În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011
7. AL OPTZECI ŞI TREILEA
Păpuşa
(1569 – 1642)
Acvariul din capelă sau despre deosebirile din interiorul coincidenţelor
(„Dar mai bine decât să fi murit”)
Cine este scribul pentru a putea da verdicte despre coincidenţe? Scribul nu-i decât un şcolar conştiincios care, pentru a nota orice, se sprijină pe rafturile bibliotecii (şi, mai nou, şi pe internet). Dacă un şcolar se dezvoltă şi ajunge să se descurce şi singur, în schimb, scribul nu este în stare să avanseze nici cu o literă fără să se inspire mereu din surse. Când o face totuşi, când improvizează, dacă nu devine incredibil chiar şi pentru cititorul obişnuit, oricând poate apărea un specialist să-l facă de râs în faţa tuturor. Ce ştie scribul despre Babilon, în afara celor citite din diferitele materiale ce i-au căzut în mâini, multe dintre ele nu de foarte bună calitate? Dar despre Roma ori despre Atena? Ba, în legătură cu Atena, cele văzute acolo cu peste două milenii mai târziu se amestecă într-o devălmăşie cumplită cu cele citite din cărţi. Şi nu este deloc de aşteptat o percepţie mai corectă nici privind evenimentele contemporane scribului: la fel de derutat de torentul informatic, ca şi de propriile trăiri, bietul scrib va delira în demersul său aparent atât de uşor controlabil de către trăitorii evenimentelor descrise. Dar tocmai în acel „aparent” se ascunde speranţa scribului: nici cititorul nu este scutit de aceeaşi agresiune a cascadelor de senzaţii ce se prăbuşesc fără încetare peste el, prea multe pentru a avea cineva timp să le selecteze raţional, prea puţine pentru a se aşeza unele după altele într-un tablou ferit de a fi acoperit de nenumărate pete de mâzgă. Istoria nu este decât opera scribilor – un nesfârşit palimpsest.
Dar până să ajungă la contemporanii săi, scribul mai are multe de notat.
(Pentru omul secolului XXI, diferenţele dintre veacurile VI şi III de dinainte de Cristos par nesemnificative. Pentru individul din secolele VI sau III de înainte de Cristos, evenimentele din secolele XVI şi XX se confundă şi fac parte din acelaşi basm fantastic. Iar sursele de informare ştiinţifică sunt la fel de subiective ca orice scriere beletristică: scribului tocmai i-a căzut în mână unul dintre numeroasele „calendare totale” – „Superbe calendrier – enciclopedie” – unde sunt prezentate cele mai importante personalităţi şi evenimente ce au avut loc într-o anumită zi din an: a găsit acolo incluse numeroase personalităţi de care n-a auzit niciodată, lipsind altele aparent de mult mai mare notorietate. Iarăşi „aparent”! A cui selecţie este cea justă?)
Scribul ar fi îndreptăţit să vorbească despre coincidenţe şi despre deosebirile din interiorul lor doar dacă ar cuprinde toată naraţiunea care este istoria omenirii. Doar atunci ar şti când se repetă un fragment din desenul aşternut de alcătuirile de sticlă de pe ecranul caleidoscopului lui Dumnezeu. Doar atunci ar putea depista două destine aproape identice trăite în locuri diferite şi în vremuri diferite de doi bărbaţi care nu numai că nu s-au întâlnit niciodată, dar nici n-au bănuit că au o sosie în timp şi în spaţiu. Beneficiari ai aceloraşi provocări, le-au rezolvat ei în mod identic? Ori a păşit fiecare propriul drum? Însă, în cazul acela, mai putem vorbi despre două destine identice?
(Prin ce se deosebeşte un figurant dintr-un tablou de epocă de alt figurant al aceleaşi bătălii pictate de un maestru din secolul al XV-lea? Nevoia de generalizare, precum şi lipsa cunoaşterii autentice şterge diferenţele.)
Similitudinile pe care le-a găsit scribul între Al Optzeci şi doilea (Bastardul) şi Al Treizeci şi doilea (Copilul) i s-au părut tulburătoare. Dar cine ne poate spune că între Al Optzeci şi treilea şi cine ştie cine – ori cine ştie câţi alţii – nu există similitudini şi mai frapante? Cine este scribul pentru a putea da verdicte despre coincidenţe? Scribul nu este decât un şcolar conştiincios, care, pentru a nota orice, se sprijină pe rafturile bibliotecii (şi, mai nou, pe internet).
Al Optzeci şi treilea s-a născut în A.D. 1569, venind pe lume în Hanul Diavolul Argintiu, un loc care n-a fost doar spaţiu de popas pentru venetici, ci şi centrul geometric al unei întregi comunităţi.
Tatăl Celui de Al Optzeci şi treilea nu şi-a putut ierta niciodată fiul că prin naşterea sa a omorât-o pe singura fiinţă care l-a înţeles, care nu a avut ironii ascunse la adresa lui, care chiar l-a iubit. Al Optzeci şi doilea, la fel ca toţi cei din neamul său, avea în sânge convingerea că scopul primordial al fiecărui om este acela de a contribui la perpetuarea familiei din care se trage, altfel, după moarte, rămânând dator lui Dumnezeu cu o viaţă. Doar acela a fost motivul pentru care nu s-a răzbunat pe fiul său. Dar să se ataşeze de el n-a reuşit niciodată. Acesta a fost omul care i-a fost tată: un bărbat mărunţel, cu o figură de copil, însă cu o voinţă neînduplecată. El a fost cel ales să ducă mai departe afacerile bunicului său şi – în pofida înfăţişării sale – şi-a preluat prerogativele cu fermitate şi cu mult succes. Numai că nici el, Bastardul, Al Optzeci şi doilea, murind prea devreme, n-a fost succesorul sperat de Bătrân, fondatorul Hanului Diavolul Argintiu. Aşa cum şi-a supravieţuit Stăpânul fiul, aşa şi-a supravieţuit şi nepotul. După ce a încercat să umple un gol, atunci când a desemnat pe cel de al doilea fecior şi, apoi, pe primul născut al celui de al doilea fecior să-i preia afacerile şi n-a reuşit, acum, la o vârstă foarte înaintată, Bătrânul se afla, din nou, în aceeaşi situaţie: când s-a prăpădit Bastardul, bunicul avea aproape 90 de ani, iar Al Optzeci şi treilea era încă foarte crud, nu împlinise încă nici 20.
Îndeobşte, un flăcău de 19 ani poate fi considerat un cetăţean major. Nu acesta era şi cazul Celui de Al Optzeci şi treilea. Deşi – Slavă şi Mulţumiri lui Dumnezeu! -, băiatul Bastardului n-a rămas aproape pitic, aşa cum a fost tatăl său şi aşa cum se temea străbunicul, ci a crescut ajungând la o statură potrivită, părea că, dacă a recuperat ceea ce îi lipsise fizic Bastardului, nu a reuşit să se dezvolte suficient psihic. Nu că ar fi fost prost, doar că la cincisprezece ani se comporta asemenea unui prunc de cinci. Adică înţelegea tot ce i se spunea, se descurca bine, era chiar lăudat de Pater Jakobus pentru frumoasele progrese la învăţătură, la fel şi de urmaşul aceluia. Bătrânul, însă, era tot mai îngrijorat: strănepotul său era un elev exemplar, totuşi vremea trecea şi tânărul rămânea tot doar un elev1.
1 Bunul cititor poate îşi mai aduce aminte că, „după moartea lui Felix Thomasus, tot unui <papistaş trecut la reformă>, lui Pater Jakobus, i-a fost încredinţată educaţia copiilor din han – a tuturor copiilor din han…”. Numai că, la fel ca şi peste Bătrân, şi peste Pater Jakobus a trecut vremea, el murind când Al Optzeci şi treilea nu împlinise încă nici zece ani. După ce s-a stins Pater Jakobus, regretat de toată lumea, în Han a venit Gabriel Köppel, un tânăr teolog din şcoala lui Melanchthon. Noul dascăl a studiat la Universitatea din Wittenberg, care mai păstra între zidurile ei spiritul riguros al lui „Praeceptor Germaniae“. Köppel s-a dovedit un student ieşit din comun de sârguincios, însă zelul i-a fost întotdeauna subminat de ambiţia-i exacerbată, ambiţie care îl făcea să se poarte distant, dacă nu chiar arogant. Fără să comită acte grave, spre deosebire de Pater Jakobus, tânărul erudit n-a fost binevenit niciunde. Cu toate că nu i se putea reproşa nimic punctual, nici la Diavolul Argintiu n-a reuşit să se facă simpatizat, iar copiilor cărora le-a devenit dascăl le-a fost nesuferit cu totul. Singurul care părea să-l accepte fără probleme a fost Al Optzeci şi treilea, un elev model şi lipsit de personalitate.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.