CEI O SUTĂ Anabasis (68)

Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.

Te scuturi şi, nesigur pe picioare, te înapoiezi, împleticindu-te, pe drumul pe unde ai venit. Nu te mai concentrezi la poteca ce o străbaţi — un instinct tainic te orientează întotdeauna pe orice cale ai păşit chiar şi o singură dată. Dai la o parte ramurile cu mâinile, dar ajungi să nu te mai fereşti, verdeaţa se agaţă cu spinii de tine şi ajungi istovit în tabără. Sângerezi. Eşti aproape gol şi porţi doar arcul şi tolba cu săgeţi. Şi un şnur în jurul gâtului, un şnur de care nu mai atârnă nimic.

Hannibal trecu noaptea aceea prin tabără spre colina din mijloc, acolo unde era locul său. Oamenii se sculau în picioare şi-i trezeau pe cei ce dormeau. Şi-l vedeau: groaznic cu ochiul orb şi cu trupul zdrelit; numai ură din ochiul viu, numai ură din trup, numai ură încercând să-şi azvârle în ură spaima din suflet. Conducătorul armatei Cartaginei, conducătorul bărbăţiei ei, al vieţii ei, stătea pe colină gata de a vorbi.

Şi oamenii aşteptau hotărârea.

Cerul s-a înnourat, aerul e negru.

Deschizi gura şi o închizi, dar acum ştii că vei vorbi, experienţa şi succesele te-au învăţat de atâta timp să te adresezi oştenilor.

— Te tero Roma…, începi şi nu gândeşti niciunde, vorbele ies singure, scăpate ca din praştie, nu le mai controlezi — ai mai putea oare s-o faci?

— Te ameninţ, Romă, cu mâna goală, daţi-mi arme şi fugiţi! tună vocea lui Hannibal şi el creşte groaznic, umbră neagră pe colină. Nimeni nu se miră văzându-l, auzind ciudata ameninţare. Da, cumplită, arătarea întunecată din vârful dâmbului poate ameninţa şi cu mâna goală…

Şi continui în limba latină, pentru că pe romani îi ameninţi, ei trebuie să audă. Să audă şi să tremure!

— TE TERO, ROMA, MANU NUDA; DATE TELLA, LATETE!

Oamenii tac, au obosit prea aşteptând această clipă, au strigat, s-au agitat, au ţesut intrigi, s-au luptat pentru ea. Acum tac. Ca orice fiinţă obosită de zbucium, o dată cu aflarea deciziei — oricare ar fi ea — gândul se prăbuşeşte istovit în somn.

„Te tero Roma…“ străbate munţii, dispare în depărtări.

(Se spune că ameninţarea s-a auzit până la Roma, că strigătul ei a făcut să vibreze templele zeilor şi casele muritorilor… că vuietul ei a mişcat din loc pietrele de la fundamentul clădirilor şi a înclinat coloanele din pieţele publice.. Se mai spune că, asurziţi de zgomot, oamenii au trebuit să-şi astupe urechile cu ceară, dar, cu toate că nu mai auzeau nimic din afară, în sufletul lor pătrundeau, încet-încet, zgomotele spaimei ce nu se mai stingea).

Istoviţi, bărbaţii se pregătesc să se culce la loc. Însă cuvintele pierdute în depărtare, în munţi, se întorc în ecou. Sunetele se alungesc, se întind, se desprind din cuvinte, vin singure înapoi realcătuite după bunul lor plac.

„Te-te-ro-ro-ma-ma-nu-nu…“

Blestemul a fost rostit şi o clipă te-ai liniştit şi tu. Liniştea trecătoare a simţămintelor obosite, prea epuizate pentru a putea dormi. Aşa că se trezesc din nou: sentimentele, sentimentele şi raţiunea. Îţi revin în memorie pașii Apeninilor cu opintelile oamenilor şi gâfâiala animalelor, ai un rictus la amintirea mâlurilor Arnusului, revezi oşteni înfundaţi în mlaştini, elefanţi căzuţi în genunchi şi murind până la unul, simţi iar praful, sudoarea şi strigătele mercenarilor, bărbaţi obişnuiţi să îndure şi să tacă. Şi noaptea aceea cu torţe, cât vedeai cu ochii doar mâl printre torţe, stele pe cer, torţe în mâl, noaptea aceea ciudată cu strigăte printre stelele din mâl, cu voci printre torţele din cer. Noaptea ochiului tău.

Un frison îţi străbate corpul. Spaima ameninţând, bâlbâiala iese la iveală.

Istoviţi oamenii se culcă la loc. Dar ecoul se întoarce în munţi. Sunetele se alungesc, se întind, se desprind din cuvinte, vin singure înapoi. Mai multe, mai multe. Strivesc totul în cale.

Ascultaţi oameni cu toţii cum râd munţii! Hohotesc şi din spatele lor râde-n întuneric Spania. O boare îngheţată tremură înspre voi.

Barbare tună acum silabele:

Te-te-ro-ro-ma-ma-nu-nu-da-da-te-te-la-la-te-te! Tete roro mama nunu dada tete lala tete!

şi oamenii mai realcătuiesc: „Te tero Roma, manu nuda, date tella, latete!“

şi iar:

Te-te ro-ro ma-ma nu-nu da-da te-te la-la te-te

şi Hannibal nu mai aude decât bâlbâiala îngrozitoare. Şi încă o dată şi încă o dată se întorc silabele punctate de ecou.

(Doar aici se întorc cuvintele astfel. La Roma ele şi-au păstrat întreaga ameninţare. Şi ameninţarea aceasta revine odată cu sunetele, uitând parcă de la cine provine şi împotriva cui a fost îndreptată. Sau poate că ecoul a avut darul de a extrage din ameninţare şi propria spaimă a celui ce a tunat. Şi pentru o singură clipă în istorie, pe colina taberei punilor, ameninţarea şi deznădejdea şi-au dezvăluit unicul trup, ale căror două ipostaze înşelătoare au bântuit vremurile în încercarea de a părea două forţe diferite. Ameninţarea şi deznădejdea.)

Ai ameninţat Roma, dar ţi-a fost şi ţie frică, ai înşelat Roma, dar n-ai putut înşela ecoul: vorbele se întorc înapoi, BÂLBÂIALA îngrozitoare a gândului tău. Cuvintele se întorc…

E linişte. Tot mai rar pufnesc munţii:

— Te tero Roma…

— Te-te ro-ro ma-ma…

În sfârşit, au adormit şi oamenii. Transpiră şi vorbesc prin somn. Luna se retrage, rămâne doar femeia din pădure şi zumzetul nopţii:

„… la-la te-te… LATETE!“

TE-TE RO-RO MA-MA NU-NU DA-DA TE-TE LA-LA TE-TE!

Iar Hannibal îşi aminteşte. El, za neînsemnată, punte între ce-a fost şi ce va mai fi. În întunericul nopţii, la orizont se simte o lumină. Nu este nici soarele pregătindu-se să răsară şi nici luna retrăgându-se. Speranţa arde. Flăcările ei se simt cu o clipă înainte de a se face ziuă.

Iar Hannibal îşi aminteşte. Za neînsemnată, punte între ce-a fost şi ce va mai fi. În întunericul nopţii, la orizont se sesizează o lumină. Nu este nici soarele pregătindu-se să răsară şi nici luna stingându-se. Speranţa arde triumfal. Flăcările ei se simt cu o clipă înainte de a putea fi văzute.

Totul e linişte acum. Linişte.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.