CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (5)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Vezanul, ajuns la Sens, la Oxford ori în numeroase alte locuri, pe care bineînţeles că scribul n-a reuşit să le descopere pe toate, face mai degrabă muncă de transmitere decât de identificare. Vezanul a fost emisarul ideal, mesagerul calificat, apt de a recunoaşte o informaţie pitită într-un cuvânt sau într-un obiect oarecare, omul care a ştiut să preia şi să transmită… Să transmită ce? Şi cui?¹ Scribul – fie iertat că se laudă iarăşi – a avut, de la început, o impresie vagă, senzaţia că în răspunsul la aceste întrebări s-ar putea ascunde cheia vieţii Celui de Al Şaizeci şi cincilea. Şi s-a speriat scribul din nou: simţindu-se din totdeauna şi el însuşi drept un simplu mesager, de câte ori n-a avut bănuiala că duce mai departe cu totul altceva decât ar trebui, că, în mâinile sale nevolnice, minereul se transformă în steril, iar adevărul se pierde în minciună? Şi, prin analogie, nu este el, scribul, pus acum la o încercare şi mai complicată, dublă? Acum el nu trebuie să aleagă doar între informaţiile reale şi fantoşele pe care să le ofere bunului cititor, ci, săpând mai adânc, să revadă critic şi ceea ce a selectat Vezanul spre a transmite; Scribul, plutind mereu între adevăr şi minciună, nu ştie nici măcar el însuşi când spune realitatea şi când nu, dar pretinde întotdeauna că născocelile lui sunt demne de a fi crezute. Dulce amăgire! Năluca în care se simte atât de bine…

Să nu uităm că Al Şaizeci şi cincilea s-a întors la Laib, la un moment-dat, în calitate de cavaler templier. Măcar despre acest amănunt avem date certe: faptul este consemnat în ceea ce ne-a rămas din cronica mănăstirii drept o noutate la o revenire de la Sens. (Dacă n-ar fi fost o noutate, n-avea rost să fie notată informaţia în legătură cu cineva care n-a sosit pentru prima oară cavaler templier la Laib.) De ce a fost nevoie de această aderare evidentă la confrerie? Şi de ce tocmai atunci? (La asemenea întrebări ne sunt oferite numeroase sugestii în protocoalele proceselor de peste ani, or evenimentele la care am ajuns s-au petrecut mult prea devreme…) Ne rămâne arma deducţiei, or aceasta este întotdeauna pasibilă de a fi pusă la îndoială. Fără să poată fi evitată cu totul de singura fiinţă ce se laudă că este înzestrată cu raţiune. Procesele templierilor, atât de discutate şi de rediscutate, fac dovada că sectele şi ordinele socotite eretice şi nimicite în sânge cam în acelaşi timp, n-au fost confundate nici o clipă între ele de către oamenii legii ecleziastice sau a celei secularizate. Ereziile lor au fost judecate, identificate şi condamnate punctual. Capete de acuzare de natură cu totul diferită. Albigenzii erau de un maniheism sever, templierii trăiau într-o disciplină bazată pe iniţiere. Din punctul acesta de vedere, templierii ar fi putut fi asemuiţi, mai degrabă, cu anumite secte musulmane, cu ismailiţii, de pildă. Ei n-au vrut să inoveze lumea prin măsuri inedite, ci au continuat cutumele unor frăţii de mult uitate de majoritatea oamenilor. Trecându-se cu dificultate peste stereotipiile credinţelor încetăţenite în legătură cu motivele atât de neaşteptatei lor persecuţii şi nimicirea ordinului acestor cavaleri militari, numeroasele protocoalele ale interogatoriilor păstrate nu-i disculpă pe templieri de erezii reale de la religia creştină, chiar dacă gradele inferioare n-au ajuns, de regulă, nici măcar la cunoaşterea concepţiilor, şi cu atât mai puţin a practicilor rituale incriminate. Nici lunga adăstare a Vezanului la Laib nu l-a făcut neapărat catar, dovadă că a ţinut să se diferenţieze şi să compară în mantia templieră. Şi nu l-a făcut catar, chiar dacă o comunitate atât de exclusivă nu primea străini în sânul ei. Şi iată prima enigmă care l-a provocat pe scrib şi care l-a sâcâit mereu: cum de a venit de la Naumburg direct la Laib un tânăr străin, care nici măcar nu va îmbrăca vreodată rasa aspră, din lână nevopsită, a călugărilor locului? Cum de a fost el primit, tolerat şi protejat, în aceste condiţii, într-o mănăstire atât de închisă pentru cei ce nu-i împărtăşeau întocmai atât crezul, cât şi obiceiurile? Chiar dacă scopul iniţial ar fi fost doar consolidarea bisericii, ale cărei structuri de rezistenţă au avut atât de mult de suferit în urma înlăturării figurilor şi a ornamentelor, este greu de înţeles de ce a fost chemat pentru aceasta cineva de la o distanţă aşa de mare şi, mai ales, de ce tocmai un tânăr care n-a ajuns încă nici măcar la demnitatea de a bate un cui în butucul breslei? Un tânăr care, oricât ar fi fost de promiţător, nu era nici cioplitor, nici constructor, nici mozaicar, nici vitralier, deşi i-o fi mers vestea că se pricepea strălucit la toate muncile unei echipe…

Nimeni, în afara nenumăratelor cete de pierde-vară, de studenţi, de bandiţi, de hoţi, de evrei, de prostituate, de cerşetori ori de artişti de tot felul, adică nimeni în afară de acei oameni fără de căpătâi nu rătăcea prin lume, trădându-şi menirea de susţinător sau de membru de familie onorabilă. (Sigur, existau şi categorii sociale pentru care călătoria era un mod de viaţă: negustorii, oştenii, marinarii, pelerinii, călugării propovăduitori. Însă, printre acei oameni necesari, se nimereau, de fiecare dată, şi artişti, hoţi, evrei, impostori ori decrepiţi, încât localnicii, stăpâni pe palate ori pe colibe din chirpici, îi priveau pe toţi ca pe fiinţe venite din alt tărâm, chiar dacă unele dintre ele nu erau cu totul de dispreţuit, chiar dacă unii străini se dovedeau chiar folositori.) Şi, drept urmare, niciunde, un străin nu era privit decât cu suspiciune şi scârbă, de multe ori şi în cazurile celor care-şi puteau justifica în mod evident drumul. Străinul rămânea străin, vorbind alt grai, stâlcind cuvintele locului, nedovedind nici o afinitate pentru bucuriile şi spaimele proprii băştinaşilor, pentru pomii, munţii şi apele lor. (Din roadele şi vânatul, din lemnele şi peştele cărora nu încetau să profite.) Şi, neînţelegând ceva, trecând indiferent pe lângă el, nu poţi nici să-l preţuieşti şi nici nu te vei obosi să-l aperi, susţineau localnici. Şi aici celebrul “inconştient colectiv, transmis exclusiv pe linie ereditară” va funcţiona. Ceea ce dovedeşte, îşi spune scribul, că Al Şaizeci şi cincilea n-a plecat din Vaza decât înarmat cu o rădăcină şi mai profundă a moştenirii sale, o rădăcină care să coboare atât de adânc, încât să se întâlnească, în tainiţele pământului, cu alte ramuri ale ei, chiar dacă la suprafaţă, plantele crescând la distanţe apreciabile, par să nege orice urmă de înrudire. Şi scribul, bietul de el, a pornit să sape acel ogor şi să caute încrengăturile subterane. Şi i-a trebuit să treacă prin multă trudă zadarnică pentru a se convinge că munca aceea nu-l va ajuta cu nimic. Aşa că a iscodit alte căi de cunoaştere. A scotocit printre celebrii arbori genealogici ai lui Schwartz von Schwartz şi iarăşi a pierdut de pomană multă vreme² şi acolo: chiar dacă acceptăm că rădăcinile Vezanului se nutresc din Mâna Albă, celelalte personaje ale momentului par prea puţin dispuse să-şi trădeze înrudirile originilor.

Un eveniment, petrecut ceva mai târziu, îl va ajuta în mod nesperat pe scrib. După asasinarea în catedrală a arhiepiscopului de Canterbury, Henric se căieşte şi îi trimite papei Alexandru un emisar cu promisiunile unor gesturi ce trebuiau să se constituie în acte de penitenţă. Măsuri ce semnalau reîntoarcerea Angliei în tabăra papală şi în coaliţia antiimperială. Cardinalul-scrib Boso³, va extinde neobişnuit descrierea evenimentelor întâmplate cu puţin ani înaintea propriei sale dispariţii. În felul acesta, el oferă un şuvoi de informaţii interesante (alături de altele lipsite de orice importanţă). Scribul a aflat, astfel, că mesagerul copleşitului de remuşcări rege englez era un tânăr cavaler templier cu o descriere foarte asemănătoare cu cea a Vezanului. Ceea ce face mai uşor de înţeles şi de ce s-a aflat Al Şaizeci şi cincilea în tabăra romană, în lupta de la Legnano. În sfârşit, două fragmente ale acelui puzzle îşi îngemănează laturile comune. Rămân celelalte extremităţi, dar acum avem deja primele puncte de sprijin.

Aşadar, relaţiile dintre Vezan şi anturajul lui Becket se bazau pe aceeaşi fidelitate faţă de papalitate pentru care arhiepiscopul de Canterbury va plăti cu viaţa, iar templierul o sprijinea ca plată pentru bunăvoinţa încă deplină a suveranilor pontifi faţă de ordinul său. Dar ce rol avea mănăstirea Laib în toate astea?

După sosirea în Europa a veştii morţii lui Becket, Occidentului i-a fost dat să treacă printr-o experienţă cu totul nouă: ca o pedeapsă cerească, rând pe rând, oamenii se îmbolnăveau de o molimă ce părea să încerce pe toată lumea. Boala îl cerceta pe fiecare, îl judeca şi pe mulţi îi ierta, după ce le provoca fierbinţeală şi le lua pentru o vreme puterile, însă pe alţii îi omora. Spre deosebire de cruntele epidemii cu care Dumnezeu îi pedepsea, din când în când, pe păcătoşi, de data asta, boala păru doar un avertisment sever. Astăzi numim această suferinţă “gripă”. Atunci, în A.D. 1173, data când a fost pentru prima oară consemnată maladia pe vechiul continent, unii credeau că reprezintă un semn al mâniei divine pentru crima din catedrala din Canterbury, alţii susţineau că a fost adusă de cruciaţii care şi-au trădat menirea pentru care au plecat în Orient. Amândouă explicaţiile s-au dovedit extrem de pragmatice: prima nu putea decât să-i aducă regelui asasin oprobiul Cerului, cealaltă legitima sub acelaşi înalt patronaj necesitatea unei noi expediţii întru gloria locurilor sfinte.

Revenit iarăşi dintr-o călătorie, Mesagerul găsi mănăstirea în incapacitate de a mai lucra: atât fraţii, cât şi servitorii şi mirenii aciuiţi pe lângă ea zăceau epuizaţi de călduri şi lipsiţi de puteri. Stareţul, bănuind că este vorba despre o încercare la care a fost supusă comunitatea, a insistat ca lăcaşul să-şi continue neabătut viaţa obişnuită, însă oamenii cădeau de pe picioare şi cu cât trupurile li se încingeau mai tare, cu atât dinţii le clănţăneau mai mult de frig, picioarele refuzau să-i mai ducă şi mâinile să le mai funcţioneze. Şi, pe măsură ce bieţii de ei se străduiau mai mult să ignore boala, dându-i ascultare superiorului lor, lucrurile mergeau tot mai rău. Până ce muri însuşi episcopul. Devenise evident că era vorba despre o influenţă a răului, iar “influenţa” se va numi boala, păstrându-se tabú-ul asupra celui ce sta în spatele ei.

Templierul întâlnise noua maladie şi acolo de unde venise şi l-a convins pe neînduplecatul stareţ că nu postul şi munca reprezintă remediile necesare, ci rugăciunea solitară a fiecăruia în chilia sa, rugăciune în care să-I promită Domnului Dumnezeu că, pe viitor, va face tot ce-i va sta în puteri spre a alunga pricinile încercării şi influenţa nefastă. Şi, într-adevăr, după doar două săptămâni, răstimp în care n-a mai murit nimeni la Laib, întreaga comunitate şi-a revenit şi a putut să-şi reia traiul de dinainte. Doar relaţia dintre stareţ şi Vezan nu s-a mai refăcut niciodată: mai marele lăcaşului nu i-a putut ierta niciodată fostului favorit că a demonstrat lipsa de temei a deciziilor sale din timpul molimei, deşi Templierul a subliniat toată vremea că sfaturile sale provin de la stareţ şi că nu face decât să spună ceea ce acela era prea slăbit pentru a putea transmite prin proprie voce. (Stareţul s-a străduit să-şi petreacă şi bolnav fiind cea mai mare parte a zilelor şi a nopţilor în rugăciuni în biserica rece şi, la sosirea cavalerului, nu mai avea nici măcar puterea de a se ridica în şezut, iar gândurile îi rătăceau printre arătări mincinoase.) De atunci, băiatul n-a mai fost admis să împartă chilia cu fostul său protector.

Prima gripă care a ajuns în Comitatul Toulouse a schimbat nu numai relaţiile dintre stareţ şi Al Şaizeci şi cincilea, dar şi percepţia oamenilor din Laib asupra celor ce se întâmplau în jurul lor. Până atunci comunitate absolut închisă, brusc, membrii ei au ajuns să simtă că există şi influenţe în stare să sfideze redutabilele metereze pe care le-au pus între ei şi lumea de afară. Că acele influenţe pot fi extrem de rele. Că meterezele ridicate nu sunt îndeajuns de solide spre a-i apăra.

Fiind considerată trufie, izbânda templierului asupra bolii s-a transformat în vină, iar Vezanul a simţit că locul lui nu mai este la Laib. Trecuse doar ceva mai mult de patru ani de la sosirea Celui de al Şaizeci şi cincilea în mănăstirea albigenzilor, dar, între timp, multe s-au schimbat, tânărul ucenic îşi dovedise măiestria, devenise cavaler templier, îndeplinise numeroase însărcinări de mesager – al căror tâlc scribul tocmai se străduieşte să-l identifice. Cel ce venise la Laib nu era cel ce părăsea lăcaşul. Cel ce pleca lăsa în urmă amintirea unui bogomil, la fel ca a unui templier, a unui meşter laic şi a unui mesager misterios, a unui aventurier spărgător de inimi şi a unui luptător aflat mai tot timpul în armură. Însă şi lumea apucase să se schimbe: imperceptibil (ca de atâtea ori) pentru contemporani, evident pentru urmaşi. Marii actori de atunci sunt prea puţin cunoscuţi de cititorii scribului, totuşi ei au fost cei ce au hotărât un anumit parcurs al istoriei, fără de care şi viitorul ar fi fost altul.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.