CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (35)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

O altă „preocupare anexă”, dar una mult mai pe faţă, a devenit creşterea peştilor, a animalelor şi a păsărilor în iazuri şi ferme proprii. De ce să cumperi, dacă poţi să ai tu însuţi atât încât să devii şi un vânzător pentru alţii? Dacă, până atunci, nu existau pe lângă han decât câteva cocini şi o curte de păsări, în ultimul sfert al secolului al XVI-lea, Bătrânul şi descendenţii lui au amenajat un lac pe care l-au populat cu speciile cele mai productive de peşti şi au stăpânit turme de vite cum n-a avut nimeni nu numai în Saxonia Inferioară, dar nici altundeva. Şi au mai avut şi o crescătorie de porci şi turme de oi. La un moment-dat, au devenit angrosişti de carne, peşte şi lână. Produse pe care nu le mai duceau să le vândă în târguri, ci veneau oameni din toate direcţiile pentru a se aproviziona de la ei. O fostă manufactură de ţesut lână a funcţionat încă mai multe sute de ani. Extinderea atât de mare a activităţilor îşi va arăta riscurile, dar timp de patru generaţii, lucrurile au funcţionat cu succes.

Şi în bucătărie, Micul Monstru a întreprins o serie de modificări. În primul rând, a înlocuit o mare parte dintre ustensile. Meniurile s-au schimbat iarăşi, devenind potrivite pentru cele mai diferite buzunare¹. Pentru că a învăţat cum se pot conserva materiile prime, precum şi mâncărurile gata gătite, i-a făcut pe mulţi să se mire, aşa cum s-a mirat şi el la mănăstirea Sfânta Fecioară Imaculată, de pildă cum de se poate servi fără riscuri păstrăv altundeva decât în locul unde a fost prins, ştiindu-se că păstrăvul se strică dacă nu e consumat pe loc.

Aceste dezvoltări l-au făcut să iasă, în sfârşit, din bucătărie. (Dar şi-a extins sfera de supremaţie tot treptat.) Pentru că mâncarea pe care o oferea Hanul Diavolul Argintiu a devenit mult mai diversificată, rămânând totuşi accesibilă diferitelor categorii de muşterii, clientela a devenit prea extinsă chiar şi pentru spaţiile pe care bunicul le-a mai mărit o dată. Aşa că a amenajat, pe lângă emblematica sală cu şemineul cu Diavolul cel Mic, punga cu 40 de guldeni şi lada adusă de Golo, şi alte trei încăperi, una pentru ocazii speciale (nunţi, botezuri, zile de naştere etc.), alta pentru clientela cea mai selectă, un fel de strămoş al unui „club” al notabilităţilor, unde acestea s-au obişnuit să vină şi să consume în fiecare seară. Plus încă o sală cu regim special. Bătrânul n-a fost convins de necesitatea acestor separări: el a acţionat întotdeauna după principiul că banii celui bogat sunt la fel de valoroşi ca şi banii celui sărac. De aceea, la început nici n-a fost de acord cu discriminările propuse. Bastardul nu mai făcea de mult scene de isterie, aşa cum s-a comportat când cu femeia din bucătărie pe care Stăpânul nu i-a permis s-o dea afară şi nici nu-şi mai contrazicea bunicul în vorbe. În schimb, îl punea în faţa faptului împlinit. Două zile după ce Bătrânul a declarat că nu vede oportună împărţirea clienţilor după statut social, Micul Monstru l-a luat de guler şi l-a aruncat afară pe un amărât care s-a pus la masă într-una dintre încăperile noi. Cum oamenii obişnuiesc să se grupeze în cârciumă după rang, muncitorul aşezându-se lângă muncitor, ţăranul lângă ţăran, neîndrăznind acesta să se apropie prea mult de masa notabilităţilor, unde nici n-ar avea ce vorbi şi nici nu s-ar simţi bine, semnalul dat de Bastard n-a făcut decât să le aducă aminte muşteriilor uituci unde le e fiecăruia locul, nemaifiind vreodată nevoie să li se spună de către cineva care le este masa şi sala cuvenită.

Pentru că afluenţa de clienţi a sporit şi tot sporea în continuare, Al Optzeci şi doilea a obţinut din nou o creştere de personal. Până atunci, aceeaşi oameni care lucrau în bucătărie erau şi cei ce duceau comenzile. Micul Monstru a specializat funcţiile şi le-a ierarhizat, astfel încât fiecare ştia ce are de făcut şi făcea numai acel lucru, la fel cum fiecare ştia şi de ce răspunde. Dacă, de pildă, Bastardul găsea un vas nespălat sau prost spălat, era pedepsit nu numai cel ce nu s-a achitat corect de sarcină, ci şi cel ce-i era şef. Iar pedepsele nu mai erau de mult simple încruntări ori simple ţipete, ci ajungeau până la sancţiuni fizice. Cu cât urcai pe scara funcţiilor, cu atât deveneai mai solidar cu subordonaţii pentru fiecare eroare săvârşită de oricare dintre aceştia. Şi au apărut şi funcţii noi: de exemplu, Bătrânul nu a înţeles multă vreme ce rost are să ţină un om doar pentru a supraveghea una dintre săli. Ba, cel care avea această misiune în încăperea rezervată notabilităţilor trebuia să aibă întotdeauna şi haine mai acatărea. Numai că, de când „maestrul bucătar” a fixat acei precursori ai şefilor moderni de sală, lucrurile au produs din nou îmbogăţiri. Nu, nici până atunci nu s-au întâmplat multe scandaluri între clienţii Hanului Diavolul Argintiu. Singur prestigiul Bătrânului a fost întotdeauna suficient ca oamenii să se stăpânească şi, dacă aveau ceva de împărţit, s-o facă afară, în stradă, cât mai departe. Doar că băutura înceţoşează minţile, iar Al Optzecilea nu putea fi întotdeauna de faţă pentru a le aminti şi celor mai nestăpâniţi unde se găsesc. Aşa că „şeful de sală”, bărbatul înalt şi muşchiulos, îmbrăcat impecabil, se afla tot timpul la locul său, gata să intervină atunci când cineva nu plătea sau dacă era pe cale să izbucnească o dispută. (La o primă vedere, era vorba despre o slujbă simplă şi de invidiat: zdrahonii aceia nu făceau nimic toată ziua şi toată noaptea, nu stăteau decât pe lângă pereţi şi se uitau la ceea ce se întâmpla în faţa lor. Şi nici nu se aflau în post zi lumină, aşa cum muncea restul lumii din han, ci erau lăsaţi să se odihnească după doar câteva ore, schimbându-se între ei. Pe urmă, invidioşii au trebuit să-şi recunoască, şi ei, că este infinit mai greu să stai, să priveşti şi să nu faci nimic altceva, infinit mai greu decât să faci ceva tu cu mâna ta. Mulţi dintre „şefii de sală” chiar au ajuns să-l implore pe Micul Monstru să le dea orice altă misiune, oricât de grea, doar să-i absolve de a petrece „fără rost” ore în şir. Când Bătrânul îi reproşa că a pedepsit prea aspru pe cineva pentru o vină în fond măruntă, nepotul îi răspundea pornind de la exemplul celor ce insistau să nu fie puşi să „stea degeaba”: „Oamenii ăştia iubesc munca, lucrul este un privilegiu,² aşa că trebuie obişnuiţi să nu-şi strice singuri această plăcere!”.)

Al Optzeci şi doilea credea sincer în aceste cuvinte. Munca a devenit un drog şi pentru el. Iniţial, toate strădaniile îi erau necesare pentru a le închide gura celor ce nu conteneau să se lege de statura sa măruntă. Pe urmă a prins gustul succesului. Însă, după ce a pierdut-o pe Barbara, n-a mai dorit decât să uite. Numai munca îl ajuta să uite. Munca şi răzbunarea pe lume. Aşa că, atunci când bunicul încerca să-i domolească atitudinea faţă de oamenii din han, îi spunea că deoarece munca îl salvează pe el de riscul de a înnebuni, îi ajută şi pe ceilalţi în aceiaşi direcţie. Unii sunt prea slabi pentru a se feri singuri şi pe aceia îi forţează el să nu se abată de la singura cale de a se izbăvi. Iar această cale unică nu este decât munca.

Şi el, când se oprea doar şi pentru o clipă din preocupările-i atât de pragmatice, era năpădit de marile sale îndoieli. Nu i-a spus Bastardul lui Pater Jakobus: „Ce rost are orice strădanie, atunci când, în fiecare moment, indiferent cum l-ai pregătit, poţi păţi ceva rău, chiar să mori?” şi n-a adăugat el: „Dar nu vreau să trăiesc asemenea unui animal de curte, crescut şi hrănit pentru a fi pus pe masă şi mâncat printre râsete şi râgâieli! Eu vreau să fiu o jivină care să-şi procure hrana cea mai bună, să doarmă în paiele cele mai curate şi să călărească orice femelă îi va place! Doar pentru asta văd eu că mai are rost să ne străduim.”?

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.