CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (39)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Rolul scribului nu este acela de a-şi prezenta părerile: rolul lui este de a scrie ceea ce a aflat, iar aprecierile sunt permise doar bunului cititor. Iar scribul nu a aflat decât că Al Şaizeci şi şaptelea, un cavaler templier, s-a însoţit cu fiica unui evreu pe care el l-a ucis, că femeia i-a dăruit o fiică, de care Al Şaizeci şi şaptelea nu s-a dezis niciodată, că fiica aceasta a intrat în folclor prin eficienţa bunătăţii ei, că a devenit A Şaizeci şi opta şi că a avut grijă să perpetueze şirul tot cu un fecior, cu Al Şaizeci şi nouălea, un alt cavaler templier, la fel de atipic pentru cei din jur, precum a fost şi ea.

Lumii i-a plăcut să creadă partea care i-a convenit din această poveste, a cântat-o şi a inclus-o, pentru o vreme, în moştenirea ei culturală. Rolul Madonei Negre de la Schönwald rămâne un ingredient în continuarea dublei explicaţii a Celei de A Şaizeci şi opta, o femeie, o fiinţă terminată doar pe jumătate, ea neavând, în cazul locatarei din Stätl de lângă Worms, un corp „care să poată fi înconjurat”. Spre deosebire de companionul Omului fără Dileme, cu care acela şi-a împărţit şeaua calului, Golem care a murit odată cu cei ce i-au dat viaţă. Legenda mai simte nevoia unui artificiu: ea ne spune că Rabi Eliezar din Worms s-a stins în aceeaşi zi cu Omul fără Dileme, aflat la zeci de zile de drum. Şi, odată cu ei, s-a întors în ţărână şi Golemul, tovarăşul său. Niciunde, în atât de bogata literatură apocrifă despre cavalerii templieri nu se pomeneşte despre Golemul Omului fără Dileme. Să nu fi fost cunoscut misterul sau să fi existat o interdicţie cutumiară de a se vorbi despre el?

Miriam ar fi murit mai devreme. („Din prea multă dragoste”, după cum s-a exprimat despre ea un poet romantic. „Din dragostea cea mai castă şi totodată cea mai pătimaşă”, după menestrelul Robert din Worms, care, şi după ce i-a supravieţuit adoratei, şi-a dedicat şi restul vieţii cântării romanţului ei, o poveste de dragoste eliberată din chingile unui anumit timp.) A Şaizeci şi opta s-ar fi mistuit într-un nor alb, puternic mirositor, formându-se la rădăcina celor doi frasini înalţi, zăbovind o vreme acolo şi ridicându-se apoi spre cer. Şi, odată cu ea, ar fi dispărut şi căţelul, de mărimea unei mănuşi de zale, cu colierul de nestemate la gât. Despre (acea) Lilith nu se mai aminteşte nimic. Nici ce a mai făcut, nici dacă a mai ieşit în curte.

„Armata lui Miriam” ar mai fi supravieţuit, continuând să lupte în cinstea celei pe care a cântat-o, în frunte cu acel Robert din Worms, care chiar astfel şi-a câştigat porţia de perenitate. Şi, la fel, „Fântâna lui Miriam” a rămas, până azi, un izvor de apă tămăduitoare, în faţa căreia veţi găsi întotdeauna o coadă de maşini, la care oamenii vin de departe spre a-şi umple recipientele. Efectele unei cure cu acea apă, susţin cu tărie localnicii, sunt de-a dreptul miraculoase¹.

Legendele au continuat să cânte nişte personaje, fără a se ocupa prea mult de relaţiile dintre ele. Actorii şi-au recitat conştiincioşi rolurile, iar corul, ca un veritabil ecou, a dat impecabil răspunsurile.

Totuşi, scribul nu este mulţumit nici de această a doua variantă (dintre multele posibile) a vieţii Celei de A Şaizeci şi opta. Mai ales că, într-o zi, cât a zăbovit la Schönwald, l-a auzit întâmplător pe unul dintre preparatori, adresându-i-se unui amestecător, arătând spre Madona Neagră şi numind-o „Miriam”. Ceea ce a deschis imediat drumul spre alte interpretări la îndemână, interpretări pe care scribul nu le mai suportă. Şi să ne întoarcem iarăşi la Gervais din Tilbury, scribul lui Otto IV de Braunschweig: „Numim minuni fragmente care scapă înţelegerii noastre, deşi sunt naturale”. (Ceea ce nu înseamnă că tot ceea ce scapă înţelegerii noastre constituie minuni, ci doar că, de atâtea ori, ochii noştri nu ştiu să vadă, urechile noastre să audă, iar mintea noastră să adune ceea ce simţurile noastre îi transmit.) Viaţa Celei de A Şaizeci şi opta este plină de minuni. Iar urcarea ei spre cer de asemenea. (Încă la nepotul ei, Cuviosul grădinar, vom descoperi suficiente anacronisme în legătură cu trecerea prin lume a lui Miriam…)

Bunul cititor n-are decât să tragă ce concluzii îi dictează educaţia sa.

ANEXA

Noi mesaje din epoca lui Bahadur I şi Ţunţi II

Pe vremea odiosului faraon Bahadur I şi a sinistrei sale soţii Ţunţi II, economia politică oferea o lecţie deschisă: „Relaţiile sociale într-un stat ultratotalitarist”. Epoca a fost, într-adevăr, interesantă pentru cercetătorii de peste secole, Bahadur I şi Ţunţi II nefiind decât excepţiile ce fac posibil studiul aprofundat al manifestărilor umane.

Referirile la acele vremuri ne-au parvenit nu numai de la specialişti, ci găsim şi în memoriile a diferiţi oameni politici, actriţe sau pierde-vară celebri numeroase cugetări în legătură cu veacul atât de copios blestemat şi atât de generos în interpretări. De pildă, în afara cunoscutelor şi atât de des citatelor expresii ajunse locuri comune – de genul: „Bahadur a fost căciula de pe Î mare din A – el este sfârşitul ascensiunii şi începutul inevitabilei căderi. De aceea ne este greaţă să utilizăm acea literă” (Desigur, Hasdeu). Sau: „Bahadur şi Ţunţi reprezintă litera f – singura care ajunge atât de sus, pentru a sfârşi atât de jos¹” (Voltaire) – unii istorici studiind, alături de scriitori, manierele epocii, au reinventat oameni şi situaţii perfect plauzibile, exemplificatoare pentru ce ar fi putut să fi fost. Nu ne referim aici la biografii romanţate (cum ar fi „Strivit de colos” de Merejkovski ori trilogia „Bahadur şi Ţunţi” de Emil Ludwig.) şi nici la romanele vulgarizatoare despre geamănul înlocuit sau despre „haiducii” vremii (Walter Scott sau Al. Dumas), ci despre acele mici nuvele care au fost apoi legate de istorici, în încercarea iniţială de a se da o bază atestată unor personaje ipotetice, ca să nu spunem inventate. În privinţa aceasta, cel mai bun exemplu ni se pare lucrarea lui Arnold Mann „Prostănacul” şi strădaniile Şcolii de la Weimar de a reconstitui un fapt probabil, însă atât de nesigur.

Pentru cititorii mai tineri, vom face câteva precizări preliminarii elementare: Bahadur a fost al şaptelea faraon cu acest nume, însă fiindcă, în paranoia sa, se considera cel mai mare, a decis că el este cel ce trebuia să poarte apelativul „Întâiul” şi, drept urmare, a stabilit că numerotarea se va face de la primul la ultimul, în ordine inversă a succesiunii cronologice. (De aici şi numele ironic de Bahadur Zero dat de Emil Ludwig fiului tiranului.) Pe de altă parte, încă Sigurjonson a stabilit că înaintea soţiei odiosului dictator n-a existat nici o altă regină pe care s-o fi chemat Ţunţi, însă că ea fiind a doua persoană în imperiu, nu putea leza majestatea lui Bahadur, aşa că s-a mulţumit cu acel II pus pentru vecie după numele ei. De altminteri, lucrul este perfect posibil, dat fiind faptul, de asemenea ştiut, că Bahadur a poruncit să fie distruse toate înscrisurile pe care azi le-am numi cărţi de istorie, toate cele ce se refereau la o perioadă anterioară urcării sale pe tron şi le-a cerut scribilor imperiali să rescrie un trecut în oglindă, adică plecând de la contemporaneitate spre începuturi. (Metoda nu este nouă: în fond, în subconştient întotdeauna s-a procedat aşa, doar că nimeni nu a mers atât de departe încât să recunoască – şi chiar cu voce tare! – o asemenea privire asupra evenimentelor.) Numai că, în felul acesta, se ajunge ca bunicul să se tragă din nepot, iar tatăl să fie un produs al fiului. (În celebrul său studiu „Despre urmaşii noştri, străbunii”, iconoclastul Freud recunoaşte cu multă ironie penetraţia de neşters a acelei metode până şi asupra gândirii contemporanilor săi.)

În „Prostănacul”, Arnold Mann povesteşte despre avatarurile unui funcţionar de rang municipal, decăzut din punct de vedere social din pricina ospitalităţii sale: ori de câte ori îi călca cineva pragul, în casa Prostănacului, individul era servit cu mâncare, chiar şi în perioada când toată ţara flămânzea şi nimeni nu mai era obişnuit cu o asemenea generozitate. Până ce un musafir prea vorbăreţ şi-a pus întrebarea de unde are un slujbaş, chiar şi de rang municipal, atâta încredere în viitor, încât să-şi permită să nu se gândească la ziua de mâine şi să ofere de mâncare şi unor străini, chiar dacă aceştia nu erau invitaţi în mod special la masă. (Lucru categoric interzis printr-un decret-lege promulgat de Bahadur I, spre a scuti supuşii de situaţii penibile.) Naraţiunea avansează, apoi, pe linia decăderii Prostănacului, ajungându-se la ostracizarea întregii sale familii, la ruperea logodnei fiicei din pricina firii risipitoare a tatălui, la excluderea din armată a fiului şi, în final, la uciderea personajului principal chiar de către familia disperată şi la reabilitarea morală şi administrativă a rudelor, după ce au dat dovadă de atâta fermitate. Într-un scurt epilog, autorul ne dă de înţeles că viaţa Prostănacului n-a fost inutilă şi că toţi ai lui, în urma crimei, au apucat să fie foarte apreciaţi şi să parvină până în cercurile apropiate tronului, Ţunţi II socotind că asemenea oameni merită să fie daţi drept exemplu pentru întreaga naţiune.

Hartstein şi Kolotowsky, după opt ani de cercetări, cred – prin deceniul al cincilea al secolului XX, era creştină – că au găsit într-un comandant mort la doi ani după Bahadur I pe prezumtivul fiu al Prostănacului. Într-un mormânt din necropola de la Aleh, a fost descoperit un text despre Ragnar, general al faraonului, text care, în descifrarea celor doi savanţi germani, n-ar reprezenta decât o epitomă a întâmplărilor povestite de Arnold Mann. Partea ciudată este că scriitorul nu a putut avea cunoştinţă de inscripţiile de la Aleh, întrucât întregul sit n-a fost dezgropat decât începând abia cu cinci ani după apariţia primei ediţii a „Prostănacului”.

Premoniţie? Geniu artistic? Glumind, Franz Jung, cel mai competent exeget al lui Arnold Mann, afirmă că, în fond, dacă, pe vremea lui Bahadur I şi a sinistrei sale soţii Ţunţi II, istoria s-a scris pornindu-se de la prezent spre trecut, de ce să nu se fi creat şi literatura în acelaşi fel, câteva milenii mai târziu? Pentru că, după alţi opt ani, apare un studiu al lui Jung „Înainte, până la Bahadur”, unde gluma iniţială este preluată într-o formă cât se poate de serioasă şi, poate şi sub influenţa tot mai vizibilă a lui Freud, gânditorul hamburghez va susţine cu toată tăria că întotdeauna realitatea se va scrie pornindu-se de la prezent înspre un trecut subiectiv – emanaţie a singurei obiectivităţi acceptabile: momentul actual. Franz Jung nu se referă numai la interpretarea datelor, el nu exclude nici măcar o fotografiere diferită a aceluiaşi moment în funcţie de tehnica la care a ajuns spiritualitatea subiectului. Nu au fost pictate atât de diferit piramidele de la Gizeh în evul mediu faţă de ceea ce ni se oferă privirii acum? (Cu câteva decenii înaintea apariţiei psihologiei transversale, Franz Jung oferă sugestii apropiate acesteia.)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.