CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (53)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Judele a ezitat să ia o decizie definitivă deoarece tocmai în acea seară urma să fie lună plină şi nu se putea ca apariţia Sfintei Fecioare pe peretele de la răsărit al bisericuţei să fie întinată de o condamnare ori chiar de o execuţie. Era hotărârea pe care trebuia s-o ia, o hotărâre grea, deoarece, după cutumele timpului, o vină mărturisită te putea salva de la moarte. Iar, spre mirarea tuturor, Al Şaptezecilea a sfârşit prin a recunoaşte toate învinuirile drept adevărate şi indubitabile. Ba a luat asupra sa şi crima de pe platou, mărturisind că a trimis un lup s-o înfăptuiască la porunca sa. Aşa că împricinaţii, Cuviosul grădinar, mama lui, precum şi încă două persoane care nu s-au delimitat de ei, au fost duşi în peşteră şi legaţi, până ce toţi ceilalţi se puteau umple de imaginea Fecioarei aşteptată să apară. Şi, într-adevăr, aceasta s-a ivit, ca la fiecare lună plină, şi s-a odihnit pe locul ştiut de pe peretele alb. Unii credincioşi, care au mai trăit acea experienţă de neuitat, au privit o clipă, după care s-au prosternat la pământ, pentru a păstra în suflet Imaginea şi după ce aceasta va dispărea de pe varul zidului. Alţii nu şi-au putut lua ochii de pe Ceea Ce li se înfăţişa. Cu toţii au intrat într-o stare de minunat extaz şi o imensă bucurie le-a cuprins sufletul. Toate necazurile şi temerile le-au dispărut şi o binecuvântată linişte deplină i-a învăluit pe toţi. Imaginea Sfintei Fecioare era chiar chipul milei şi al blândeţii şi nu puteai să nu te îmbogăţeşti şi tu prin umilă contopire.

Însă tocmai de aici începe ciudăţenia (din relatările ambelor surse la care a avut acces scribul¹): un sentiment ciudat a început să se insinueze printre credincioşii aflaţi în extaz: chipul Fecioarei, cu care parcă s-au contopit, li se părea extrem de familiar – ba chiar cunoscut. Până ce n-au recunoscut în imaginea care a trecut de pe zidul alb de piatră în sufletul lor pe împricinata care era mama Cuviosului grădinar, un infractor periculos acela. Iar misterul nu s-a oprit aici: pe perete, la fel ca şi pe desenul întipărit pe retina păcătoşilor, imaginea aceea era când albă, când neagră. Spre dimineaţă, au povestit oamenii, Fecioara a început să plângă, însă şi lacrimile ei erau când albe ca argintul, când roşii ca sângele. Cei mai cucernici şi cei mai curaţi au avut fericirea de a păstra câteva lacrimi sub forma unor perle (din argint) sau roşii (din rubin). „O astfel de perlă valorează o avere, pretind povestitorii, dar nimeni nu a păcătuit până acum într-atâta încât să vândă un asemenea dar divin”.

Dimineaţa, când toţi s-au trezit din minunata stare, grăbindu-se spre peştera unde au fost lăsaţi legaţi împricinaţii, nu l-au mai găsit decât pe Cuviosul grădinar şi pe cei doi tovarăşi ai săi, cei care nu au mărturisit împotriva lui.

• Unde-i…? au întrebat oamenii.

• O să vină, ca şi până acum, le-a răspuns cu vocea sa umilă Cuviosul grădinar.

Şi, într-adevăr, minunea de pe zidul de răsărit al bisericuţei dintre stânci a continuat să se repete în fiecare lună. Dar, de atunci, pe locul cu pricina a rămas imprimată permanent o icoană neagră, care nu se lumina decât în nopţile cu lună plină.

– De ce ai recunoscut acele crime oribile? l-a întrebat judele pe Cuviosul grădinar, despre inocenţa căruia nu se mai îndoia acum nimeni.

– Pentru că, dacă nu aş fi făcut-o, ai fi osândit la moarte şi alţi trei oameni nevinovaţi.

Pe urmă, s-a aflat şi adevăratul ucigaş.

Singurul punct în care se despart cele două versiuni aproape identice, cea de la Storckensohn şi cea de la Taranto, este cel ce se referă la localizarea bisericuţei dintre stânci. Întrucât la Agrada Soria se pare că nici nu se cunoaşte această poveste, Madona Neagră înlocuită doar în nopţile cu lună plină de o Madonă Albă, plângând uneori cu lacrimi de argint şi altădată cu lacrimi de sânge, sigur se află altundeva. Ori poate că oamenii din Agrada Soria au motive lor să nu-şi amintească.

Chiar n-a făcut Al Şaptezecilea fapte demne de amintirea oamenilor, aşa cum a afirmat scribul? Din păcate, toate acele multe isprăvi au refuzat, de fiecare dată, să se lipească de imaginea sa.

Povestea aceasta a venit ca un soi de alibi pentru numeroasele inadvertenţe atât de frecvente în munca scribului. Dacă timpul acestuia curge în sens invers, dacă vremea unui om ca el este orientată de la bătrâneţe spre tinereţe, iată şi un personaj pentru care nisipul din clepsidră se scurge în chip normal. Stă scris: „Totodată, bietul scrib, Doamne, ştie că, pe măsură ce mai termină de aşternut pe hârtie încă un destin, propria sa viaţă se mai scurtează în mod proporţional”. Şi iată că, terminând de adunat datele despre Al Şaptezecilea, bietul scrib a crezut că va avea foarte puţine de povestit în cazul vieţii Cuviosului grădinar, o viaţă ce părea cu desăvârşire lipsită de epic. O viaţă ce s-a scurs umil şi lipsită de mari evenimente: drumurile de la o mănăstire la alta, de la un palat la altul, de la o comanderie la alta nu se deosebeau prin nimic unele de altele. Abia consemnând acel itinerar anonim, faptele au început să dobândească reliefuri nebănuite şi, pe nesimţite, bietul scrib a realizat că a dat de o altă soartă ieşită din comun. „Bietul scrib, Doamne, ştie că, pe măsură ce mai termină de aşternut pe hârtie încă un destin, propria sa viaţă se mai scurtează în mod proporţional”, se tot lamentează el, trăindu-şi soarta în mod faustic. Întâlnindu-l pe Al Şaptezecilea, a dat de cineva care a reuşit să trăiască prometeic.

E vremea ca scribul să se explice: unul dintre chinurile existenţiale ale omului este dat de conştiinţa inutilităţii sale, a imposibilităţii de a urca, întrucât, deja din clipa naşterii, urmaşul lui Adam izgonit din rai şi, astfel, aruncat în timp, adică într-un început şi un sfârşit, este orientat înspre aşteptarea morţii inevitabile. Aşa că, simte omul, oricât ar construi, oricât s-ar feri de păcate, oricât ar fi de harnic, PENTRU EL întreaga sa lucrare de pe acest pământ se va prăbuşi la sorocul sosirii momentului morţii: şi casa, şi bogăţia, şi bunul renume, şi rangul, PENTRU EL totul va dispare. Ce rost mai are, se întreabă urmaşul lui Adam, să mai continue strădania, dacă drumul în urcare se opreşte indubitabil în gura unei prăpăstii? Preotul îi răspunde că întreaga viaţă pământeană nu este decât un examen în faţa Judecăţii, iar bătrânul încearcă să se consoleze că a lăsat în urmă mai mulţi nepoţi, o casă, doi pomi şi o carte de învăţătură, care, toate, provenind din strădaniile sale, îi vor asigura continuitatea. Dar, pe urmă, uită de momentul care va să vină şi se întoarce la agoniseala SA, la prestigiul SĂU şi la temerile SALE. Şi fiindcă întreaga SA construcţie se opreşte în buza prăpastiei, încearcă să deturneze drumul şi să trăiască invers, făcând un pact cu fiecine, spre a vieţui după plac măcar răstimpul ce i-a fost dăruit. Şi, cum scadenţa are un termen, omul nu va mai fi atât de interesat de nisipul care s-a scurs din clepsidră, ci de cel ce a mai rămas până la sorocul stabilit prin acel pact. Omul faustic îşi numără timpul invers: nu cât a trăit, ci cât mai are de trăit. Doamne, bietul scrib ştie prea bine aceasta, şi el numără mereu nu câţi dintre Cei O Sută a reuşit să întâlnească până acum, ci pe câţi mai trebuie să-i caute! A avut de scotocit o sută de destine, încă optzeci, încă cinzeci, i-au mai rămas treizeci acum. Şi tot socoteşte bietul scrib, de parcă şi-ar număra orătăniile din curte: nu cele ce i-au umplut ograda, ci cele pe care le mai are de crescut. Iar când va ajunge la capăt – de va hotărî bunul Dumnezeu că e bine ca bietul scrib să ajungă la Al O Sutălea -, totul se va fi terminat. Şi viaţa scribului aşijderea. Pielea de şagri se îngustează tot mai mult, indiferent de cât ne-am pricepe s-o întindem. Conştient de destinul său faustic, „bietul scrib, Doamne, ştie că, pe măsură ce mai termină de aşternut pe hârtie încă un destin, propria sa viaţă se mai scurtează în mod proporţional”.

Spre deosebire de scrib, puţini aleşi „sunt apţi de a se bucura de adevărata creaţie, de efortul propriu-zis, de travaliul suficient sieşi”. Ei se încântă de strădania lor, indiferenţi la cât nisip a mai rămas să se scurgă în clepsidră. Asta, probabil, fiindcă îşi trăiesc propriul destin de parcă ar trăi şi destinul tuturor. Ceea ce îi face să scape de limitele înguste ale traiului fiecărui ins luat individual. De un asemenea destin prometeic a avut parte Cuviosul grădinar.

(Pentru o privire completă, a treia categorie de destine, destinul adamic, este oferit omului care se poate bucura de prezent, fără a fi MEREU terorizat de trecut şi de viitor. Un asemenea individ a fost Magister Amori.)

Al Şaptezecilea a plecat de foarte tânăr la o mănăstire, unde, încredinţându-i-se o parte din grădina de zarzavat, a ucenicit doar puţină vreme. Murind subit Fratele Grădinar, a preluat el, încă aproape copil, întreaga sarcină.

În descrierea satului Montaillou, „sat occitan de la 1294 până la 1324”, Emmanuel Le Roy Ladurie ne asigură: „Domus, pe lumea aceasta, şi paradisul, pe cealaltă, acesta ar fi, simplificat, idealul trăit al satului Montaillou. Acest ideal constituie, în respectul faţă de un naturalism antropocentric, un fel de umanism la puterea a doua. Un umanism pe care nu-l modifică deocamdată fascinaţia cadavrului descompus: fascinaţia aceasta va obseda în mult mai mare măsură secolul următor”². Spaţiul cercetat de Le Roy Ladurie se afla şi în apropierea unor munci ale Celui de Al Şaptezecilea. Perioada avută în vedere de acelaşi Le Roy Ladurie îi era şi ea contemporană Cuviosului grădinar, în fapt, perioada când Jacques Fournier, viitorul papă Benedict al XII-lea, episcop de Pamiers şi, apoi, de Mirepoix, a condus personal interogatoriile Sfântului Oficiu din diocezele sale. Şi, aşa cum remarcă Emmanuel Le Roy Ladurie, chiar dacă prigoana oficială a fost un dezastru pentru contemporani, ea a reprezentat o mină de aur pentru istoric. Şi, desigur, pentru scrib aşişderea. Astfel au ieşit la iveală, din foliile vechi ale proceselor verbale încheiate de Inchiziţie, date şi mărturii inestimabile, de mult uitate. Scribul a scotocit, bineînţeles, nu numai printre sursele care au scos la lumină descrierea satului Montaillou, „sat occitan de la 1294 până la 1324”, ci şi alte documente de aceeaşi natură din zonele unde a trăit şi muncit Al Şaptezecilea, zone în care s-a întâmplat ca inchizitorii să fie extrem de activi, fiind vorba despre regiuni unde catarii, albigenzii, waldensienii francezi (paupera spiritu), iar, mai târziu, templierii, socotiţi atât de vinovaţi au fost hărţuiţi fără încetare. (Se ştie că diferitele consemnări ale protocoalelor privind lucrările tribunalelor s-au constituit întotdeauna printre cele mai bune surse pentru istoria mentalităţilor şi nu numai.) În felul acesta, scribul a avut încă o oglindă în care să se verifice, întrucât Cuviosul grădinar poate fi lesne recunoscut nu doar o singură dată în asemenea înscrisuri.

De prin 1283, de la numai 13 ani, îl găsim pe Al Şaptezecilea la mănăstiri apropiate de Worms – ţinutul său natal – la: Tribur, la Kamba, la Mainz. Era de parcă ar fi fost pus la încercare puberul dacă avea sau nu afinităţi pentru rigoarea vieţii de monah. Probabil că aşa s-a şi procedat. În toate acele locuri, băiatul a lucrat în grădini, când singur, când sub directa supraveghere a călugărilor responsabili. Adaptarea la rigorile vieţii monahale s-a produs repede şi fără probleme. Ba, dimpotrivă, băiatul s-a dovedit chiar făcut pentru acel trai. La Kamba, s-a apropiat de un alt adolescent de vârsta sa. Se părea că va fi o prietenie mare, cum doar în adolescenţă se poate lega. N-a fost să fie: într-o anchetă legată de lipsa de la mai multe slujbe consecutive, neîntrebat de nimeni, celălalt a pus vina pe Al Şaptezecilea, care l-ar fi ispitit să lenevească în chilie. Pe urmă, a reieşit că lucrurile n-au stat deloc aşa, fiul lui Magister Amori nezăbovind în pat niciodată peste program, iar prietenul său lipsind şi după ce au fost despărţiţi. Cuviosul grădinar nu s-a supărat: băiatul acela nu l-a pârât doar pentru a se afla în treabă, ci a făcut-o pentru că asta i-a făcut plăcere. „Cum pot să mă supăr pe el, dacă aşa ceva îl poate face fericit?”, s-a apărat în faţa stareţului.

A urmat, apoi, un stagiu la Speyer, doi ani petrecuţi la Mănăstirea Sfânta Fecioară de lângă Toul, de fapt un schit cu doar câţiva eremiţi, dar şi cu o crescătorie renumită de capre. Drum de iniţiere, itinerarul îl va duce pe scrib, în urma Celui de Al Şaptezecilea, tot mai spre apus. În comitatul Bordeaux, tânărul aniversează vârsta de 20 de ani. E de acum călugăr.

Calea aceasta n-a fost lipsită de popasuri şi pe la domeniile unor stăpâni laici sau religioşi, interesaţi să li se „reînvie” domeniile: de foarte timpuriu, Al Şaptezecilea era de acum renumit prin aceea că ar fi alungat, din mai multe mănăstiri, molimele cuibărite în grajdurile animalelor şi în coteţele păsărilor. De asemenea, se spunea despre el că ar fi fost în stare să facă să rodească şi terenuri unde plantele n-au mai înflorit de mai multe generaţii. Dar nu numai atât: seniorii l-au invitat şi pentru că s-a dovedit extrem de iscusit în a aranja în mod plăcut grădinile decorative ale castelelor. Cunoaştem cel puţin trei palate care au beneficiat, în perioada aceea, de serviciile Cuviosului grădinar şi toate trei au supravieţuit vreme de secole întru admiraţia celor ce au avut privilegiul a le fi oaspete.