CEI O SUTĂ Anabasis (8)

Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.

Cine mai cunoaşte astăzi organizarea economică atât de perfecţionată a regatului ahemenid? Şi cine îi mai bănuieşte originile? „Negura istoriei“ a înghiţit nu numai personaje, ci şi structuri. Al Doilea, fiul Primului, cel de al nouăzeci şi nouălea strămoş al scribului acestor rânduri (şi poate şi al unuia dintre onoraţii cititori), şi-a cheltuit viaţa pentru înălţarea palatului lui Dareios de la Susa şi, între timp, a iubit şi a avut copii. O dată cu averea pe care a moştenit-o de la bunic, Al Doilea l-a moştenit şi pe bătrânul evreu Ţipor, cel ce avusese grijă de Primul şi-l însoţise la Teima, cel ce l-a sfătuit pe Al Doilea însuşi în prima călătorie la Susa şi în cea din deşert, când s-au întâlnit cu Kambyses. Acelaşi Ţipor, care parcă uitase să moară, îl însoţi şi pe întâiul născut al celui de Al Doilea într-o primă călătorie. Dar zeii n-au fost la fel de îngăduitori cu primul fiu al celui de Al Doilea, ca şi cu bunicul şi cu tatăl acestuia. Urcând din Babylon de-a lungul Eufratului, primul fiu al celui mai bogat negustor a intenţionat să ajungă împreună cu o caravană de-a tatălui său în cetăţile greceşti din Media. Doar că drumul îl conduse direct în miezul unei răscoale împotriva satrapului local. Era seara şi Ţipor se ruga la Dumnezeul lui în clipa când în depărtare apărură călăreţii vrăjmaşi. Ar fi trebuit să fugă imediat şi poate că ar fi scăpat cu viaţă, însă Ţipor spunea o rugăciune pe care nu avea voie s-o întrerupă. Băiatul nu îndrăzni să se despartă de bătrân şi călăreţii năvăliră peste drumeţi şi-i omorâră pe toţi. Ţipor mai reuşi să îngâne cel de al optsprezecelea cânt. Dorise atât de mult să-l poată intona şi pe acesta, încât, atunci când sfârşi, muri mulţumit. În schimb, fiul celui de Al Doilea era prea tânăr pentru ca să poată pricepe ce i se întâmplă. Şi cine ar putea accepta în linişte să moară atunci când celorlalţi oameni abia li se deschid toate speranţele, când auspiciile sub care s-a născut au fost atât de favorabile, când Ahura Mazda a fost până atunci atât de generos? De ce tot ceea ce s-a arătat atât de luminos până în seara aceea să se întunece într-o singură clipă? Sigur, orice drum implică un risc, dar cine a crezut în mod concret până atunci în adevărul şi grozăvia acelei primejdii? Şi unde o să ajungă sufletul său, cel ce n-a avut încă timp nici să aleagă, nici să săvârşească fapte care să-l determine pe judecător să-l admită sau nu peste podul ducând pe tărâmul celălalt?

Atacatorii nu le voiau numai bunurile, ci şi sângele, poate mai mult sângele decât orice. Dorinţa descătuşată de a ucide era puternică. În timp ce Ţipor muri mulţumit că şi-a putut termina rugăciunea, fiul celui de Al Doilea privi arma aducătoare de moarte cu convingerea că o minune se va opune în ultima clipă tăişului ei, că Ahura Mazda va face singurul lucru drept şi-l va salva, că un pâlc de călăreţi ai Marelui Rege se va ivi de după o dună şi-i va pune pe fugă pe agresori. Şi, murind în timp ce privea spre duna de după care aştepta izbăvirea, tânărul mai spera ceva, un lucru pentru care vremea ce i-a fost hărăzită a fost prea scurtă pentru a-l putea numi, ceva ce nici un timp mai îngăduitor nu l-ar fi lăsat să numească: tânărul căută cu ultima-i privire Speranţa.

Al Doilea puse să se răscolească satrapiile cele mai îndepărtate pentru a-i fi găsit fiul. Nu crezu în moartea acestuia, decât atunci când, după multă vreme, i-au fost aduse obiectele lui Ţipor, descoperite întâmplător. Cunoştea prea bine acele obiecte şi, o dată cu moartea bătrânului, ştiu că i s-a prăpădit şi fiul.

Pieirea băiatului — şi întrucâtva şi moartea bătrânului Ţipor, cel cu care s-a obişnuit, după cum s-a obişnuit cu el şi Primul şi Nabu-Daş — au făcut ca viaţa marelui om de afaceri să devină o goană neîntreruptă în întrecerea cu timpul, de parcă o dată cu sfârşitul celor doi dispărură din viaţa sa toate haltele de popas. În afară de uriaşa-i avere pusă în slujba lui Ahura Mazda şi a gloriosului său slujitor, Marele Rege Dareios cel Mare, Al Doilea avea şi case impunătoare şi o familie care să se bucure de munca lui. Dar nu i se mai născură decât fete. Negustorul călătorea mult pentru a-şi coordona nenumăratele afaceri, însă nu pleca niciodată departe. Drumurile lungi le lăsa pe seama trimişilor speciali. El supraveghea să nu lipsească nimic la construcţia palatului de la Susa, să existe în toate depărtările imperiului o marfă pe care sucursalele să o poată vinde şi se întorcea apoi acasă, la Babylon, în speranţa tot mai puţin mărturisită de a i se mai naşte un fiu.

Stăpânul uriaşei case de comerţ devenise mai cunoscut decât un suveran, averea îi era apreciată ca a doua în lume, după cea aflată în visteriile Marelui Rege, dar viaţa i se scurgea în această întrecere disperată cu timpul care-i fusese hărăzit. Şi nu-l puteau ajuta nici preoţii din casă, nici oracolele din apus, nici urmaşii zautarului, care deveniseră tot mai ascultaţi. Fără urmaşi nu există dăinuire nici în istorie, nici în viaţa particulară. Însă nădejdea nu putea să moară. O nerăbdare cumplită palpita în sângele damkar-ului.

Vremea însăşi era în aşteptare, simţea Al Doilea, parcă nici ea nu-şi găsea locul. Cel numit de eleni Cronos — singurul care conţine totul: şi trecut şi viitor, şi speranţă şi deşertăciune, şi preadevremele şi preatârziul — timpul însuşi părea în aşteptare.

De pe vremea lui Kuroş (sau Cyrus, cum îi era numită amintirea tot mai des) Babylonul era bântuit de şi mai multe popoare ca pe vremuri. De parcă blestemul Domnului, atunci când i-a despărţit pe oameni în vorbitori de limbi diferite, nu s-ar mai fi terminat niciodată: mereu noi şi noi seminţii îşi făceau apariţia între zidurile oraşului. Şi, ca să le facă loc, alţii plecau. Dar nu plecau nici dintre aceştia toţi. Nici măcar neamurile aduse în robie cu două generaţii în urmă de către Nabucodonosor în „Poarta zeilor“ nu se grăbeau cu toatele să plece. Prooroci evrei colindau străzile şi, invocându-l pe unicul lor Dumnezeu, pretindeau că au văzut chipul şi întâmplările care toate prevesteau noi şi noi nenorociri înainte ca lumea să fie izbăvită. Şi pentru că nenorocirile erau cumplite şi nu se mai terminau în strigătele oratorilor, aceştia se vedeau obligaţi să caute o cauză dreaptă pentru toate acele pedepse ce se arătau. Învinuirile curgeau gârlă asupra oamenilor şi asupra popoarelor întregi, asupra regilor şi asupra sclavilor. Oameni şi cetăţi s-au purtat ca nişte dezmăţate, strigau proorocii prevestind pedeapsa, oameni şi cetăţi au putut să aleagă şi au ales greşit, au adus jertfe care nu i-au durut şi au continuat să greşească, spuneau şi urmaşii zautarului. Pentru a nu se lăsa mai prejos, grecii, care se înmulţeau şi ei tot mai vizibil între zidurile oraşului, răspândiră ştiinţa lor despre vârstele omenirii, vârste cărora chaldeenii le aduceau împotrivă propriile denumiri. De la blestemul Turnului lumea vorbea limbi diferite şi, numind în mod deosebit zeii şi lucrurile, oamenii şi gândeau diferit. Până ce Ormuz nu-l va învinge pe Ahriman, spuneau perşii, nu va exista o nouă unitate lingvistică. Iar vremurile acelea nu se arătau încă. Aşa că toţi vorbeau limbi diferite; multe graiuri erau cu totul de neînţeles pentru ceilalţi. Dar toţi erau de acord că lumea trecuse de perioadele fericite, oricum s-or fi numit acestea: vârsta de aur sau vârsta lui Cronos era de mult în urmă, pierdută era şi vârsta de argint, vârsta lui Zeus, cum o numeau grecii, rămânând doar de stabilit care era vârsta cea mai neprielnică pentru ca aceea să fie numită vârsta contemporaneităţii, vârsta de fier sau vârsta artelor şi a războaielor, vârsta lui Poseidon sau vârsta lui Apollo. Oamenii se întreceau în a da denumiri, aşa cum se întreceau în expresii diferite de când unicul Dumnezeu i-a despărţit în urma nesăbuinţei de a construi acel turn, dar, după impresia generală, goana cu timpul este dinainte pierdută, pierdute fiind speranţele celorlalte vârste ale omenirii, vârste în care, după moarte, sufletul urca în lumea de deasupra, veghindu-i în continuare pe cei vii, în vreme ce unii aleşi coborau într-o viaţă veşnică sub pământ ori în peşteri, iar alţii îşi continuau traiul în „Insula fericirii“. Pe când acum, singura urmare a vieţii este drumul peste râul Habur spre Ţara fără de întoarcere ferecată între cele şapte ziduri şi cele patrusprezece porţi. Cumplită este vârsta aceasta a omenirii, mai ales că ea devine şi mai cumplită după moarte.

Cât îi trăia fiul, speranţa în nemurire a celui de Al Doilea fusese intactă în acesta. Dar trebuie să existe totuşi întotdeauna undeva o raţiune înaltă, se încăpăţâna Al Doilea să-şi sugereze, doar că nu găsea nici un sprijin pentru gândurile sale. Nici măcar Ţipor nu mai era de faţă, pentru a-l linişti. Preoţii îi explicau indiferenţi că scopul suprem se află foarte la îndemână, că singura raţiune este aceea de a-l sluji pe Ahura Mazda. Dar după moarte? De ce să mai rătăcim sub pământ la nesfârşit, dacă nici măcar scopul acela nu-l mai putem îndeplini?

Existau oameni care au început să numere anii marelui an, cel care se afla acum în vârsta lui cea mai rea, dar cel care, împlinindu-se, va trece din nou în prima fază, când lumea va trăi îndelung fericită, iar sufletul morţilor va urca alături de zei. Mai exista, deci, măcar această speranţă, chiar dacă ea nu-i mai putea atinge pe păcătoşii aflaţi în viaţă. Al Doilea începu să întreţină oameni capabili de a face asemenea calcule şi, găsind la el încurajare şi hrană, aceştia se grăbeau spre casele lui. Socotelile învăţaţilor, care pretindeau că sunt în stare să spună nu numai câtă vreme va mai trece până la împlinirea anului mare, ci şi ce se va întâmpla după aceea, difereau foarte mult, însă toţi aveau argumente şi semne indubitabile pe care se sprijineau. 3000 de ani spuneau unii că durează un timp întreg şi 3333 afirmau alţii. 7777 era cifra dată de un chaldeean şi 18000 cea numită de un grec, Heraclit din Ephes. Cum totul se repetă şi timpul se repetă, nimic mai logic. Şi vremurile bune se vor întoarce şi ele. Existau şi mărturii trecute: pietrele cu înscrisuri rămase de dinainte de potop, pietre pe care le citeau prinţii şi care se împuţineau atât de vertiginos, de parcă cineva ar fi vrut să le distrugă cu bună ştiinţă. Vremea de aur va veni din nou şi măcar copiii copiilor vor avea parte de ea. Şi prin fiii noştri şi noi. Cu condiţia să ai parte ca fiii să-ţi trăiască şi să zămislească alţi fii, gândea negustorul, cel ce cu fiecare succes în lupta cu timpul devenea un înfrânt tot mai irevocabil. Al Doilea avea trei fete şi nici un băiat, iar speranţa îi juca tot mai departe pe boltă, asemenea stelelor cu coadă ce se apropie pentru un răstimp, ca după aceea să dispară iar.

Ţipor avusese mai mulţi fii, iar aceştia aveau la rândul lor familii. Şi fiii fiilor aveau deja copii. Înfiorat de blestemele proorocilor, care deveniseră mai mulţi şi mai înfricoşători ca oricând, neamul evreilor, după ce primise îngăduinţa lui Cyrus de a se întoarce în ţara sa, îşi începuse pregătirile de plecare. Peste patruzeci şi două mii de suflete au părăsit Babylonul sub conducerea lui Zorobabel, dar alte multe mii au rămas în cetate. Printre ei şi Ţipor. Şi nici familia nu-i plecă toată şi bătrânul se mulţumi şi pe mai departe cu casa pe care o avea pe lângă casa lui Nabu-Daş. Alături de el i-a mai rămas un fiu al unui nepot. Acesta crescuse laolaltă cu feciorul celui de Al Doilea, aşa cum Ţipor însuşi crescuse alături de Nabu-Daş. Tocmai pe acest tânăr nu-l luase în seamă negustorul decât atunci când află că strănepotul lui Ţipor vrea să plece pe urmele părinţilor săi. Atunci îl descoperi şi nu-i îngădui să se ducă. Băiatul vorbea la fel ca şi propriul băiat al celui de Al Doilea şi gusturile îi erau la fel. Damkar-ul, care pierduse nădejdea că ar mai putea să aibă un fiu, voi să-l păstreze lângă el şi să-i dăruiască uriaşa-i avere. Dar strănepotul lui Ţipor refuză. În ziua a treia a lunii Adar al celui de al şaselea an de domnie a lui Dareios, templul din Ierusalim fusese reclădit. Doisprezece ani mai târziu, strănepotul lui Ţipor primi încuviinţarea să plece şi el împreună cu o caravană cu vasele de aur aduse de Nabucodonosor Cuceritorul şi pe care acum Marele Rege le dădea înapoi evreilor.

Al Doilea rămase din nou singur, goana în întrecerea cu timpul devenise tot mai aprigă şi pe cât îi creşteau averile, pe atât totul i se părea mai fără rost. Stelele aduse de aiurea şi inscripţiile cu greu descifrate de pe câte un zid erau mărturiile unor oameni ce au murit demult. Sufletele unora planau deasupra lumii, altele coborâseră în mijlocul pământului, după cum povesteau grecii, deveniţi pe zi ce trecea tot mai numeroşi între celelalte popoare care s-au străduit să construiască turnul legendar. Al Doilea era convins că faima nemuritoare despre care vorbeau acele semne mai privea acum doar ideea de glorie vremelnică: sufletele celor amintiţi de ele coborâseră în cetatea ferecată de şapte ziduri groase şi aveau gurile ferecate cu mâl şi cenuşă.

Al Doilea devenise mai eficient ca oricând: lucra zi şi noapte în slujba Marelui Rege şi pentru gloria lui Ahura Mazda. Dar tot ce făcea nu era decât pentru a nu lăsa melancolia să-l copleşească. Cine ar fi bănuit la omul acesta energic ca tocmai la vârsta deplinei maturităţi să apară deprimarea, moştenirea visătorului său tată? Şi ce fiu al Babylonului gândea aşa? (Întrebarea nu-i aparţine scribului. Acesta a învăţat prea bine lecţia semnificativă a excepţiei.)

O dată cu moartea fiului, negustorul se simţea lipsit de cel mai valoros bun: speranţa nesfârşitului. Drept urmare, puseurile de melancolie începură să apară la fel ca la Primul: la început rare şi inexplicabile, apoi tot mai dese. Călătoriile nu sunt potrivite să lupţi împotriva unor asemenea duşmani: călătoriile sunt alcătuite din lungi ore de moţăială pe măgăruşi sau nopţi de veghe pe meleaguri străine şi tocmai toate acestea se dovedesc a fi prilejurile cele mai prielnice de a da frâul liber unor gânduri ce nu se mai lasă dominate. Şi nici femeile nu sunt bune pentru a alunga asemenea cugetări răsculate: la despărţirea de ele, lehamitea şi sfârşeala te fac şi mai puţin capabil să te opui plăsmuirilor neprielnice ale imaginaţiei sau, şi mai grav, arătărilor înfricoşătoare care pe Al Doilea îl duceau mereu peste râul Hubur pentru a putea contempla acolo pâcla ţării veşnice, unde nu se mai află decât încremenirea şi unde suntem sortiţi să ne afundăm cu toţii după moarte.

— Bine, îi spunea atunci Al Doilea lui Ahura Mazda, dacă tot acolo îmi este sortit să-mi ajungă sufletul, atunci măcar să uit pentru clipa scurtă a vieţii mele de acel loc înfricoşător! De ce doar eu să văd de fiecare dată chipul înfricoşător a ceea ce şi aşa nu pot ocoli?

Al Doilea începu să aibă vedenii, iar preoţii încercau să le explice. Oamenii îl priveau cu tot mai multă teamă: stăpânul marelui imperiu comercial devenea, în perioada când vorbea pradă vedeniilor, gura lui Ahura Mazda. Al Doilea devenea o forţă nu numai datorită averii nemăsurate de care dispunea şi a graţiei de care se bucura în faţa Marelui Rege, Al Doilea devenea o forţă şi datorită divinităţii ce începuse să-l viziteze. Dar puterea aceasta, cu care fusese investit, în loc să-l facă mai fericit, îi întuneca tot mai mult chipul, părând şi mai cumplit în ochii oamenilor: un conducător voios poate fi admirat, unul mohorât măreşte distanţa.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.