Cei o sută, Ecce Homo (42)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.

Se spune despre el că s-ar fi născut în anul al 18-lea de dinainte de Hristos. Așa este pomenit în dicționare, așa a fost socotit, dacă refacem calculul corect al analiștilor. Dar tot aceștia mai amintesc despre fiul lui Postumus că ar fi venit pe lume în ziua când Augustus ar fi inaugurat cu mare fast jocurile seculare, eveniment ce a avut loc în anul 17 î.d.H.. Istoricii au susținut și pentru această dată că prezicătorii ar fi considerat nașterea Celui de Al Douăzeci și doilea sub incidența celor mai favorabili auguri cu putință: un copil născut tocmai într-o asemenea zi nu urma decât să fie copleșit de noroc. Și, drept dovadă, se dă o întâmplare petrecută în prima tinerețe a personajului, când, scăpat pentru câteva clipe de sub supravegherea doicii, s-ar fi târât pe terasa casei, suspendată deasupra unei râpe și ar fi căzut de acolo, de sus. În mod normal, ar fi trebuit să-și frângă oasele. El a scăpat ușor, rămânând de pe urma acelei zile, apreciate drept atât de fericite, cu un ușor beteșug al piciorului stâng, care-l va face să obosească repede la umblat. Emblematică pentru întreaga-i viață, mica întâmplare se va repeta sub toate chipurile posibile până la bătrânețe.

Urmările măruntului său stigmat vor fi considerate întotdeauna doar drept semne de afectare și prilej de răsfăț. În copilărie nu este cocoloșit doar de blânda Octavia, mama sa vitregă, și de sclavii casei, ci și de numeroșii oaspeți ai tatălui. Conștient de efectele micii lui drame, băiatul va simula o invaliditate adevărată până la obicei. Adolescent fiind, umbra de suferință îi dădea un aer de demnitate și mister. Însă neînsemnata infirmitate, accentuată voluntar, îl priva tot mai mult în mod efectiv de unele activități și bucurii ale vârstelor: jocuri ale copiilor pe care era obligat prea repede să le abandoneze, renunțarea la drumeții și chiar la mersul călare. Deplasările cu lectica deveniseră o necesitate, dându-i o oarecare distincție, fără a-i conferi, însă, și un aspect prea viril. În timp ce tovarășii săi, căliți în palestre, vorbeau despre așteptatele campanii militare, unde, desigur, se vor acoperi de glorie, Felix avea o conversație mai spirituală, o privire studiat ironică și mișcări delicate. În societate găsea toate ușile deschise, fetele îl dezmierdau și îl foloseau drept confident. Din vorbele lor, tânărul bărbat va învăța repede că mângâierile aproape fraterne vor fi întotdeauna diferite de gesturile visate în viitoarea marilor pasiuni. Peste tot prieten de-al casei, el va deveni un ascultător tainic invidios al poveștilor cu escapade nocturne, escaladări de ziduri și dispariții în ultim moment pe uși dosnice, în vremea intrării soțului pe poarta principală. În clipele acelea, cultura, însușită în timpul când alți tineri se întreceau în exerciții atletice sau în pugilat, i se părea cu totul inutilă. Atunci a învățat să urască sensibilitatea și erudiția, fiind gata să le arunce pe amândouă cât colo, doar că „bolile” acestea îl rodeau de prea multă vreme și, orice ar fi întreprins, tot nu scăpa de ele. Și ce n-a făcut pentru aceasta? A început să-și antreneze zilnic piciorul bolnav, să repete exerciții de gimnastică și mișcări ce i se păreau dificile. însă n-avea nici tenacitatea necesară și nici plăcerea acelor îndeletniciri: încă înainte de a-i obosi mușchii și de a-l durea piciorul, el se plictisea deja de gimnastica făcută doar din răzbunare, fără pic de entuziasm. Pe urmă, nici nu avea metodă în această „terapie recuperatorie“. Voia să realizeze totul într-o zi, se suprasolicita și sfârșea înghițindu-și gemetele și crizele de depresie. Totul în cea mai mare taină, nimic față de alții, nici măcar în prezența vreunui sclav. La orele obișnuite, reapărea printre prieteni cu același zâmbet ironic în colțul buzelor, aparent senin, lăsând doar din când în când să-i scape un rictus – ca o umbră – ce trebuia să le reamintească în mod discret convivilor că el suferă, că el este altfel decât ei, mai matur, mai adânc, mai misterios. (Nu-i suferința cea care dă toate aceste calități?)

Misterul este continuat de legendă. În afară de deznodământul fabulos al prăbușirii sale de pe terasă – întotdeauna povestit puțin diferit – copilăria i se va îmbogăți treptat și cu alte întâmplări miraculoase, dintre care unele chiar adevărate. Astfel, pe la vârsta de zece ani se îmbolnăvește grav, se află luni de zile între viață și moarte și este țintuit un an întreg la pat. Fusese victima unei epidemii care a secerat în câteva zile mii de oameni, chiar și în casa lui Postumus murind numeroși sclavi. Însă, în timp ce molima îi răpunea atât de rapid pe cei contaminați, cu băiatul păru că se joacă de-a șoarecele și pisica. Crize îngrozitoare îi prevestiră de nenumărate ori sfârșitul, lăsându-l totuși să revină de fiecare dată aproape de pe tărâmul celălalt. Nimeni nu crezu că va scăpa, dar, după o convalescență parcă nesfârșită, copilul se însănătoși. Avusese din nou noroc, spuneau cei ce-și continuaseră traiul obișnuit și în anul cât el zăcuse bolnav la pat. Felix va face mai târziu de multe ori aluzii la faptul că el ar cunoaște din copilărie tărâmul umbrelor, pe care l-ar fi vizitat de mai multe ori în vremea molimei. Însă deoarece felul lui de a fi era al unui om de lume, iar misterul prezentat era un mister bun pentru salon, ceea ce nu ar fi fost contestat de nimeni în cazul bunicului Gallus, nu depășea în legătură cu el convențiile mondene și o ambiguitate acceptată binevoitor.

Mai avea șansă Felix chiar și atunci când nici nu bănuia pe lângă ce nenorociri trecea. Uneori se întâmpla să afle abia peste ani și ani de zile că-i fusese dat să se plimbe neștiutor pe marginea prăpastiei și că doar providențialul sprijin din partea zeilor l-ar fi făcut să nu se prăbușească în hău. Alteori n-avea să cunoască amănuntele niciodată, dar după semne numai de el intuite, va trebui să admită că providența l-a ferit din nou de groaznice belele. Încetul cu încetul, printre suferințele-i tainice se insinuase un răsfăț: convingerea că zeii îi sunt binevoitori devenise mai puternică nu numai la invidioșii (cu sau fără motiv) din jur, dar și la el însuși. Socotind, după fiecare întâmplare, mica urmă neplăcută cu care s-a ales, era tot mai sigur că el nu reprezenta decât un mesaj al nemuritorilor în legătură cu marele dezastru pe lângă care tocmai trecuse. Pe nesimțite, fără a abandona mina misterios suferindă, Felix se lăsă cucerit de o filosofie de viață ce-l învăța că orice se petrece cu el și orice are loc în jurul său, totul nu se desfășoară decât în favoarea lui. Și, chiar dacă prețul era întotdeauna încă o mică rană fizică sau sufletească, până la bătrânețe personajul deveni într-adevăr un om fericit.

Norocul său proverbial devenise un subiect de conversație în metropolă încă de pe vremea când era copil. Prea multe exemple bătătoare la ochi furnizase deja la acea vârstă. Scribul este din nou obligat să omită fabulosul; cicatricea de pe obraz ar fi fost urma unui atac banditesc de care ar fi scăpat doar mulțumită faptului că o centurie în drum spre Capri ar fi rătăcit drumul (?!) și s-ar fi abătut la locul ambuscadei; urmele de arsuri de pe brațul drept s-ar fii datorat unui incendiu, din care ar fi rămas teafăr numai fiindcă s-ar fi prăbușit podeaua, el căzând într-un subsol de mult uitat și plin cu apă; ar fi scăpat de pirați deoarece trăsnetul le-ar fi nimerit corabia, el fiind pescuit de o altă ambarcațiune după două zile și având doar două degete de la mâna stângă strivite de prăbușirea catargului. Astfel s-ar putea continua până la nesfârșit, doar că atunci ar trebui să acceptăm un Felix cu totul și cu totul infirm, deoarece suma micilor beteșuguri cu care plătea senzaționalele-i „noroace“ ar fi dat un personaj mai mutilat decât cel mai grav invalid de război.

Încununarea șanselor copilăriei sale o constituia în convorbirea directă paralela cu Cleobis și Biton. În tradiție, aceștia au fost doi tineri ce s-au înhămat la carul mamei lor pentru a o duce la îndatoririle de preoteasă la templul Herei. Adormind istoviți în lăcașul zeiței, sunt răsplătiți prin aceea că nu se mai trezesc niciodată, conform devizei după care cei fericiți mor tineri. Felix și Livia, sora lui, ar fi trecut printr-o aventură, asemănătoare: bunicul fiind pe moarte, au facilitat prin strădanii supraomenești ca mama lor să ajungă la Brundisium la timp pentru a-și putea veghea părintele. Însoțind-o pe Patricia, deși doar doi adolescenți, au reușit să țină într-așa o tensiune sclavii surugii încât, bătând toate recordurile de viteză, au sosit încă la vreme la destinație. Este adevărat, pentru aceasta au stat tot timpul alături de birjari, au folosit și ei biciul sau au călărit în galop nebun înaintea trăsurii ca să nu mai trebuiască să aștepte după caii de schimb, găsindu-i mereu gata pregătiți, ori au prevenit posturile de control și au trecut chiar și la hățuri, atunci când li se părea că sclavii dau semne de oboseală1. La Brundisium, însă, extenuați, au căzut amândoi într-un somn greu și n-au putut participa nici măcar la funeraliile bunicului. Dormiră două săptămâni întruna și legenda cu Cleobis și Biton era pe buzele tuturor când, în urma unei recente dispute între zei, s-ar fi ajuns la concluzia că ar exista an superlativ al fericirii oamenilor, acela de a îmbătrâni tânăr, adică de a-ți păstra, rămânând în viață, atributele primei vârste. Privilegiu al nemuritorilor și dăruit doar în mod excepțional pruncilor pământului, cei doi frați sunt lăsați să revină la viață. Livia nelepădând până la moarte firea-i copilăroasă (unii susținând că era chiar debilă mintal și că desele-i căsătorii și divorțuri s-ar fi datorat averii de care se bucura și care atrăgea pețitorii până la însurătoare, iar infantilismul imbecil al soției ducând apoi la inevitabila ruptură), iar Felix rămânând spân, ca semn și acesta al apartenenței la cei foarte tineri.

Asemenea povești s-au colportat destule și, ca de obicei, nu li se poate tăgădui un sâmbure de adevăr. Printre altele, devenise un fapt notoriu că Postumus și Patricia își trăiau propria viață și că nu erau prea interesați de soarta copiilor lor, de care avea grijă mai degrabă mama vitregă, Octavia. Împărăteasa, care a impus divorțul lui Postumus de Patricia și care o ura (neputincios) pe fosta nevastă a Celui de Al Douăzeci și unulea, a început să se îngrijească personal de soarta „copiilor abandonați”. O vreme, această grijă a devenit atât de afectuoasă, încât, printre cei bine informați, exista convingerea că soția lui Augustus o să-și determine bărbatul să-i înfieze pe cei doi copii. (De data asta scribul este cel ce susține că Felix a avut într-adevăr noroc: în afară de Tiberius și Caligula – cărora Felix le va supraviețui – toți cei ce intrau în socoteală pentru o eventuală succesiune la imperiu au pierit de moarte violentă. Aici da, aici doar renumitul noroc l-a ajutat pe Felix să scape viu.) Cu alte cuvinte, Cel de Al Douăzeci și doilea s-a bucurat de protecția cea mai înaltă exact până la limitele pericolului.

Lui Augustus îi plăcea să joace zaruri cu cei doi copii, ce erau tot mai des aduși la palat, având grijă să-i înzestreze la începutul fiecărei partide cu destui bani, astfel ca ei să aibă de unde pierde. Și proverbialul noroc al lui Felix nu-l părăsea nici cu acele prilejuri, făcându-l să câștige întotdeauna împăratul jocul, iar el afecțiunea împăratului. Lui Augustus îi ridicau în așa o măsură moralul reușitele cu copilul Felix, încât a ajuns să considere întâlnirile cu el o continuare a „Curei de Postumus”. Și băiatul trăia cu plăcere acele clipe, fiind măgulit de faptul că regi și guvernatori ai imperiului așteptau ore în șir prin antecamere, în timp ce el se distra cu stăpânul lumii. Și chiar daca per total pierdea întotdeauna, nu se întâmpla să nu-i rămână o parte din banii primiți înaintea începerii jocului chiar de la Augustus. Și, pe urmă, într-o dimineață întreagă mai câștiga și el din când în când, adică îl mai bătea pe împărat! El, un tânăr căruia nici nu i-au mijit încă tuleii… (Și nici nu-i vor miji vreodată…)

1

Într-adevăr miracol: păi, Felix n-a fost în stare până atunci să încalece un cal, înainte de acel record și doar când animalul era dus de dârlogi de un sclav, mai târziu.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.