adevăr cu familia lui, dar printr-o cu totul altă ramură, lucru care însă nu va mai interesa pe nimeni. După aceea au avut loc noi alianțe între cele două familii și problema avea să fie aproape uitată, dacă nu s-ar fi ivit un caz de cerere de anulare a unei căsătorii pe baza dezgropării vechiului proces, cu scopul de a se arăta că soții făceau parte din aceeași familie, că purtau același sânge în vine și că o alianță deci nu era recomandabilă. Bineînțeles, ca și în cadrul primului proces, s-a pus din nou problema gradului de rudenie și lucrurile au rămas din nou încurcate. Lumea nu credea în mod serios în toate aceste dovezi și pentru fiecare era clar că ele nu reprezentau decât niște foarte abstracte piese ale unui dosar civil; de aceea, ,când în 1946 un Vancu a fost arestat și bănuit că ar fi ucis un Lazăr, nimeni n-a pus lucrurile în seama unei vendete între două ramuri ale aceleiași familii și nu s-au stârnit asemenea comentarii nici când acel Vancu a fost eliberat din lipsa de probe).

Lazăr ieși scârbit din încăpere fără să mai aștepte să-și revină ceilalți din uluială. Pentru el, bătrâna Gorunescu era moartă de peste douăzeci de ani. În ziua aceea vorbise pentru prima oară în tot acest răstimp, iar ceea ce spuse n-avea pentru el nici o importanță. Deci era moartă. Dar nu putea fi îngropată. Așa cum anticipa el în clipele acelea, bătrâna își va pierde din nou cunoștința și va zace în continuare încă multa vreme foarte puțin înrudită cu viața, dar suficient pentru a nu putea fi dusă la cimitir. Avea o moartă în casă, și nu putea să scape de ea după toate datinile și legile acestei lumi. De zeci de ori va mai fi declarată moartă de către medici și de fiecare dată va mai deschide ochii pentru câteva secunde, destul pentru a nu putea fi îngropată. Lui Lazar i se părea că ar face un act de caritate pentru toată lumea dacă l-ar putea convinge pe Fitacek să-i administreze bătrânei un drog care s-o omoare definitiv. Și era hotărât ca dacă acesta va refuza, să aștepte până ce se vor mai liniști puțin evenimentele și să facă el ceea ce natura nu era capabilă să ducă la bun sfârșit. Doar că după ce lucrurile reveneau la normal, adică după ce bătrâna se întorcea la starea ei de simplă vegetare, lui Lazăr îi treceau pornirile de a corecta el natura.

Plecă furios la depozit și așteptă în micul său birou să-i vină prietena.

Aceasta întârzia să vină.

XII

Lazăr plecase furios, dar nu atât cât se așteptase nevastă-sa. Ea simțea mereu liniștea din fața furtunii și descărcările violente ale bărbatului ei îi apăreau aproape ca o izbăvire, asemenea ropotelor de ploaie care sparg, în sfârșit, zăduful insuportabil. Dar în ziua aceea Lazăr fusese „liniștit“ și Veta tremura de teamă că o eventuală trezire a moartei va fi din nou tunetul care va declanșa furtuna. Tunetul sosi, furtuna încă nu. După ce ieșise din încăperea bătrânei, Lazăr le găsise pe nevastă-sa și pe soră-sa șezând una lângă alta și plângând. Spectacolul acesta era necesar, dar îl plictisea. Mai ales că după ce situația se schimbase, după ce s-a dovedit din nou că doamna Gorunescu n-a murit cu adevărat, bocetele i se păreau atât de inutile, încât le interzise fără echivoc.

Însă, ca un făcut, femeile nu se mai puteau opri și, deși urla la ele, oricât le-ar fi fost lor de frica, de SUD batiste sughițurile și hohotele porneau mai puternice. Pe deasupra mai apăru încă o vecină care se pomi și ea pe

— De ce dracu mai plângeți, urlă Lazăr. Măcar dacă v-ar părea într-adevăr rău ca baba aia împuțita nu mai moare odată!

Apoi plecă renunțând să-și mai impună autoritatea.

Veta se închisese în camera ei și îi trebuise aproape o oră să se liniștească. Nu mai plânsese atâta de când o adusese Lazăr în casă pe Cristina, târfa cu care cutreiera ținutul și pe care i-a pus-o și la masă, într-o duminecă, fiind pe urmă furios pe soție că nu s-a purtat mai frumos cu amanta, că nu i-a dat decât spate din pui, în loc să-i servească pieptul păsării. Veta plânsese atunci toată noaptea și când Lazăr se întoarse târziu de pe unde o fi fost cu curva aia a lui și o bătuse de o lăsase două săptămâni în pat, se simțise aproape izbăvită. Izbăvită, dar învinețită toată.

De data asta n-avea vreme să plângă prea mult, trebuia să vadă ce e de făcut cu bunica, să le concedieze pe călugărițe pentru că Lazăr nu vedea ce rost mai avea să-i stea și ele în mod inutil pe cap, după ce tot nu aveau cu ce s-o ajute pe bătrâna, apoi trebuia să scoată luminările din încăpere și să încerce să readucă gospodăria la normal, mai ales că nu ascultase întru totul poruncile bărbatului ei și se apucase peste vrerea acestuia, dintr-o presimțire că de data aceea bătrâna murise de tot, să comande colaci. Așa că ieși din casă și plecă până la colț, la brutar, să-i spună că nu-i mai trebuie colacii și că poate să-i vândă; tipului nu-i prea plăcu vestea, dar obținu totuși o despăgubire pentru ca să nu fie supărat și mai ales să nu spună cuiva de comanda pe care o primise. Apoi reveni și o găsi pe cumnată-sa stând de vorbă cu Vancu cel Tânăr și consolându-l, și Vetei i se făcu ciudă pe sora lui Lazăr că n-a fost capabilă nici măcar să stingă luminările și să le scoată din casă în toată vremea aceea, cu toate că Lazăr va observa — cine știe când — neglijența și tot pe ea o va sancționa în felul lui brutal.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.