CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (101)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

La final, o întrebare: cum a ajuns inestimabilul registru contabil în magaziile nesfârşite ale bibliotecii de la mănăstirea Ferme zu Chiuso?¹

2. Ce a putut afla mai departe scribul despre Fiul Contelui

sau

Calea legendelor

(Partea dreaptă a foii)

„Drumul de la Praga spre Balcani nu duce prin Hanovra” o obseda pe Cea de A Doua Marie.

Scribului nu-i este uşor să urmărească itinerarul urmat de Cel de Al Optzeci şi şaselea. El trebuie să admită că impresia pe care a lăsat-o Robert întors la Hanovra asupra Celei de a Doua Marie l-a influenţat profund şi pe el. Aşa că şi el era încredinţat că (fostul?) prieten al Fiului Contelui nu făcea decât să înşire minciuni cu singurul scop de a-şi putea aşeza mâna pe tabloul de comandă al imperiului din spatele Diavolului Argintiu, că tot Robert a planificat din timp acel scenariu, scenariu, din care nu putea lipsi uciderea vechiului său amic, moştenitorul legitim al Hanului. Dar, până una-alta, şi din această poveste tot argumentul „lipsei cadavrului” îşi arăta greutatea sa.

Scribul nu l-a crezut pe Robert, dar alt ghid pentru drumul parcurs de Al Optzeci şi şaselea nu a găsit. (Pentru prima oară de când s-a ocupat de Diavolul Argintiu, registrul contabil nu l-a mai ajutat cu nimic.) Aşa că s-a văzut obligat să reia cu mai multă atenţie varianta propusă de Robert.

Asemenea atâtor contemporani de-ai săi, scribul şi-a arătat nu o dată nemulţumirea că a trebuit să completeze formulare cu datele personale la sosirea în diferitele hoteluri pe unde a trecut, lucru ce i s-a părut o imixtiune în intimitatea sa, dacă nu chiar o cerinţă a poliţiei politice care a terorizat atâta vreme societatea unde el, scribul, s-a născut. Însă, – ehei! – dacă acea uzanţă ar fi fost obligatorie şi pe vremea Fiului Contelui, sarcina scribului ar fi fost, poate, mai uşoară. „Poate”, întrucât, în multe locuri, formularele acelea sunt completate fără a i se cere clientului un act doveditor şi au fost şi sunt destule cazuri când, dintr-un motiv ori altul, oaspetele îşi trece pe foaie un nume fictiv. Iată, în disperare de cauză, scribul o ia din nou razna şi-şi imaginează soluţii absurde! Păi, chiar dacă ar fi trebuit să lase o urmă scrisă în registrele hanurilor aflate cu atâtea veacuri în urmă, unde să mai fie acele stabilimente? Şi, chiar dacă ar mai fi, cine să le păstreze şi să le ţină evidenţa atâta amar de vreme? Şi, mă rog, cum îşi imaginează scribul că o armată de muşterii, în marea lor majoritate analfabeţi, ar fi completat nişte caiete ale unor hangii, în mare parte analfabeţi şi ei? Poate ar fi fost şi mai bine dacă scribul ar fi dat peste biletele de tren sau – de ce nu? – de avion ale Fiului Contelui! Să ne trezim! îşi revine scribul la realitate.²

Dar cum să mergem mai departe? Reluând minciunile lui Robert?

Aşadar, Robert a susţinut că a plecat cu prietenul său spre răsărit, că fiind conduşi de un călugăr român, aflat multă vreme în biblioteca lui Rudolf la Praga, au ajuns în Balcani, că au adăstat într-un schit valah pe Muntele Athos, unde Fiul Contelui ar fi intrat sub influenţa unui alt călugăr, de data asta un rus pe nume Vasile şi că s-ar fi mutat în mănăstirea aceluia. Moment în care cei doi vechi prieteni s-ar fi despărţit, iar Al Optzeci şi şaselea s-ar fi dus împreună cu acel Vasile (şi cu un evreu?) într-o direcţie necunoscută, pe un drum pe care Fiul Contelui ar fi fost omorât şi jefuit de către însoţitorii săi.

Ajuns la acest punct, scribul îşi dă seama că a pomenit, printre altele, şi de filiala din Ungaria, parcă şi de celelalte filiale din răsărit, dar că n-a ţinut defel seama că bunul cititor nu era deloc obligat să ştie în ce situaţie se afla, în vremea aceea, respectivul răsărit. Aşa cum, de atâtea ori, prietenii i-au sesizat scribului că vorbeşte despre personaje, uitând să le prezinte, aşa şi acum porneşte pe urmele Fiului Contelui, într-un peisaj despre care a omis să spună măcar două vorbe. (Că de luminat, oricum n-ar fi în stare să-l lumineze.)

Scribul ştie puţine despre acele lucruri, dar se poate documenta. Cei din Han ştiau şi mai puţine. Şi nici nu-i prea interesa. Cine să fi fost interesat acolo despre aşa-numita Uniune Statală Polono – Lituaniană? Sau despre rânduielile de pe Muntele Athos? Ori despre cea a mai rămas din Împărăţia Sfintei Sofii din vechea civilizaţie a Marelui Novgorod? Zidurile Hanului i-au apărat pe locuitorii săi, timp de un veac şi jumătate, nu numai de incendii, molime şi atacuri ale unor intruşi. Zidurile Hanului i-au apărat pe locuitorii săi timp de un veac şi jumătate şi de spaimele de afară şi le-au asigurat o insulă a liniştii, a traiului în pace şi în siguranţă. Doar cei ce au plecat în filiale s-au întâlnit şi cu o altă lume: străină, greu de înţeles, dacă nu chiar ostilă. Poate de aceea, ori de câte ori puteau şi mai ales când îşi terminau misiunile de aiurea, cei mai mulţi abia aşteptau să revină în Han. Iar cum intrau pe poarta cea mare, cum uitau ca prin farmec tot ce nu ţinea de acel loc binecuvântat. „Mă întorc aici la sânul mamei”, a spus unul, iar ceilalţi, venind acasă, repetau aceeaşi propoziţie şi arborau acelaşi surâs. Poate de aceea nici nu s-a îngrijorat prea tare Cea de A Doua Marie când i-a plecat bărbatul. Care a mai făcut-o o dată şi s-a întors. „Va reveni şi el la sânul mamei” a fost ea multă vreme convinsă.

Dar Al Optzeci şi şaselea nu s-a mai întors. Aşa că scribul a plecat în urma sa (în încercarea utopică de a mai găsi încă o dată acul în carul cu fân. „Dacă mi-a mânat pana şi până acum Mâna Nevăzută, sigur că a avut un scop, aşa că – a gândit scribul – nu mă va lăsa tocmai de data asta rătăcit în deşertul ignoranţei mele. Acum, când orizontul este atât de aproape… Sau mă apropii doar de o nouă fata morgana?” Scribul a fost întotdeauna terorizat de ideea dacă nu cumva orizontul spre care se îndrepta şi despre care ştia că nu poate fi atins niciodată reprezintă fata morgana. Un vechi proverb oriental spune: „Nu destinaţia este importantă, mai ales că drumul este nesfârşit, ci calea însăşi este cea care merită să fie umblată”.) Câte drumuri înfundate, câte dezamăgiri şi, totuşi, CEI O SUTĂ a rămas panaceul scribului în momentele-i grele.

Prima referire făcută de Robert a fost în legătură cu un călugăr valah din biblioteca lui Rudolf al II-lea. Deşi scribul a preluat suspiciunile Celei de A Doua Marie – printre care şi aceea legată de faptul că drumul de la Praga spre Balcani nu duce prin Hanovra -. totuşi, pentru început, scribul a încercat să-l identifice pe monahul pomenit de Robert. (De ce altceva să se agaţe?) Într-adevăr, nu i-a fost greu să descopere, printre numeroşii însărcinaţi cu ordinea în imensul conglomerat de grafeme, un călugăr valah, venit încă la sfârşitul secolului trecut la Praga împreună cu Mihai, numit „Bravul”, mare demnitar în ţara sa. Călugărul – care îşi spunea Filon – avea multă cunoaştere de carte şi vorbea, citea şi scria în mai multe limbi.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.