CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (39)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Când a povestit – desigur, în modul său incoerent – viaţa Celui de Al Optzeci şi unulea, scribul s-a angajat să lămurească într-un episod următor identitatea şi rolul lui Golo. Într-un episod următor, fiindcă la vremea aceea recunoştea că încă nu era în stare s-o facă. Numai că scribul are dubii serioase şi acum în legătură cu acel personaj: cenuşiu ca un şarpe şi muşcând letal după ce se face invizibil în mediul unde se insinuează.

În 1578, Bastardul a împlinit 30 de ani, iar Bătrânul 78.

– În faţa lui Dumnezeu, toţi avem aceeaşi vârstă, fiindcă timpul – şi deci şi măsurarea lui – nu sunt resimţite decât de fiinţele acestui pământ, în special de oameni. Doar Domnul este cel care are voie să hotărască pentru fiecare dintre noi când să i se sfârşească timpul. Iar Raţiunea Domnului este mult peste puterea de înţelegere a minţii noastre. De aceea nici nu înţelegem noi în ce ordine suntem chemaţi la Marea Judecată, de aceea nu ştim niciodată când îi vine unuia sau altuia rândul. Proştii cred că te naşti, te dezvolţi, îmbătrâneşti şi mori. Dar nu este aşa: de multe ori copiii mor înaintea părinţilor şi chiar şi înaintea bunicilor. Dacă stăm să urmărim cronologia drumurile alaiurilor mortuare la cimitir, vedem că, înainte de a fi dus la groapă cel mai bătrân om din comunitate, îşi urmează ultima cale alte trupuri: ale unor bărbaţi şi femei care au fost mult mai tinere. Dacă bătrânul are şanse de doar unu din zece, să spunem, să fie următorul pe răboj, ar însemna că este mult mai amânat decât ceilalţi, care nu se ştie când vor fi chemaţi.

– Ar fi prea simplu, remarcă Ţipor, aflat şi el undeva la coada mesei festive. Uneori mai mor unul după altul şi cei mai bătrâni oameni. Aşa că acei nouă care ar trebui să se prăpădească între doi cei mai în vârstă pot fi o sută sau nici unul. Şirul către cimitir nu poate fi anticipat şi face parte din cea mai mare taină.

– Aşa-i, trebui să recunoască Bătrânul şi se uită cu ură la Ţipor.

– Aşa-i, consimţi şi Al Optzeci şi doilea şi îi apăru în faţa ochilor chipul Barbarei, încât îşi încleştă pumnii până ce unghiile i-au intrat adânc în carnea palmelor. Aşa-i, consimţi şi Al Optzeci şi doilea.

Sărbătorirea celei de a treizecia aniversări a Bastardului s-a făcut fără ca Micul Monstru să fi fost prevenit, dar, bineînţeles, cu încuviinţarea bunicului. Nici Bătrânul nu a fost amator de chermeze, însă, de data aceea, nu s-a opus pentru că, în felul acesta, a mai arătat, încă o dată, că Al Optzeci şi doilea era stabilit să fie următorul conducător al Hanului Diavolul Argintiu. (În rest, aniversările zilelor de naştere şi de nume au fost marcate doar de o slujbă religioasă specială şi de mici cadouri, în caz că era vorba despre sărbătorirea unui copil. Plus că, de ziua lui, băieţii şi fetele erau scutiţi de la obligaţiile curente.)

Petrecerea a avut loc în sala rezervată pentru asemenea momente speciale, sală ce putea fi închiriată pentru ca pe parcursul evenimentului cei invitaţi să nu fie deranjaţi de musafiri nepoftiţi. Care, dacă nu sunt ţinuţi la respect, se amestecă printre oaspeţi şi se înfruptă din băuturile şi bunătăţile care în nici un caz nu au fost pregătite şi plătite pentru ei. (Şi iar îşi aduce aminte scribul de colegul său din anii studenţiei, un june ce nu ieşea prin nimic în evidenţă şi care se ducea la fiecare sfârşit de săptămână la câte o nuntă, unde bea şi înfuleca pe săturate. Rudele miresei credeau că face parte dintre invitaţii mirelui, iar cei ai mirelui îl considerau din anturajul miresei. Rar, când era întrebat cine e, răspundea, cu gura plină, că e băiatul unchiului Titi. Nimeni nu insista mai mult, pentru că ar fi părut chiar nepoliticos să nu şti cine e unchiul Titi. Niciodată n-a fost dat de gol la vreo nuntă acel fost coleg de facultate al scribului şi poate că şi după absolvirea universităţii omul să-şi fi petrecut sfârşiturile de săptămână în acelaşi mod.) Scribul şi-a adus iar aminte de acel personaj întrucât la masă l-a recunoscut pe Golo. Dintre foştii tovarăşi ai tatălui sărbătoritului, doar pe el şi pe Ţipor i-a reîntâlnit cu acel prilej.

Cu tot alcoolul servit şi cu toată căldura din încăpere, atmosfera a rămas îngheţată. Nimeni din cercul restrâns al invitaţilor nu era obişnuit să ia parte la sindrofii, petrecerile erau apanajul străinilor de han. Sobrietatea impusă de Bătrân, el însuşi ducând o viaţă cât se poate de modestă, a devenit mai mult decât o lege: un mod de viaţă asumat de toţi ai casei. (Dar ar fi greşit să ne imaginăm că traiul acela spartan cerea abstinenţă din toate punctele de vedere. De pildă, Micul Monstru a încurajat sexualitatea excesivă. Motivaţia sa era că „dacă în fiecare moment, indiferent cum l-ai pregăti, poţi păţi ceva rău, chiar să mori”, situaţie căreia n-ai cum să i te opui – „pentru că atunci te-ai opune chiar lui Dumnezeu!” -, singura soluţie raţională este să nu te gândeşti, să uiţi. „Când uiţi, scapi de povara conştiinţei păcatelor trecutului şi te apropii de Domnul – lăudat fie-I Numele! Însă de trecut nu poţi scăpa decât în clipa singură. Sfinţii Părinţi ai Bisericii s-au retras în pustie pentru a o găsi şi cei mai cucernici dintre ei au trăit clipa singură o dată sau chiar de mai multe ori în întâlnirea cu Domnul. Noi, care suntem mult mai păcătoşi, găsim clipa singură în momentele supreme din timpul sexului. În orgasm. Atunci suntem animale şi nu ne mai gândim nici la ce a fost, nici la cum va fi, nici la ce n-a fost şi ce s-ar putea să nici nu fie”. Iar Pater Jakobus, când îl auzea ce spune, îşi aducea aminte cu groază de ziua când, curând după moartea Barbarei, Micul Monstru i-a mărturisit că vrea să fie „o jivină care să-şi procure hrana cea mai bună, să doarmă în paiele cele mai curate şi să călărească orice femelă îi va place!”, ziua când i-a spus franc în faţă că „doar pentru asta mai vede el că mai are rost să se străduiască şi să trăiască”. Aşa că Bastardul nici pe departe nu le cerea oamenilor săi abstinenţă sexuală, ba îi încuraja să nu se abţină de la nici o plăcere a trupului. „Pentru că plăcerile trupului, durerea dată – dacă e nevoie, chiar de pedepsele fizice – precum şi munca fără preget sunt singurele mijloace care nu ajută să uităm şi să nu ne gândim la moarte. Ba, uneori, chiar să ne-o dorim!”. Mai erau şi alte domenii în care nimeni nu trebuia să se abţină în Hanul Diavolul Argintiu. Un alt exemplu ar fi la mâncare – fiindcă un om flămând n-are cum da randament în muncă, chiar se poate îmbolnăvi. Şi-i poate îmbolnăvi şi pe cei din jur. Doar luxul era interzis în Hanul Diavolul Argintiu. Iar luxul este ceva foarte relativ…)

Atmosfera nu se lega nicicum la sărbătoarea Celui de Al Optzeci şi doilea. Se bea cu măsură, se vorbea în şoaptă. La un moment-dat, Bastardul se uită lung la un bărbat ce şedea la distanţă de două persoane în dreapta lui. Era Golo, dar Micul Monstru nu l-a mai văzut până atunci decât, rar, printre muşterii hanului.

A urmat o scenă în care nu s-a mai comunicat decât din priviri. Bastardul i-a făcut un semn din ochi „şefului de sală”, zdrahonului care stătea lângă uşă şi supraveghea încăperea. Bărbatul s-a apropiat de Golo şi i-a şoptit ceva la ureche, apoi l-a apucat de braţ şi l-a scos din sală. Bătrânul s-a sculat de la locul său şi a părăsit şi el adunarea. Fără a se rosti nici un cuvânt, oamenii au simţit că se petrece ceva deosebit. Ceva periculos. După câteva minute de tăcere deplină, bunicul a revenit şi s-a aşezat pe locul său. După alte câteva minute a revenit şi Golo, iar în dreptul uşii a apărut un alt zdrahon. Bastardul a roşit tot, s-a sculat de pe locul lui, s-a ridicat pe picioare şi s-a îndreptat spre Golo, dar acesta, cu o mişcare bruscă, a apucat micul personaj de guler şi l-a ţinut în aer, de parcă ar fi avut în mână o găină ce continua să se zbată neputincioasă. Dar nu atât de neputincioasă pentru a nu-şi putea vârî pumnul pe sub veston şi a scoate de acolo stiletul de care nu s-a despărţit nici când mergea la culcare, de când l-a primit cadou de la bunic cu exact douăzeci de ani în urmă. Numai că atunci lama stiletului a fost boantă, acum era ascuţită.

Bătrânul lovi puternic în masă cu ambii pumni. Apoi şi-a scos punga dintr-un buzunar interior, a scotocit o vreme în ea şi a scos o monedă strălucitoare de aur. Într-o linişte deplină, Golo aşeză Micul Monstru la loc. Bătrânul îi aruncă moneda, Golo o luă din zbor, făcu o reverenţă adâncă în faţa Celui de Al Optzecilea şi părăsi adunarea.

– De ce nu mâncaţi? A spart tăcerea adâncă Bătrânul. Nu întotdeauna aveţi în faţă asemenea bunătăţi.

Da, cei din bucătărie s-au străduit din răsputeri să pregătească pentru „maestrul bucătar” specialităţile cele mai alese, bucate pe care el le-a adus din cărţile sale sau din plăcerea lui de a găti. Da, într-adevăr, nu întotdeauna avea lumea aceea în faţă asemenea bunătăţi. Aşa că, urmând imboldul, n-au mai zăbovit, ci s-au grăbit să folosească prilejul. Din nou n-a mai vorbit nimeni, dar de data aceea era o linişte plăcută, eliberată de orice sâmbure de ameninţare.

Despre scena mută care tocmai s-a derulat în faţa lor, n-a mai amintit nimeni. Oamenii nici măcar nu erau siguri dacă ea s-a petrecut aievea sau dacă, nu cumva, a fost doar rodul imaginaţiei surescitate de căldură, băutură şi mâncare. Şi nici scribul nu s-a lămurit – nici de data aceea! – în legătură cu identitatea, cu rolul şi cu ce a căutat Golo pe lângă Bătrân şi pe lângă Bufonul Vraci.

Tot citind atâtea cărţi despre oameni care nu mai sunt, brusc, scribului i se par toate acele naraţiuni prea asemănătoare între ele. De obicei, biografiile conţin faptele importante din viaţa personajelor, elemente de decor, eventual câteva ciudăţenii prin care eroii se individualizează. Şi butaforia este reconstruită cu multă atenţie, însă lipseşte ceea ce se întâmplă între evenimente. În realitate, ceea ce se întâmplă între evenimente este dat de clipele de refugiu ale fiecăruia dintre noi: obiceiurile şi tabieturile. Ce-i menţine dorinţa de viaţă unui om văzut de afară lipsit de orice speranţă? De ce, şi mai ales, cum de mai continuă să trăiască un boschetar lipsit de familie şi prieteni? Cu ce-şi mai umple zilele şi nopţile bătrânica singură din casa de la capătul străzii? Scenariile imaginative şi tabieturile îi mai plasează în ochi o privire tainică de satisfacţie. Abia fără acestea, bătrâna n-ar mai găsi nici un sens în a continua.

Să-şi mănânce sărăcăciosul mic dejun aşezată în fotoliul ros de pe verandă, să retrăiască momente care au fost sau care ar fi putut să fie, să-şi umple vremea cu ceva ce nimănui nu i-ar trece prin cap că o pasionează. Satisfacţia bătrânei singure din casa de la capătul străzii!

Chiar şi oamenii aflaţi în competiţie cu alţi oameni, chiar şi cei ce decid şi viaţa a numeroşi semeni îşi găsesc satisfacţia în obicei, în dependenţa de unele clipe mărunte, de care devin conştienţi mai ales atunci când le lipsesc. Câte o secretară isteaţă le ghiceşte tabieturile şi le înlesneşte nevinovatele plăceri. Iar dificilului şef îi creşte pofta de viaţă. Şi din robot, devine om.

Micul Monstru n-a avut secretară şi nici confidenţi şi chiar îi îndepărta de lângă el pe cei ce încercau să-i vină prea aproape. Lumea s-a obişnuit că lucrul cel mai bun era să-l întâlneşti cât mai rar. Să treacă pe lângă tine şi să nu te observe. Aşa că Micul Monstru era obligat să-şi satisfacă singur tabieturile.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.