CEI O SUTĂ ECCE HOMO (4)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.

AL CINCISPREZECELEA

– G. Iustitius –

(185 î.e.n. – 105 î.e.n)

DESPRE IMPULSUL ADÂNC SPRE DREPTATE

Pentru a înțelege mai ușor primii ani de viață ai copilului Al Cincisprezecelea, ar trebui să răsfoim fragmentele în care se citează „Epistola de la Rhinocolura” singurul înscris lăsat de tatăl său. (Dar urmărirea consecințelor acestei referiri ar fi riscantă.) Există acolo un pasaj unde Baziliscul stabilește regulile de aur ale educației, precum și precizarea explicită că, în măsura posibilităților, conform acestor reguli a fost crescut cel ce avea să fie cunoscut drept G. Iustitius. Și iată acum care ar fi, după Bazilisc, perceptele ideale ale pedagogiei:

1. Scopul principal al educației este deprinderea copilului de a face totul pentru a-și dobândi fericirea. El trebuie să învețe de mic că nu există nici o crimă nejustificabilă în numele acestui deziderat.

2. Deoarece alternativele umbresc fericirea și împiedică instalarea unei stări de seninătate, datoria părinților este să-și crească de timpuriu copiii într-o severitate absolută, astfel încât să le ia de la început orice posibilitate de opțiune. Un copil fără latitudinea de a alege este un copil care n-are ce regreta, este, deci, un copil fericit.

3. De obicei, odraslele celor bogați și puternici nu ajung să prelungească gloria ascendenților lor din cauză că beneficiază de prea multe înlesniri și se dezvoltă prea ușor. Iată ce-i împiedică să-și formeze capacitățile proprii de luptă pentru fericire! De aceea, copiii trebuie să fie abandonați cât mai de timpuriu în viață, deoarece numai astfel li se dă prilejul de a concura cu șanse egale în competiția care reprezintă traiul muritorilor. (Și să mai crezi despre conceptul de „selecție naturală” că ar fi o descoperire a vremurilor moderne…)

E foarte probabil să fi fost menționate mai multe asemenea reguli, însă doar atâtea ne-au parvenit prin intermediul unor citări mai târzii. Cunoscând opera și traiul a numeroși teoreticieni ai pedagogiei, scribul a fost tentat să nu acorde o prea mare importanță preceptelor presupuse a fi fost formulate de Bazilisc. De câte ori teorii minunate n-au fost contrazise în viață cu propriii copii tocmai de către cei ce le-au emis? Și literatura este prea plină de exemple și lumea înconjurătoare de asemenea. Iar puținul ce ne-a rămas din biografia Celui de al Paisprezecelea pledează și el împotriva educării nemijlocite a lui Iustitius de tatăl său. Dacă Al Cincisprezecelea s-a născut într-adevăr după nunta sângeroasă de la Aquileia, înseamnă că primii ani de viață i-a petrecut într-o lungă pribegire prin lume. Până la răscoala Macabeilor, Baziliscul nu și-a mai arătat chipul și itinerariile sale au rămas necunoscute. Poate că nu era un simplu zvon că Al Paisprezecelea ar fi lucrat pe două planuri: atât pentru romani, cât și pentru Perseus. Acest amănunt ar îngădui nenumărate speculații. Chiar și aceea că Baziliscul ar fi plecat în mare grabă de lingă macedoneni și s-ar fi arătat cât mai ostentativ în altă parte a lumii, tocmai pentru a-și șterge urmele într-un loc în care devenise preferabil să nu fi fost niciodată. La fel cum e posibil să fi cutreierat deja de mai multă vreme Asia în fruntea alaiului său pestriț de adepți. Oricum, viața lui, mai mult sau mai puțin nomadă, era favorabilă preceptelor de educație propagate de el. (Deși, dacă ar fi să le analizăm mai atent, ne-ar izbi încă de la început faptul că aplicarea regulii după care copiii ar trebui abandonați cât mai devreme pentru a fi obligați să se descurce singuri de timpuriu anulează din momentul respectiv posibilitatea altor influențe directe ale familiei…) Și, iarăși, nu e exclus ca toate astea să fie false fiindcă nu avem de ce să nu acceptăm (și), ipoteza după care mama Celui de Al Cincisprezecelea ar fi plecat cu mulți ani în urmă la Roma, că și-ar fi crescut fiul acolo și și-ar fi așteptat bărbatul acasă. Dar dacă și acesta ar fi revenit din când în când în mijlocul familiei, ca să plece din nou și din nou în alte peregrinări?

În timpul răscoalei Macabeilor, Al Cincisprezecelea avea șaptesprezece ani. Frații Gracchi încă nu se născuseră. De acum biografia i se luminează pe baza mărturiilor faptelor. Activitatea lui, atât de diferită de cea a tatălui său, ne face să credem că, măcar în privința idealului de viață, concepțiile educative ale Baziliscului nu s-au răsfrânt asupra sa niciodată.

Dar încă mai înainte, să fi fost de vreo cinci ani, mergea alături de maică-sa pe un drum ce cobora lin, în spirale largi, o înălțime. (Niciodată n-a putut reconstitui cu precizie locul și poate de aceea de-a lungul anilor a avut de multe ori o impresie dureroasă că se află din nou acolo.) De o parte zidul de stâncă, de cealaltă valea. Pe margini copaci rari, cu ramuri desfrunzite ca oasele goale ale unui cadavru ciugulit de păsări și fiare. Jos, pășind sprijinindu-se în baston, un bătrân se apropia de poala dealului. Moșneagul era gata să se piardă din câmpul lor vizual când, apărând de după stânci, doi tâlhari – doi sclavi – îl doborâră dintr-o singură lovitură, se aplecară asupra lui și dispărură la fel de repede pe cum s-au ivit.

Se opri locului și mama, însă ea, neobservând nimic, îndemnă băiatul să plece mai departe. Când își văzu copilul tremurând tot, speriată, îl luă în brațe și se grăbi cu el de acolo. Al Cincisprezecelea nu-și amintea unde l-a dus mama și dacă erau numai ei doi și cum de nu au fost însoțiți de un sclav. Nu-și amintea decât cele câteva clipe cât a durat atacul asupra bătrânului. După ce l-a luat mama în brațe, el continuând să tremure, îi arătă mereu cu mâna locul incidentului, dar fie pentru că bătrânul zăcea pe jos, fie deoarece au schimbat locul unde s-ar fi aflat în clipa agresiunii, mama nu putea vedea nimic și nu luă agitația pruncului decât drept un semn al unei boli pe cale de a se instala.

În istorie, Cel de Al Cincisprezecelea a purtat prenumele „Gaius“, urmat de numele gentilic și de un supranume, pe care îl vom modifica puțin și-l vom transcrie drept „Iustitius”. Este cunoscut astfel încă de pe vremea venirii lui Polibiu la Roma, adică de când fiul Baziliscului era încă foarte tânăr.

De unde trebuie să tragem cel puțin trei concluzii: în primul rând că băiatul a sosit pe lume într-adevăr dorit, Gaius însemnând „bucuria părinților”. (Chiar dacă lista uzuală a prenumelor latine era relativ restrânsă, alegerea nu putea fi întâmplătoare cu totul.)

În al doilea rând, rezultă că, între timp, Baziliscul devenise cetățean roman și că Al Cincisprezecelea purta de acum un nume gentilic moștenit.

Iar, în al treilea rând, trebuie să admitem că, din tinerețe, fiul Celui de Al Paisprezecelea s-a bucurat de o anumită faimă distinctă, bazată pe fapte de biografie și îndreptățind un cognomen atât de măgulitor.

Dacă despre sentimentele ce le-a trezit încă de la început părinților este imposibil de discutat după atâta vreme și dacă nu avem nici un indiciu asupra modului cum au ajuns Cei O Sută la un moment dat în posesia unui nume gentilic latin – viața Baziliscului rămânând un mister pe care probabil că nu-l va mai dezlega niciodată nimeni – renumele timpuriu al lui Iustitius se trage dintr-o întâmplare ce o cunoaștem, iar viața sa ulterioară nu avea decât să confirme porecla primită atât de devreme.

Înainte ca Perseu să fi fost înfrânt la Pydna și dus la Roma, după un război ce se tărăgăna de patru ani, Iustitius a fost trimis cu o misiune cel puțin neobișnuită pe frontul macedonean. Straniul începea și de acolo că nu avem certitudinea nici măcar că fiul Baziliscului era deja major la acea dată, fiind deci cu atât mai lipsită de uzanță însărcinarea sa. Poate că tocmai din această pricină, ulterior s-a confirmat că Al Cincisprezecelea și-ar fi ales singur misiunea și ar fi cerut încuvințarea s-o poată duce la îndeplinire. Printre numeroșii profitori ai acelor vremuri tulburi, printre nenumărații aspiranți la gloria imediată sau la faima istoriei, era puțin probabil ca senatul să aibă vreme să remarce de la sine un tânăr care nici măcar nu provenea dintr-o familie evidențiată în vreun fel până atunci pentru binele cetății.

Misiunea era să supravegheze, în special, fidelitatea aliaților și să stabilească nu atât vitejia și gradul de participare al acestora la lupte, cât mai ales cazurile când cetăți sau numai grupuri treceau conjunctural dintr-o tabără în alta. Când i-au sosit la Roma rapoartele, ele erau atât de exacte, atât de lipsite de orice părtinire și însoțite întotdeauna de dovezi indubitabile, încât, în curând, cuvintele sale aveau să cântărească decisiv în aprecierea fidelității unei cetăți sau a unei simple persoane. Tânărul era plin de energie și capabil de a-și folosi mereu uriașa putere de muncă în urmărirea unui scop anumit, așa că după înfrângerea definitivă a lui Perseus, a fost în măsură să cunoască amănunte despre faptele oricui – roman sau străin – amestecat în războiul tocmai încheiat. Prestigiul și autoritatea în materie îi erau atât de mari, încât niciodată nimeni nu încerca să pună la îndoială o informație venită din partea sa. La aceasta, spune tradiția, ar fi contribuit și faptul că și-ar fi acuzat și propriul tată pentru lipsă de loialitate față de Roma și că doar sentința blândă de care s-a bucurat Baziliscul din partea judecătorilor l-ar fi scutit pe acesta de soarta celor condamnați pentru trădare. Însă despre procesul propriu-zis al Celui de Al Paisprezecelea nu ni s-a păstrat nici cea mai vagă informație, așa că n-ar fi exclus ca episodul să fi fost inventat ulterior doar pentru a i se mări faima lui Iustitius.

Însuși Polibiu, adus la Roma cu un grup de o mie de ostateci athenieni în urma prigonirii macedonofililor, nu s-a putut reține să nu laude cumpătarea și lipsa de prejudecăți a Celui de Al Cincisprezecelea, considerând junele drept unul dintre cei mai reprezentativi bărbați romani, cu calități definitorii pentru cetatea în care fusese adus și pe care n-a încetat niciodată s-o admire.

Când crainicii biruinței au sosit la Roma cu vestea cea mare, împreună cu Q. Fabius, L. Lentulus și O. Metellus, s-a reîntors și G. Iustitius. Neștiindu-se încă nimic despre soarta lui Perseus și unde se ascunde el și nefiind prima victorie a romanilor asupra macedonenilor, deși se bucura din suflet de cele auzite, poporul nu putea încă aprecia însemnătatea izbânzii consulului Paulus Aemilius – mai ales că a fost și de mirare că acesta a reușit să înfăptuiască în numai puține săptămâni ceea ce alții n-au putut duce la capăt nici în patru ani. Deoarece un dușman ce n-a fost ucis sau măcar prins poate reveni peste o vreme cu luptă împotriva cetății biruitoare, nimeni nu îndrăznea încă să spere la sfârșitul definitiv al statului macedonean. De aceea înfrânții mai erau socotiți niște inamici potențiali, ceea ce a influențat în mare măsură atitudinea față de ei. Iar modul cum a judecat Paulus grecii, consfințește faptul că incriminarea colaboraționiștilor este mai veche decât se crede îndeobște. Dar poate că lunga vânătoare de macedonofili ar fi fost și mai crâncenă, și mai lungă decât a fost, dacă această furie dezlănțuită încă din momentul victoriei n-ar fi atenuat-o cât de cât G. Iustitius. Într-un discurs ținut în senat, el a cerut pedepsirea fără milă a tuturor celor ce au trecut dintr-o tabără în alta, a celor ce au încercat să profite în vreun fel de pe urma aparentei schimbări a raportului de forțe, a tuturor celor ce i-au instigat la luptă pe macedoneni, vânzându-le iluzii false în legătură cu șansele lor de izbândă în confruntarea cu Roma, a tuturor celor ce au căutat să mijlocească între cele două puteri în schimbul unui preț în aur sau a altor avantaje. Pedeapsa cu moartea li se cuvine tuturor oamenilor vinovați de a fi făcut prin acțiunea lor să curgă chiar și sângele unui singur roman, a continuat Al Cincisprezecelea, fiindcă aceia, prin faptele lor, practic au mezat viețile cetățenilor și ale aliaților căzuți în lupte.

„Dar, a continuat Iustitius, nimeni și nimic nu-i permite biruitorului să devină un judecător arbitrar. Dreptul celui ce a învins se rezumă la înfrântul său și nu la popoarele șovăielnice cu care nu a fost în mod explicit în luptă și cu care nu poartă nici în continuare ostilități. Dreptul biruitorului îngăduie impunerea de oameni de încredere printre cetățile aliate, dar niciodată biruitorul nu trebuie să încurajeze ca în numele său să fie nedreptățite persoane nevinovate, doar fiindcă s-ar pune în calea unui prieten de-al celui mai tare. Așa și cu cetățile ce mai mult au stat între Roma și Macedonia, decât alături de una dintre ele. Vor trebui pedepsiți toți cei ce, profitând de ignoranța concetățenilor lor, au contribuit la vărsarea de sânge roman. Însă Roma, dacă dorește să fie cunoscută în lume nu numai ca o mare putere militară, dar și ca un arbitru drept prin însăși moralitatea sa, va trebui să pedepsească în aceeași măsură și pe vinovații care au uneltit împotriva ei, cât și pe cei ce, în numele alianței, ar comite abuzuri și acte samavolnice, crezând că simpla prietenie a noii capitale a lumii le dă dreptul de a profita asupra unor inocenți. Oricine trebuie împiedicat să întineze prestigiul învingătorului, să-i submineze bunul renume, să înlăture credibilitatea rolului de arbitru suprem pe care tinde tot mai mult să-l ia Roma.”

Iată ceva dacă nu complet nou, cel puțin încă nespus în cuvinte. Iustitius a ridicat în fața senatului un principiu pe care avea apoi să-l fundamenteze în scrieri și să-l legifereze, în măsura posibilităților. Dar meritele lui n-au fost numai de ordin teoretic, el fiind interesat mult mai degrabă de a fi întotdeauna de față acolo unde se petreceau sau s-ar fi putut petrece abuzurile împotriva cărora a luptat întreaga-i viață. Chiar și când atitudinea i s-a mai modificat.

Vorbele i-au fost ascultate cu mirare în senat, dar și cu înțelegere. Tânărul nu părea să vâneze onoruri și ambiții personale și se dovedea sincer interesat de bunul renume în lume al cetății. Dar, parcă ghicind gândul asistenței, Iustitius continuă, povestind o întâmplare cu care îi influență decisiv pe ascultători. (Ulterior au existat unele insinuări ce au pus sub semnul întrebării și acea întâmplare, la fel cum s-a sugerat și că procesul Baziliscului ar fi fost inventat tot doar pentru a-i mări faima Celui de Al Cincisprezecelea.) G. Iustitius o povestit că odată, călătorind împreună cu numai trei însoțitori, după ce s-a predat Gentius, regele ilirilor, a fost prins într-o ambuscadă de către un grup de ostași dintre aceia ce pribegeau peste tot în speranța că vor da de o forță mai mare de care să se poată atașa pentru a pleca nestingheriți în țara lor și, mai ales, încercând astfel să scape de a fi făcuți prizonieri de către romani. Spre norocul lui Iustitius și al însoțitorilor săi, abia începuse încăierarea că apărură acolo și niște ahei, sub forma unei armate a nimănui. Până la urmă, ilirii au fost puși pe fugă și un grec, pe nume Lapithes, accentuând serviciul făcut romanilor salvându-le viața, deși la fel de bine ar fi putut trece și de partea cealaltă împreună cu oamenii săi, îi ceru, în schimb, lui Iustitius și tovarășilor lui să-l însoțească până într-un sat apropiat, ascuns după dealuri. Acolo s-ar fi aflat un dușman de-al său personal, pe care avea acum ocazia să-l omoare. G. Iustitius îl urmă, dar ajunși la fața locului, constată că e pe cale de a fi amestecat într-un măcel. Așa că refuză să-și ajute noua cunoștință în răzbunarea acesteia și nu acceptă nici măcar să se spună că un roman a îngăduit acele crime.

„Dar ți-am salvat viața”, s-ar fi mirat Lapithes.

„Mi-ai salvat mie viața, nu și Romei! Nu-i același lucru, nici pe departe!“ ar fi răspuns Cel de Al Cincisprezecelea. „Dacă vrei neapărat să continui ceea ce ai început, va trebui să mă omori și pe mine! Pentru că viața mea nu justifică o crimă!“

„Îl cunoști pe cel pe care vrei să-l salvezi cu prețul vieții tale?“ l-ar fi întrebat Lapithes. „Îi ești chiar atât de dator?“

„Nu-l cunosc și nu-i sunt dator decât cu exemplul pe care trebuie să-l dea peste tot un roman!“ ar fi răspuns Iustitius.

Renunțând să-și mai facă dreptate folosindu-se și de prezența unui roman, Lapithes ar fi înjurat, dar s-ar fi abținut să mai acționeze în vreun fel, părăsind în grabă satul.

Mai târziu, acheeanul ar fi luptat în armata lui Perseus la Pydna. Luat prizonier, ar fi încercat să scape, folosindu-se de incidentul în care i-a salvat viața lui Iustitius. Dar acesta nu-i arătă nici o înțelegere. Mirat, Lapithes l-ar fi întrebat de ce a fost gata să moară pentru un grec pe care nu-l cunoscuse, dar refuza să-l ajute pe un altul care l-a salvat la greu.

„Fiindcă viața mea nu este etalonul tuturor lucrurilor. Tu ai luptat împotriva Romei și trebuie să plătești pentru asta. Dacă aș proceda cum ai vrea tu, viața mea n-ar reprezenta mai mult decât o biată monedă de schimb!“, veni răspunsul.

Unul dintre însoțitorii lui Iustitius confirmă cele spuse de acesta. Întâmplarea devenise apoi o pildă pentru dreptul propagat de fiul Baziliscului.

Copilul Al Cincisprezecelea renunță să mai comenteze scena la care asistase, dar se interesă discret de deznodământul ei. Fiindcă nimeni nu înțelegea ce dorea și pentru că nu putea fi satisfăcut, băiatul deveni tot mai nervos și tot mai sâcâitor. Până ce, într-o zi, auzi întâmplător pe cineva povestind că au fost prinși trei sclavi, trei bandiți ce atacau drumeții, îi jefuiau și îi omorau ca să nu lase martori în urmă. (Atunci când coborâse dealul cu mama, își amintea perfect că zărise doar doi oameni atacându-l pe bătrân. Poate însă că unul scăpase câmpului său de vedere sau stătuse de pândă în vreme ce ceilalți săvârșeau jaful.) Copilul preluase informația cu o infinită bucurie și păru că se liniștește. Întreaga-i conduită se schimbă. Mama răsuflă ușurată: zeii i-au ascultat ruga fierbinte și au lăsat pruncul să i se vindece..

.

În drum, spre Alexandria, unde trebuia să-l întâlnească pe Antiochos și să-l convingă să se retragă din Egipt, senatorul C. Popillius a fost interceptat de trimiși rodhieni. Aceștia îl implorară să vină pe insulă pentru ca poporul lor să se poată justifica față de romani. În anale ni s-au păstrat discursurile lui Popillius și ale lui Decimus în fața adunării insularilor speriați. În timp ce Popillius vorbi mulțimii în felul lui dur, lipsit de orice înțelegere, Decimus ceru să fie pedepsiți doar cei vinovați de simpatie față de macedoneni. Și, deși astfel încercase să mai îndulcească vorbele tăioase ale senatorului, efectul discursurilor a fost atât de limpede, încât mulți dintre cei ce se simțeau amenințați fugiră din țară fără a-și mai îngădui măcar timpul să mai treacă pe acasă, iar alții își luară singuri viața.

Nimeni nu știa cum se va manifesta pedeapsa romană și populația insulei aștepta îngrozită trecerea fiecărei noi zile. Pierderea posesiunilor din Asia Mică păru doar un prim act de represalii și oamenii se pregăteau pentru noi nenorociri, deși incertitudinea însăși era cea mai cruntă pedeapsă. Nereușind s-o îndure, rhodienii au trimis mai multe solii către senat, folosind pentru ele bărbații cei mai nepătați și, în special, oameni în vârstă însărcinați să înduplece și să stârnească mila romanilor. Totuși, nici măcar veteranii care au luptat împotriva lui Filip alături de Roma, nici cei ce s-au opus seleucizilor, prelungind aceeași alianță, n-au fost primiți de fruntașii învingătorilor sau au fost trimiși acasă fără un răspuns clar.

Iustitius, trecând prin Rhodos un an mai târziu, constată că față de zilele discursului lui Popillius, la care fusese martor ocular, populația insulei se arăta încă și mai îngrozită, cele mai cumplite zvonuri torturându-i zilele si nopțile. Un an de neîntrerupt coșmar este un blestem suficient de greu de purtat prin el însuși, însă de frică, unii se acuzau pe alții și ranchiune vechi erau rezolvate prin denunțuri oribile în numele „furiei Romei”. Oricine putea fi omorât în plină stradă sub învinuirea că s-ar fi arătat binevoitor macedonenilor și nimeni nu avea curajul să facă o plângere, și nimeni nu avea curajul nici măcar să comenteze fapta. Excesele mistice proliferaseră și ele odată cu deznădejdea. Când sosi Iustitius în Rhodos, observă că nici măcar nu a mai fost nevoie ca senatul să intervină concret în insulă deoarece represaliile de aici întreceau prin teroare efectele unei eventuale expediții de pedepsire.

,,Perseus a reușit să cumpere cu zece talanți pe regele ilirilor pentru a-l întoarce împotriva Romei. Rhodosul n-a luptat, ci doar a fost atât de nerod încât să creadă că ar putea să concilieze între cele două mari puteri aflate în război. Vina sa a fost că a sperat că, de pe urma acelor tratative, se va îmbogăți și mai mult… Deci nu din grija față de Roma și-a oferit Rhodosul bunele servicii, ci doar pentru a trage foloase punctuale. Și nici n-a făcut măcar un secret din asta. Dar, pe de altă parte, nu trebuie uitat că Rhodosul a luptat de generații alături de Roma și că a dat întotdeauna dovadă de curaj și de loialitate. Neamul ce l-a înfruntat în cel mai lung și cel mai greu asediu pe Demetrios nu poate fi tratat ca un neam de lași, a spus Iustitius în fața adunării poporului roman, cerând să-i fie permis să plece pe insulă pentru a putea restabili acolo un trai normal. „Nu este permis ca Roma să fie folosită ca pavăză pentru nelegiuiri. Nu este admisibil ca Roma să devină o scuză pentru nemernici. Dar nu este indicat nici ca adevărații vinovați față de Roma să nu fie pedepsiți. În toate aceste cazuri s-ar crea un precedent care ne-ar aduce mai multe prejudicii decât un război pierdut pe câmpul de luptă.” Adunarea a ascultat discursul lui Iustitius și i-a dat voie să plece în numele ei la Rhodos pentru a pune capăt unei situații ce se tărăgăna și așa prea mult și de care senatul aproape că a și uitat, deși numeroasele solii venite periodic de pe insulă mai învârteau din când în când cuiul în rană.

Cel de Al Cincisprezecelea, care cunoștea atâtea despre alții, plecând în Rhodos, își cercetă și propriul trecut. Dar amintirile adesea mai mult strică decât ajută. Omul caută justificări în numele unor străbuni uitați și încearcă să-și hrănească orgoliile cu faptele strălucite ale strămoșilor, față de care nu are nici o vină, însă nici merite nu are. Curiozitatea unora este veșnic trează, iar speranța în urmași se lasă răsfrântă în oglinda celor din care se trag. Anii trăiți i se păreau lui Iustitius limpezi și cu evenimente firești în logica unei istorii fără secrete. Dar deja primii pași în trecut îi răsculau amintiri ce-l depășeau, în timp ce memoria străbunilor intra într-o ceață aproape completă. La tatăl său, la Bazilisc, nu-i plăcea să se gândească, viața aceluia era un secret în care-i era frică să cotrobăiască. Bunicul nu-i aparținea numai lui, Katoptronos umplea legendele; tatăl bunicului dinspre tată murise foarte devreme, cel dinspre mamă luptase împotriva lui Hannibal, fără a se distinge în vreun mod anume; un învățat alexandrin ar urma mai jos pe răboj – cel ce afirmase că nu pământul ar fi centrul lumii și a cărui faimă tocmai era pe cale de a atinge apogeul – dar tatăl aceluia, adică tatăl bunicului bunicului lui Iustitius, a fost amestecat în asediul Rhodosului de către Demetrios Poliorcetul în cea mai glorioasă pagină a insulei. Ce s-a ales din acel strămoș nu i-ar mai fi putut spune nimeni, dar soția îi fusese o băștinașă și era foarte probabil că familia bogată din care se trăgea să aibă în continuare o influență mare asupra evenimentelor locale. Nu era, prin urmare, deloc exclus ca, acuzând pe cineva de trădare, Iustitius să-și condamne o rudă. Numai că, după atâtea generații, faptele trec în umbra legendelor și Al Cincisprezecelea nu trebuia să se teamă prea mult că genealogia sa va fi cunoscută și de alții.

Nu-i era frică de alții, nu-i era frică nici de el însuși. Iustitius iubea Roma și credea în misiunea ei istorică. Tot restul nu erau decât amănunte. E adevărat că tocmai traiul pe pământ nu e decât o înlănțuire de asemenea amănunte. Dar, considerându-le ca atare, chiar dacă lua fiecare lucru cât putea mai în serios, viața nu-l putea îndepărta de la menirea sa, nu-i putea influența hotărârile, nu-i strecura șovăieli în acțiuni. Știa, așadar, că nu-i exclus să aibă rude în Rhodos, ba că e chiar probabil să se întâlnească fără să știe cu ele, însă nu dorea să facă nici un fel de cercetări în privința aceasta. Oricât am fi de puternici, nu trebuie să ne supralicităm forțele ducându-ne în ispită. Rhodos este o insulă pierdută dintr-un basm și, asemenea cazului străbunului său, și șederea sa fu încărcată cu numeroase coincidențe. De pildă, întâlni un bărbat înalt și palid, semănând întrucâtva cu Baziliscul, unul dintre cei mai bogați oameni ai locului, neamestecat în politică, neamestecat nici măcar în alte privințe în conducerea cetății. Fire rezervată, refuzase de mai multe ori demnități și onoruri. Nu din prudență, după cum îi explicase lui Iustitius, ci pentru că nu credea în ele.

– De altfel, nici n-am venit la tine să mă jelesc, asemenea atâtor altor concetățeni de ai mei, nici să-ți stârnesc mila, nici să-ți cer o favoare specială pentru mine sau pentru familia mea sau chiar pentru Rhodos, spuse. Vreau doar să cunoști realitatea despre cele petrecute aici, ca să poți judeca apoi singur în legătură cu modul cum să-ți exerciți puterea. Faptul că m-am ținut departe de evenimente îmi dă dreptul de a judeca sau, mă rog, de a descrie faptele aproape ca un străin, aproape ca și cum le-aș fi privit de afară.

Asta nu-i plăcu de două ori lui Iustitius: o dată, pentru că avea impresia că omul din fața sa vrea să se opună, prin poziția lui, celorlalți rhodieni sau că vrea, cel puțin, să se delimiteze de ei. Asemenea gesturi duc de cele mai multe ori la trădare. În al doilea rând, nu-i plăceau oamenii care stăteau deoparte, care nu se implicau în treburile comunității, care parcă trăiau deasupra semenilor și nu printre ei și pentru a-i sluji. Până la urmă și o asemenea atitudine duce de multe ori tot la trădare.

– Deci n-ai venit să mă rogi nimic, spuse. Ai venit să mă înveți cum să procedez.

O umbră ușoară trecu peste rhodian și romanul trebui să admită că bărbatul din fața sa nu e prost deloc. Dar umbra trecu aproape imperceptibil.

– Înaintea ta a sosit aici renumele pe care ți l-ai câștigat. Am să fiu sincer, deși nu mai știu dacă-ți place înainte de toate sinceritatea. Omul din tine nici nu mă interesează, însă renumele tău mă obligă să-ți vorbesc.

– Nu sinceritatea ta m-ar supăra, ci tocmai faptul că nu te pot crede. Ce vrei să obții totuși de pe urma acestei întrevederi? Dacă lupți pentru cetate, atunci nu este adevărat nimic din ceea ce mi-ai spus până acum. Iar dacă vrei să câștigi ceva doar pentru tine, atunci renumele meu ar trebui să-ți sugereze că nu vei primi din partea mea nimic. Îmi pari un om deștept și știu că ai luat toate astea în socoteală înainte de a veni la mine – așa că scopul tău este mai subtil. Mai mult de viclenie, decât de sinceritate cred că este vorba în cele pe care încerci să mi le înfățișezi.

– Singur ai spus că nu știi ce vreau de la tine. N-ar fi mai bine să mă judeci mai târziu?

Iustitius tăcu și-l ascultă pe cel pe care-l bănuia a-i fi rudă îndepărtată. Nu mai interveni în discuție și se mulțumi să-și țină observațiile pentru el. Neplăcerea pricinuită de faptul că rhodianul acesta nu-l trata cu lingușeala cu care era obișnuit se compensa cu orgolioasa consolare că o rudă, chiar și atât de îndepărtată, își păstrase totuși demnitatea. De exemplu, personajul acela ciudat începu să-i facă reproșuri că a venit să-i condamne pe rhodieni, el, un roman lipsit de cele mai vagi cunoștințe despre viața de pe insulă. (Asta în timp ce Al Cincisprezecelea fusese numit nu o dată un „Al doilea Polemon din Ilion”, datorită erudiției dovedite de tânăr în cunoașterea amănunțită a celor mai diverse ținuturi locuite de cetățeni, aliați și dușmani.) Nici un mușchi nu se clinti pe fața lui Iustitius nici când rhodianul vorbi despre tradițiile eroice ale insulei și despre faptul că populația ar fi știut întotdeauna, indiferent de conjunctura politică internațională, să-și păstreze supremația în zonă și să fie cel mai important pilon _;al podului spre Asia. Bărbatul blond și înalt îi tot lăuda romanului istoria locului, de parcă ar fi uitat cu totul că acela venise să-i judece și nu să-i răsplătească pentru o faptă de bună. Nici un mușchi nu tresări pe fața lui Iustitius în timp ce-l asculta pe bărbatul cu pielea albă, ce nu bănuia că au avut strămoși comuni, dar tocmai acela fusese momentul care decise soarta Rhodosului.

Trecând prin port, Cel de Al Cincisprezecelea privi de pe diguri blocurile informe de material căzute în mare și astupând aproape în întregime intrarea vaselor. Privi urmele Colosului cu sentimentul că veghează la căpătâiul mormântului unui străbun. Și nu era oare acesta adevăratul monument funerar al lui Leukos, despre care „al doilea Polemon din Ilion“ cunoștea ceea ce contemporanii au uitat de mult?

Din discuția cu ruda care nu mai știa că-i este rudă, Iustitius a rămas cu două convingeri: una pentru toată viața, aceea că nu este niciodată bine ca un om doar aparent priceput în treburile obștești să se apuce să facă pe purtătorul de cuvânt al concetățenilor: acela va spune întotdeauna tocmai adevărurile pe care un cunoscător n-ar ști cum să le ascundă mai bine. (De aceea, în toate misiunile sale următoare, Iustitius va căuta să stea de vorbă în primul rând cu oameni neamestecați până atunci în politică, ba, uneori, chiar și cu femei.) A doua concluzie era mai concretă, dar cu repercusiuni cumplite pentru Rhodos: Cel de Al Cincisprezecelea pricepu că tocmai cel ce i-a vorbit era purtătorul sentimentelor tuturor localnicilor și că aceștia nu se temeau atât nici pentru posesiunile lor, pe care, iată, le-au și pierdut în Asia, nici pentru bunurile lor și într-o oarecare măsură nici chiar pentru viețile lor fizice. Le era mult mai frică să nu-și piardă vechiul trai, traiul cu care s-au obișnuit, care le hrănea mândria și orgoliile, fără a-i obliga, însă, și la privațiuni, un trai ce-i făcuse celebri printre greci și pe care încercau să-l păstreze și în noua conjunctură a lumii. În acest scop nu pregetau să-i sacrifice pe unii dintre ei, pe cei mai bogați, pe cei mai vicleni, pe cei mai îndrăzneți, indiferent pe cine. Jertfiții dispăreau, asemenea unor copaci tăiați dintr-o pădure. Cu vremea, locurile se acoperă cu iarbă, cu tufișuri, poate cu alți copaci. Nimeni nu le mai știe lipsa. În schimb, pădurea va arăta așa, exact așa ca înainte. Aceasta era nădejdea lor, aceasta era nădejdea celor mai multor cetăți înfrânte. Și era și drept să fie așa, gândi Iustitius: nerod cine taie pădurea, când își poate exercita represiunile și doar asupra unor anumiți copaci. Dar ce pedeapsă este aceea ce nu schimbă nimic?

Odată cu plecarea lui Iustitius din Rhodos, s-au terminat, ca prin minune, actele de delațiune, omorurile săvârșite în numele Romei, abuzurile și fărădelegile unor sicofanți de ocazie. Insula își recâștigă legalitatea. Dar viața de odinioară dispăru pentru totdeauna și fiecare locuitor uită încetul cu încetul liniștea și bunăstarea de demult. Părăsind insula, Iustitius pregăti proclamarea Delosului ca „port liber“ și, în felul acesta, îi luă Rhodosului vechiul trai. Înălțarea noii puteri, aflate în fața Rhodosului pe drumul comercial ce venea din Asia, modifică toată harta economică a Mediteranei de est. Iustitius nu pedepsi oameni, pedepsi întreaga insulă. Iar aceasta nu-și va mai reveni.

Copilul tot întreba în stânga și în dreapta ce s-ar fi ales din tâlharii care atacau oameni nevinovați ziua în amiaza mare și se arăta mulțumit când i se repeta că fuseseră judecați și executați. Așa era drept să se întâmple.

Între victoria romană de la Pydna și a tribunatului lui Tiberius Gracchus sunt treizeci și patru de ani. O viață de om. Dar istoria nu ne-a lăsat multe amănunte despre traiul lui Iustitius din toată această vreme, deși în acest răstimp faima i-a crescut mereu. Cel de Al Cincisprezecelea devenise cel mai ilustru legist al timpului și competența sa în materie a devenit chezășia unei hotărâri drepte și de necomentat. Atunci când a plecat să ducă justiția romană la Rhodos avea între 19 și 22 de ani, în perioada evenimentelor Gracchilor 51 – 64. Tăcerea analiștilor în legătură cu el într-un interval atât de întins ar fi fost cât de cât explicabilă dacă acest lung răstimp ar fi fost scutit de tulburări. Însă între 168 î.e.n. și 134 î.e.n. au avut loc revolta Macedoniei, al treilea război punic (soldat cu distrugerea Cartaginei), războiul Ligii Aheene împotriva Romei și nimicirea Corintului de către Mummius, războiul sclavilor din Sicilia. Și altele și altele. Iar, între timp, s-au emis numeroase legi, Roma a fost confruntată cu reglementarea juridică a diferitelor situații inedite, cu răbufniri religioase paroxistice, cu guvernarea noilor provincii și cu stabilirea statutului tuturor învinșilor, precum și a celor ce au stat într-o neutralitate mai mult sau mai puțin benevolă. Istorici care ne povestesc pe larg faptele nu-l mai amintesc (aproape) defel pe G. Iustitius, deși s-au ocupat de el pe vremea când fusese abia ceva mai mult decât un adolescent. Când reapare din uitare, Al Cincisprezecelea vine încărcat cu întreaga-i autoritate și cu renumele cu care a intrat pentru totdeauna în literatură. Până atunci, printre nenumăratele personaje ale epocii este amintit doar de câteva ori și nu pentru faptele sale, ci alături de alte trei-patru nume asociate câte unei acțiuni. Astfel, în revolta Macedoniei se pare că ar fi avut un rol important în stabilirea vinovăției celor ce au crezut în uzurpatori, creând un precedent în legătură cu aprecierea culpei de inducere în eroare și cea a celui ce s-a lăsat indus. În al treilea război punic ar fi fost mereu alături de Scipio Africanul, pe care probabil că l-a urmat în expediție și al cărui sfătuitor se pare că ar fi fost. De altfel, apartenența sa la cercul Scipionilor este certă, Iustitius oferindu-le rigurozitatea raționamentului juridic, pentru care a obținut prestigiu și finețe. Cu atât mai dramatică va fi prima lui transformare, când va trece cu totul de partea opiniilor lui Tiberius Gracchus. La fel cum tot aici trebuie căutate, poate, și rădăcinile adânci ale inconsecvențelor sale în îndepărtarea de Semproni, pe vremea lui Caius Gracchus.

Dar, între timp, călătorește mult, fiind mereu trimis de metropolă pentru a arbitra acele cauze generale ce tindeau fie să știrbească prestigiul Romei, fie să se tărăgăneze prea mult până să ajungă la rezolvări acceptabile. Poate că renumele „Al doilea Polemon din Ilion” l-a primit abia după perioada aceasta, atunci când misiunile primite l-au dus în mai toate colțurile lumii civilizate. Cartea sa „Geographia“ este seacă, rece, corect scrisă, dar lipsită de o deosebită valoare literară. Ea nu se ridică peste nivelul unui simplu inventar de oameni, locuri, obiceiuri și mai ales de date despre dreptul diferitelor popoare. (În aceasta și constă principala valoare a lucrării.) Ternă la citit, ea ne prezintă date inedite, iar în legătură cu viața lui Iustitius oferă un itinerar cert. Dar nimic în legătură cu biografia personajului, ascuns cu totul în spatele locurilor și obiceiurilor parcurse. Totuși, nu e greu să tragi anumite concluzii despre scopul unor vizite ale lui Iustitius în diferite puncte ale lumii și urmele s-ar putea decupa și mai exact, dacă am ști de fiecare dată la ce reglementări s-a ajuns. Însă, din păcate, asemenea amănunte nu se mai cunosc decât în cazuri cu totul de excepție. Ca, de pildă, în legătură cu evenimentele atât de apropiate în timp, dar atât de grave, ce au avut loc după anul 155 î. e. n.. Mai înainte, purtarea Cartaginei față de solii romani, nevoiți să fugă asemenea unor hoți din pricina modului în care a ațâțat împotriva lor poporul Gisgo, fiul lui Hamilcar. Apoi înfrângerea lui Andriscos, cel ce s-a proclamat rege al Macedoniei, mințind că ar fi fost un fiu nelegitim al acelui Perseus înfrânt la Pydna¹. Iar, la urmă, disputele dintre M. Porcius Cato și Scipio Nasica în legătură cu atitudinea ce trebuia luată față de puni. Și toate acestea s-au petrecut într-un singur an din cei peste treizeci cât nu se știe aproape nimic precis despre activitatea lui G. Iustitius!

În privința Cartaginei, Cel de Al Cincisprezecelea n-a fost de la început de partea lui Scipio, el situându-se mai nuanțat pe principiul prevenirii – principiu devenit pentru mai multe secole un argument decisiv în orice motivare a declanșării unui război și, prin denaturare, justificând de multe ori ambiții criminale și suferințe inutile. În accepțiunea sa inițială, însă, Iustitius a formulat principiul prevenirii doar ca pe o formă extremă, menită de a veni în calea unor posibile pierderi masive de vieți romane cu ajutorul unor sacrificii mai restrânse, a unor războaie scurte, dar decisive. Acel Gisgo, spunea Al Cincisprezecelea, fiind capabil să ațâțe poporul cartaginez împotriva unor oameni ce se bucurau de imunitatea sfântă a solilor, ar fi putut la fel de bine, necontracarat, să ațâțe punii și contra tuturor aliaților Romei și să adune complici pentru a reîncepe ostilitățile pe față. Da, în cazul acela era de așteptat să moară pe câmpul de luptă mult mai mulți romani decât dacă răvrătiții ar fi fost înfrânți în fașă. Nimic nu-l justifică pe un cetățean dacă nu face totul pentru a preveni disperarea a mii de mame și soții, dacă nu întreprinde totul pentru a preîntâmpina ca alte mii de copii romani să ajungă orfani. Acel Gisgo, al cărui nume prea puțin a fost reținut de istorie, a fost descris în senat cu cuvinte de foc de către Iustitius. Ura ce i-a arătat-o Cel de Al Cincisprezecelea s-a dovedit atât de sinceră și atât de nemăsurată, încât i-a contaminat și pe ascultători.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.