CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (2)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Peste locul unde a fost odată Palatul Bosci s-au aşternut iarba şi legendele. Nimic cert nu se mai ştia nici despre ceea ce se mai afla acolo, şi nici despre cei ce ar fi populat edificiul în veacul său de glorie. Odată cu Al Şaptezeci şi nouălea, s-a terminat un capitol din cronica trecerii Celor O Sută, odată cu nesperata venire pe lume a Celui de Al Optzecilea a început un capitol nou. Toate întâmplările narate în Secretul Florenţa s-au sfârşit iremediabil şi strădaniile mereu stângace ale bietului scrib de a continua de acolo de unde n-a mai fost continuare păreau lipsite de orice succes. Asemenea unei splendide vaze chinezeşti spartă în mii de cioburi de porţelan preţios – pe care până şi minunatul desen ce părea nemuritor s-a dovedit atât de efemer -, nici din umbra tot mai înşelătoare a Palatului Bosci nu mai răzbăteau decât iluziile unor amintiri. Legendele devin iluzii, iar certitudinile rămân doar în voinţa de a crede. Faptul că scribul s-a încăpăţânat să-l caute pe Al Optzecilea în continuarea vieţii părintelui său putea avea două urmări diferite: fie să ducă iremediabil niciunde, fie să-l rătăcească pe un drum mincinos şi să-l lase acolo, pierdut în deznădejde. Două urmări? Dar au fost şi altele! Una, mai puţin importantă: bâjbâind pe poteci înfundate, scribul a reuşit, poate, cele mai captivante rânduri pe care le-a aşternut vreodată pe hârtie, izbutind un adevărat roman poliţist despre cei se s-au folosit în continuare de averea din Palatul Bosci, o legendară avere pierdută, la fel de incitantă, la vremea aceea, ca şi comoara cavalerilor templieri. Scribul, pornind de la zvonul din epocă, insinuat şi de „Cronica de la Florenţa”, însă şi de mai mulţi biografi ai familiei da Medici, cum că mentorii Celui de Al Şaptezeci şi nouălea ar fi plecat spre continentul nou descoperit de Amerigo Vespucci, s-a avântat pe urmele lor şi a crezut că i-a găsit în expediţia lui Gonzalo Coelbo. Poate că, în locul lungii naraţiuni, episodul acesta cu adevărat palpitant ar fi avut mai mult succes la cititorii dornici de senzaţii tari. Astfel, scribul i-a redescoperit pe Nino Gomes şi pe Hannibal Alvaro, primul, cu dificultate scăpat de la execuţie, în urma unei condamnări pentru crimă şi jaf şi ajuns mai târziu episcop, al doilea, socotit „omul cu memoria cea mai prolifică din lume”, putând ţine minte în cele mai mici detalii tot ceea ce a văzut şi doar o clipită. Cei doi, în fruntea a două grupuri de aventurieri rivali, şi-ar fi disputat timp de douăzeci de ani comorile provenite din Palatul Bosci, iar răsturnările de situaţii au produs entuziasmul cititorilor celor două cărţi recuperate de scrib: „Comoara din Florenţa” şi „Moştenirea Amiralului Coelho¹”. Şi, dat fiind succesul acestor două naraţiuni, probabil că au mai fost şi alte povestiri asemenea, plus că au existat şi variante jucate în bâlciuri pentru plebe. În următoarele ediţii, subiectul s-a estompat, accentul căzând mai mult pe extraordinarele aventuri de peste mări. Până la urmă, din variantă în variantă, au dispărut elementele din povestirile originare, iar tema a ajuns de nerecunoscut. Ultima referire la tezaurul disputat de Nino Gomes şi Hannibal Alvaro, scribul a găsit-o în hârtiile de peste o jumătate de veac ale lui Francis Drake, când, la sugestia unor dregători, regina Elisabeta i-a cerut amiralului corsar să se intereseze de „tezaurul Bosci din Italia”.

Iniţial, scribul a inserat aceste poveşti, împreună cu propria „nuvelă poliţistă”, ca o anexă la saga Celor O Sută, dar şi-a dat seama la timp că adausul ar fi fost mult prea lung şi, mai ales, că s-a îndepărtat de trunchiul de bază, aşa cum s-a îndepărtat şi legenda comorii de ruinele Palatului din Florenţa. Eterna credinţă a oricărui autor că e păcat pentru omenire să se piardă „capodopera” sa, l-a făcut să ia cu inima grea decizia…

O altă urmare, mult mai folositoare romanului Celor O Sută, a venit abia atunci când bietul scrib a descoperit că şi copacul istoriei lumii are mii de ramificaţii, multe extrem de îndepărtate de tulpină, unele chiar părând că se trag din arborii învecinaţi. Asta deoarece coroanele copacilor trecutului se întâlnesc în înalturi şi formează o boltă. La fel şi încrengăturile îngemănate de deasupra maiestuoaselor alei din Irlanda, străbătute de fratele Laurenţiu. (Impresia aceasta, atât de imperativă, a fost adusă la Saint Denis drept dar abatelui Suger şi va dăinui în ogivele catedralelor gotice².) Ramura Palatului Bosci s-a terminat, direcţia continuării se află altundeva, deşi crengile pornesc din acelaşi trunchi.

Odată cu incendiul de la începutul anului 1504, nu au dispărut doar domesticii clădirii şi mult râvnita comoară. Atunci a dispărut şi Al Optzecilea, în vârstă de nici patru anişori, devenit unicul moştenitor al puternicei familii. Moştenitor a ce altceva decât a unui renume ce se risipea asemenea fumului de deasupra Palatului pâlpâind în amurg, pe măsură ce incendiul se stingea de la sine? E adevărat, mai multe piese de valoare au fost salvate de flăcări datorită abnegaţiei fidelilor servitori, în frunte cu majordomul, care n-a ezitat să-şi dea viaţa la datorie. Însă şi acele obiecte s-au risipit în cele patru vânturi, doar tapiseria de pe casa scărilor din holul de onoare va mai apare – drept liant – în poveste ³.

Mama copilului Al Optzecilea a murit la cea de a doua naştere. La venirea pe lume a unui făt mort şi el. Tatăl a dispărut în vâlvătăile Palatului Bosci, devenind, cu acel prilej, „Erostrat din Florenţa”. Despre băiat nu se mai ştia nimic şi nici nu a sosit vreodată cineva să revendice în numele său preţiosul teren din centrul cetăţii. Niciodată? Cu aproape patru secole mai târziu, un oarecare Fabiano Melzi, arhivar şi descendent de profesor universitar, a făcut demersuri pentru a dovedi că este urmaşul foştilor stăpâni ai Palatului. Insistent şi cicălitor, Fabiano Melzi a izbutit să creeze un adevărat scandal, păstrat în jurnalele timpului, atunci când a continuat să-şi ceară drepturile bazându-se pe înscrisuri din arhiva oraşului şi pe coincidenţe de nume. Când s-a dovedit că întârziatul pretendent a măsluit anumite acte şi că a forţat anumite coincidenţe, cazul a fost transferat Curţii Penale. Până la urmă, Melzi a fost declarat bolnav psihic şi lăsat în pace, ceea ce nu l-a împiedicat să continue să-şi reclame la fel de vehement pretenţiile la colţ de stradă. Personajul a avut un singur fiu, mort devreme într-un accident, aşa că povestea s-a stins odată cu el. Unde să găsească bietul scrib continuarea firului, după ce a rătăcit hăbăuc, căutându-l fără folos chiar şi printre legendele legate de aventuri de peste mări? Şirul Celor O Sută părea că s-a întrerupt definitiv în incendiul din ianuarie 1504.

Dacă, în ciuda nenumăratelor stângăcii ale relatării, scribul mai are totuşi un merit, acela este, fără nici o îndoială, îndărătnicia de taur cu care a continuat să creadă în căutările sale. În ciuda tuturor aparenţelor, el n-a încetat să spere, chiar dacă deznădejdea l-a cuprins tot mai necruţător⁴: pe de o parte, dacă firul se rupea într-adevăr la cea de a optzecia verigă, munca de o viaţă a scribului s-ar fi dovedit un imens eşec; pe de altă parte, vremea trecea şi, deşi scribul continua să nădăjduiască – bazându-se pe certitudini tot mai îndoielnice -, asista neputincios cum nisipul din clepsidră i se tot scurge, lipsindu-l de răgazul necesar pentru a mai putea continua. Ciudat cum, pe măsură ce avansează în poveste, sfârşitul i se pare scribului tot mai greu de atins.

Şi atunci când, în clipele-i de luciditate, totul i se părea iremediabil pierdut, scribul s-a aşezat la masă, şi-a luat capul în mâini şi a considerat că şansele sale nu sunt în a căuta la întâmplare, lăsându-se mai mult în voia norocului, ci de a pune cap la cap toate informaţiile şi de a le lăsa să se orienteze singure pe calea dorită. Deci, a raţionat scribul, dacă Al Optzecilea n-a murit în incendiu – fapt aproape exclus: dacă servitorii au reuşit să salveze atâtea valori, mai mult ca sigur că s-au ocupat în primul şi în primul rând de moştenitorul întregii averi; să nu uităm nici doica atât de credincioasă, care l-a suportat şi pe Al Şaptezeci şi nouălea…-, dacă Al Optzecilea n-a murit în incendiu, dacă n-a putut fi găsit în poveştile despre tezaurul transferat în pământurile de peste mări, înseamnă că băiatul trebuia să se fi aflat undeva pe vechiul continent. Altundeva, unde? În mod firesc, iniţial, scribul şi-a restrâns cercetările la Toscana.

Scribul se întrerupe iarăşi din lucru şi, căzut pe gânduri, pierde din preţiosu-i timp rămas pentru a constata că logica singură n-are succes în cercetări asemenea celor întreprinse de el. Fără şansă, logica macină în gol. Şansa este dată de la Dumnezeu, şansa este mângâierea divină şi n-a fost decât un gest de trufie, atunci când nevolnicul scrib şi-a impus să ignore orice semn venit din afara logicii sale. Şi, chiar dacă a pierdut vremea, furat de aşa gânduri, până la urmă, ele l-au convins: raţiunea trează împreună cu şansa l-au readus pe făgaşul aproape pierdut.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.