Cei o sută, Ecce Homo (10)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.

Fu tratat ca un obiect și a rămas singur după ce măcelul s-a terminat. Vorbi și în continuare, până ce văzu că nu mai are cui i se adresa. Nu pricepu nici el ce s-a întâmplat, cum de i-au fost omorâți mai toți tovarășii și cum de el, care nu s-a ascuns nici un moment, a fost toată vremea ignorat, de parcă ar fi fost invizibil. Nu înțelesese nimic și reveni în oraș, apoi o luă spre casă. Între timp, peste tot agitația se stingea în doliu și disperare. El însuși avu impresia că a devenit o fantomă. Oamenii îi deschideau cale și-l lăsau să treacă, nimeni nu părea să înțeleagă ce spune, nimeni nu i se adresă. Nu era de parcă ar fi vorbit limbi diferite, ci, mult mai grav, de parcă o ființă necunoscută, în nici un caz asemănătoare omului, s-ar fi rătăcit prin mulțime – o ființă ce nu înspăimântă, un animal pașnic căruia îi faci loc să se ducă. Sentimentul era îngrozitor, tot mai puternic pe măsură ce se îndrepta prin cetatea îndurerată spre casă. Sardus avea impresia că fusese vrăjit.

S-a întrebat de nenumărate ori ce s-a întâmplat în ziua când se prăbușise întreaga operă a prietenului său: cum de nu trebuise să împărtășească și el soarta celor uciși, cum de a fost ignorat cu desăvârșire. Întâlnind foști camarazi, scăpați și ei într-un fel sau altul – fie că n-au fost în ziua aceea nefastă la Roma, fie că au reușit să se ascundă până la trecerea primejdiei – Celui de Al Șaisprezecelea îi era frică să nu fie bănuit de trădare. Orice întrebare i s-ar fi adresat în legătură cu modul cum a părăsit Capitoliul l-ar fi pus într-o încurcătură teribilă, fără de ieșire. Dar nu l-a acuzat nimeni, felul firesc de a accepta faptul că el n-a pățit nimic părea să aibă și un efect retroactiv. Singurul care nu s-a putut împăca atât de ușor cu gândul era Sardus însuși. La început, pentru a se lămuri, punea întrebări unuia și altuia, chiar cu riscul de a se autoincrimina de lipsă de loialitate. Însă nu numai că nu primea răspunsuri mulțumitoare, dar pur și simplu nu era înțeles de cei solicitați să-l lămurească. Până la urmă, chiar dacă nu se liniști, trebui să accepte situația și să-i caute – zadarnic – singur dedesubturile.

Timpul, vindecându-le pe toate, îi redă și lui râsul puternic și sănătos, întrerupt mereu după primul hohot. Își spunea că, în fond, nici tatăl său nu pățise nimic în acea zi, deși, e drept, în comparația aceasta trebuia luat în socoteală și faptul că Iustitius se detașase de acum în multe privințe de Tiberius Gracchus și că la data respectivă nu fusese în preajma templului lui Jupiter Capitolinul. Tatăl se purtase mai înțelept decât el: nu întrebă pe nimeni nimic, ci acceptă prima însărcinare ivită și dispăru într-o călătorie în Grecia și de acolo cine știe unde. Iustitius a fost dispus să-și ia fiul cu el, însă Sardus era încă prea buimăcit și prea preocupat să se lămurească în legătură cu cele prin care trecuse. Nici măcar tatăl, un om cu atâta experiență, atât de înțelept și atât de practic, nu pricepu ce dorește să afle Al Șaisprezecelea, încât crezu că fiul său și-a găsit doar un pretext pentru a nu-l însoți.

Sardus își petrecu următoarele luni mai mult acasă, dedicându-se familiei și cititului. Încetul cu încetul, lungile visări își reluară și ele locul în viața sa. Soția îi era fericită: niciodată nu-i fusese bărbatul atât de preocupat de casă ca atunci, stând ore întregi de vorbă cu cei trei copii, doi băieți și o fată, povestindu-le fel de fel de lucruri văzute sau citite, încercând să-i ia cu el în tărâmurile inaccesibile ale reveriilor personale. Sardus avea o fire blândă și era însuflețit de un optimism înnăscut și de o cultură vastă. În acele câteva luni, reuși să le transmită mai multă învățătură copiilor săi decât au apucat aceștia să agonisească apoi în întreaga lor viață.

Rând pe rând, în gândurile sale vechile imagini începeau să se reîntoarcă. Dar nu mai erau atât de pure ca înaintea evenimentelor tragice pe care îi fusese dat să le trăiască. Experiența se dovedise prea dură și rana nu ajunse încă să se cicatrizeze. Țara descrisă de Iambulos, țara visată de el însuși și întâmplările prin care trecuse – chiar dacă această trecere a rămas atât de inexplicabilă – se amestecau într-o viziune unică și încă nebuloasă. Povestindu-le copiilor și trebuind să răspundă și altor întrebări decât era obișnuit să-și pună singur, începu să caute reflectarea în vis a unor elemente trăite și despre care era solicitat să dea lămuriri. În felul acesta, pentru prima oară, reveria cobora pe pământ și Sardus descoperea punți nebănuite între cele două tărâmuri. Iată, reformele propuse în senat de Tiberius Gracchus ar fi putut să ducă la un stat de tipul celui descris de Iambulos, apropiind țara aceea a tuturor posibilităților (ale căror contururi fiecare le deosebea doar în funcție de propria-i cultură, imaginație și dorință). Răspunzând acum întrebărilor copiilor, fapte și locuri se insinuau în chip concret în reverie și, treptat, Sardus realiză că n-ar fi exclus ca eșecurile lui Gracchus să se transforme în viitoare victorii dacă eforturile nu se vor abate de la ținta propusă. Iată un gând inicitant: Cel de Al Șaisprezecelea, devenind conștient că visul său ar putea prinde viață, începea să-și umple vremea nu numai cu savurarea imaginii idealului gata realizat, ci și cu ipoteticul drum spre el. Bineînțeles că a trebuit să mai treacă o vreme pentru ca țara visată și cea spre care se îndreptau acum intențiile sale să se suprapună într-o singură viziune. (Uneori chiar și mai târziu, când va fi ajuns pe teritoriul concret al acelei țări, va fi dezamăgit de realitate, ceea ce îl va face să mai recadă, câteodată, doar în vechiul teritoriu imaginat. Or, dacă cele două nu erau la fel…)

Obișnuit cu judecățile logice învățate de la dăscălii săi, Sardus începu să pună în scris, pentru a le sistematiza, trăsăturile caracteristice ale Insulei Fericirii. Tot esențializându-le, a ajuns la doar trei particularități independente: egalitatea în fața vieții a tuturor cetățenilor; înțelegerea, mai mult chiar decât acceptarea vremelniciei vieții; definitivarea scopului existenței.

1). Faptul că toți oamenii ar putea fi la fel îl considera o ipotetică nenorocire: egalitatea nu șterge numai individualitatea, dar anulează din start orice motivație. Înlăturând competiția, oamenii – o spuneau contemporanii, o spunea chiar și Sardus însuși – ar ajunge la stadiul de simple viețuitoare. Luându-i vieții dramatismul, distanța dintre oameni și zei ar fi și mai mare, oamenii nemaifiind nici măcar asemănători nemuritorilor. Dar, pentru Cel de Al Șaisprezecelea, egalitatea în fața vieții n-ar face nicidecum să dispară și deosebirile de rang în sânul societății, numai că acele poziții s-ar câștiga individual, pornindu-se de la același nivel. Sardus considera egalitatea ideală asigurarea la naștere a unor condiții identice de afirmare pentru toți cetățenii, pentru toți oamenii cetății și permiterea fiecăruia în aceeași măsură nelimitată de a se realiza după puteri și disponibilități. Egalitatea trebuia să fie, deci, deplină și potențială, doar eforturile individuale fiind cele ce ar trebui apoi să reclădească structura societății în relieful ei firesc.

2.) Înțelegerea vremelniciei vieții – singura posibilitate de a înlătura stările depresive, adevărate frâne în descătușarea energiilor. Bipolaritatea oricărei acțuni umane presupune acceptarea nimicniciei ei în fața problemelor existențiale și totodată și importanța ei pentru viața momentană. Un om nestrivit de un fior existențial nu ajunge la o mulțime de întrebări și răspunsuri subtile, dar prea puțin încurajatoare pentru activitatea constructivă de zi cu zi. Nimic din cele învățate de la stoicul Panaetius în casa Scipionilor, nu i-a mai rămas apropiat lui Sardus: din contră, o reacție de împotrivire intimă îl făcea să se revolte împotriva a prea multă subtilitate. În felul acesta credea că îi aduce un monument postum acelui Tiberius Gracchus care, cult și dintr-o familie atât de bună, a optat pentru acțiunea nemijlocită și a continuat să pășească acel drum până la moarte.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.