Cei o sută, Ecce Homo (8)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.

AL ȘAISPREZECELEA – Sardus („Vorbitorul”) –(165 î.e.n. – 131 î.e.n.)

DESPRE VRAJA AMARĂ A MIERII

Câteodată vine vremea când și scribul ar vrea să se mai odihnească, să doarmă mai mult sau să petreacă asemenea unora dintre eroii descriși pe atâta mulțime de pagini. El știe că acele personaje n-au fost întotdeauna nici cele mai virtuoase, nici cele mai vrednice, dar năzuința persistă și ceea ce se întâmplă doar în dorință nu strică nimănui, atâta vreme cât acel vis rămâne în intimitatea celui ce l-a zămislit. Întins pe o bancă, sprijinit într-un cot, având cupa aromată alături și privind formele mlădiindu-se în ritmul melodiilor…

Tăcere însă! Povestind o nălucă, aceasta riscă să se profileze și inocența se păstrează în contururi concrete și imaginate. Or scribul nu trebuie să câștige nici o înfățișare. El nu trebuie să rămână decât duhul povestirii: cu atât mai agreat cu cât e mai puțin agasant, cu atât mai agasant cu cât cititorul îi simte mai mult prezența. Dar totul nu este decât iluzia unei iluzii – scribul nu are timp să-și petreacă viața cu adevărat: el devine tot mai mult acel duh ideal al povestirii. Traiul lui este scurt, așa de scurt încât el nici măcar nu-i poate anticipa cu precizie limitele, iar timpul Celor O Sută este întins. Înhămat la lungul drum, scribul trebuie să uite și patul, și cupa, și formele unduindu-se în ritmul muzicanților. Toate câte există nu mai sunt decât pentru Cei O Sută, deși nici măcar rodul acestui sacrificiu nu este garantat de nimeni: dacă timpul sau puterile scribului vor înceta, dintr-un motiv sau altul, înainte de a se fi deșirat ghemul până la capăt, întregul efort va fi fost în zadar. Și renunțările de asemenea. Produsul va avea valoarea unui porțelan fin sfărâmat.

Să mergem, deci, mai departe și să nu ne gândim până unde vom reuși să ajungem! În fața noastră se deschid filele cărții vieții Celui de Al Șaisprezecelea.

Fiul lui Iustitius, părând insensibil la iminența scurtului său răgaz, râdea scurt, „monosilabic”, contagios și melodios. Era înalt, avea pielea foarte albă, mandibula proeminentă, dar privirea visătoare. Provenea dintr-o familie cunoscută, iar cultura și-o putuse cizela de timpuriu alături de dascăli buni și în preajma unor personalități de prim rang. Pătrunzând de mic, grație relațiilor tatălui său, în cercul Scipionilor, copilul avea să crească în atmosfera cultului erudiției și al austerității, însă nu a oricărei austerități. Atunci când tăcea, Al Șaisprezecelea avea să învețe să cuprindă în sine tot ceea ce ar fi fost de spus. Atunci când vorbea, se exprima pe scurt, după exemplul scitului Anaeharsis, unul dintre „Cei șapte înțelepți”. Când se adresa unei persoane, îi vorbea doar ei, însă dacă se pregătea să vorbească de la tribună, surprindea întreaga greutate a vorbelor revărsate în torente. La fel și când mânca: mestecând o singură măslină, se gândea doar la ea și astfel o savura mai mult ca alții, ce, devorând hălci de carne, vorbeau între timp verzi și uscate. Era un soi de austeritate rafinată aceasta și tăcerile îi semănau prea puțin cu muțenia unui ignorant, iar reținerea cu zgârcenia unui avar. Educația îi intrase în sânge și îl trăda continuu, fără ca el să facă nici un efort pentru a o etala. De aceea, în afara cercului de prieteni, era respectat. Dar nu iubit. Fără a epata în nici un fel, Al Șaisprezecelea era de foarte tânăr altfel decât cei mulți: aproape jignitor de stilat, de cult, de înțelept. Era de parcă, prin simplă apariție, le-ar fi spus mereu celor din jur: „Voi sunteți niște ignoranți, niște caraghioși, niște fanfaroni sau niște molii! Orice ați face, nu vă veți ridica niciodată la nivelul meu! Chiar dacă n-am sta cu toții decât să tăcem și să privim stelele și tot se va vedea – de departe! – deosebirea dintre noi!“ Tânărul, desigur, nu spunea toate astea, însă nici nu era necesar s-o facă: realitatea era evidentă și, la urma urmelor, certitudinea îi umilea și îi sâcâia cel mai mult pe cei din jur. Prin superioritatea sa – câtă însușită de timpuriu? câtă înnăscută? – tânărul era făcut să atragă nenorocirile asupră-i. Nu trebuia să facă pentru aceasta nici un gest, nu trebuia să spună nimic. El însuși era o provocare. Și totuși…

De obicei, asemenea oameni sunt prudenți în relațiile cu cei din jur. Ei se simt deosebiți și evită contacte prea numeroase, de parcă acestea i-ar putea răni. Reținerile prea multe se transformă cu timpul în îngâmfare sau în complexe. Al Șaisprezecelea, însă, avea o fire prietenoasă și se purta deschis cu toată lumea. Doar că strădaniile sale nu izbuteau întotdeauna să dea roade și de multe ori bunăvoința i se manifesta în gol. El căuta tovărășia tinerilor de vârsta sa, dar nu vorbea ca ei, se amesteca în discuțiile lor, dar greșea prin aceea că avea mai toată vremea dreptate și că aducea argumente de care ceilalți nici măcar n-au auzit. El apăra alte convingeri și aspirațiile sale păreau diferite, chiar dacă tindeau spre același țel. Nu jignea pe nimeni intenționat, dar umilea prin cunoștințe, neavând nici șiretenia și nici înțelepciunea de a se opri la timp. Admirația și-o cîștigase mai mult din partea celor mai în vârstă decât el, cei ce își puneau speranțe în calitățile sale și vedeau în Al Șaisprezecelea un viitor bărbat de seamă. Printre aceștia, Cornelia, mama Gracchilor, mereu atentă la influențele primite de fiii ei. La fel și membrii permanenți ai cercului Scipionilor, nădăjduind să câștige un ucenic în îndeletnicirile lor și un continuator talentat peste ani. Însă marea majoritate a oamenilor nu-l îndrăgea, nu ajungea să-l cunoască într-adevăr și îl vedea mereu doar ca o sfidare la adresa ei. De aceea, porecla cu care a intrat în conștiința lumii a fost timpurie, chiar dacă etiologia i-a fost mai târziu – poate intenționat – modificată. Se pare că, inițial, i se spunea Sardus, adică „miere amară”, metafora sugerând cât se poate de exact impresia lăsată celor ce-i puteau intui valoarea, dar se simțeau înjosiți prin comparație. De aici s-a ajuns cu timpul la ,.Sardonius“, mierea fiind înlocuită, deci, cu o buruiană. Însă până la urmă s-a trecut la „Sardinius“. Acum sensul fiind deviat spre insula Sardinia, de unde se dădea de înțeles că ar fi venit personajul. Metamorfoza este plauzibilă, dacă ne gândim la aventura egalitaristă utopică pe care o va trăi Al Șaisprezecelea și în care îl va târî și pe tatăl său, riscând să întineze chipul ideal reprezentat pentru toți romanii de Iustitius. Despărțirea pentru posteritate a tatălui de fiu trebuia realizată pe toate căile. Pentru majoritatea contemporanilor, cineva despre care era de bănuit că ar _:fi venit din Sardinia, nu putea să fie înrudit cu Iustitius. Faptul rămâne astfel doar în sugestie, nu și în fapte, niciunde nefăcându-se precizări neadevărate despre originea eroului. Pentru a nu păcătui nici măcar atât, scribul preferă să-l numească pe Cel de Al Șaisprezecelea așa cum a fost acesta cunoscut când mai trăia în casa părinților săi și când senzația de miere amară pe care o dădea celor mai mulți i-a adus apelativul atât de sugestiv – „Sardus“.

Mai mare decât Tiberius Gracchus cu trei ani, tinerii s-au împrietenit de timpuriu, afinitățile de educație întâlnindu-se în mod fericit cu preferințe culturale și civice comune. Totuși, începuturile în viață ale celor doi sunt diferite. În timp ce T. Gracchus se distinge de la 16 ani în fața Carthaginei¹, Sardus rămâne acasă și-și continuă inițierea științifică în preajma unor învățați de prestigiu. Până la întoarcerea celui mai mare dintre frații Gracchi din Spania, unde fusese questor al consulului Hostilius Mancinus, Al Șaisprezecelea nu se remarcă prin nici o faptă publică deosebită. Studiase cu Panaetius înțelepciunea, dar s-a despărțit de stoicism repede. În schimb, a călătorit în Africa și a lăsat o descriere originală și colorată a unui drum, de-a lungul Nilului. A mai fost cu tatăl său în Grecia și în Asia. Se pare că ar fi primit și niște însărcinări cu totul neînsemnate, mai ales la insistența lui Iustitius, însărcinări pe care le-a dus la capăt, fără însă a arăta o deosebită tragere de inimă pentru ele. Dintre toate locurile pe unde a fost, cel mai bine s-a simțit în sud, într-o casă cu o terasă largă deasupra mării, unde se putea sta, citi și medita îndelung. (Cu câți ani în urmă un strămoș de mult uitat avea să părăsească ceea ce se numea pe atunci Grecia Magna cu gândul de a cuceri Athena? Și în amintirea aceluia tot meditațiile domoale de pe terasa suspendată deasupra valurilor au rămas regretele cele măi arzătoare…)

Sardus era bolnav de otium, de acea visare minunată ce te ridică deasupra condiției tale atât de fragile. La acele înălțimi nu mai există timp și, deci, nici ambiție, nici durere, nici ranchiună. Atunci când nu i se mai auzea pentru o vreme râsul caracteristic scurt și puternic, cei ce-l cunoșteau știau că Sardus se află din nou în tărâmurile mirifice, în domeniile unde nimeni nu mai îndrăznea să-l urmeze.

Pentru romani starea de otium era o categorie foarte importantă și ea putea fi apreciată și cu admirație, în cazul unor persoane ce ajungeau la concluzii tulburătoare în urma reveriilor, dar se întâmpla să fie ușor catalogată și ca o simplă lene a unor pierde-vară. Pe Sardus nici măcar invidioșii nu-l socoteau molâu, dar faptul că anii treceau și el nu se distingea în nici un fel în viața cetății nu era un argument apt de a-l ridica în ochii contemporanilor. Este ciudat cum unii oameni ajung la stimă și admirație pentru aceleași motive pentru care alții nu au parte decât de dezaprobare. Câți tineri învățați, mai puțin capabili și mai rudimentari decât Al Șaisprezecelea, nu s-au bucurat de mare trecere, în vreme ce Sardus, mai inteligent, mai cult și mai puțin ambițios decât oricine, a ajuns pe atunci cu greu să nu fie disprețuit pe față de către contemporani? Dar cine putea bănui forța ce-l va evidenția mai târziu pe același om? Soarta muritorilor rămâne un secret și, până la derularea întregii vieți, nimeni nu poate aprecia ce surprize vor mai urma.

Ne-au rămas informații despre corespondența dintre Tiberius Sempronius Gracchus și Sardus. În ea se comentau obiceiuri din țările îndepărtate, dar și probleme de drept roman, chestiuni de etică și comparații între diferitele societăți existente sau doar posibile. Aceste scrisori arată cum s-au născut convingerile atât de puternic conturate ale celor doi, iar drumul spre aceste convingeri ne dovedește că el s-a sprijinit pe rătăcirile și cuceririle amânduror prieteni. Disputele lor erau sincere, mai la obiect argumentele lui Gracchus, pline de dovezi din cele mai diferite surse, cele ale lui Sardus. Însă, odată ajunși la o concluzie acceptată de amândoi, aceasta reprezenta o haltă obligatorie pentru itinerarul următor al drumului căutat. Celor mai mulți martori ai întâmplărilor li s-a părut surprinzător că Tiberius Gracchus, un om cu un renume câștigat de timpuriu prin fapte și superbul pierde-vară, Al Șaisprezecelea, au devenit nedespărțiți odată cu întoarcerea primului din Hispania. Și au rămas împreună și atunci când activitatea celui mai mare dintre frații Gracchi a devenit pur practică, când reformele propuse de el implicau lupta fățișă și când visarea trebuia amânată pentru vremuri mai liniștite. Însă pentru cineva care a urmărit nașterea și cristalizarea concepțiilor celor doi, colaborarea lor avea să fie firească.

Sardus, „acel om superior”, cum este numit câteodată în texte, fără a se ascunde astfel nuanța ușor malițioasă a formulării, Sardus se afla la vârsta deplinei maturități. Se căsătorise de mai mulți ani și era capul unei familii, având toate temeiurile de a se bucura de o viață fericită. El însuși, nu foarte înstărit, beneficia de zestrea considerabilă a soției, fiică și nepoată de consuli. De multe ori cei ce savurează de timpuriu favorurile sorții ajung să găsească viața deșartă și forțează, adesea în mod tragic, viitorul. Nu același lucru se poate spune despre Al Șaisprezecelea: el era fericit cu familia sa, fericit cu erudiția acumulată capabilă să-i dea dulci desfătări rafinate, era fericit cu trupul său sănătos, pe care-l îngrijea de mic prin înot, prin gimnastică, și cu alifii. Nu avea ambiții politice – lucru de neconceput, dacă nu chiar suspect pentru mulți – și probabil că nici nu știa că o mare parte dintre cunoscuții lui se simțeau umiliți de superioritatea sa și că aceștia, conștienți sau nu, îl antipatizau, împrăștiind în juru-i zvonuri răutăcioase. Râsul scurt și puternic era el însuși o dezmințire suficientă că adâncurile nu-i erau tulburate de cataclisme.

Cu aerul său de seninătate netulburată, Sardus l-a întovărășit pe Tiberius Gracchus în for – ba l-a capacitat și pe Iustitius să-i urmeze –, s-a agitat pentru reformele propuse și vorbea cu siguranță și elan firesc despre situațiile vizate, luându-le astfel din măreție, dar dându-le mai multă credibilitate. Totuși, cu toată sinceritatea lui, cu toate bunele-i intenții și cu tot felul lui tonic de a fi, demersurile sale nu se bucurau de o primire prea favorabilă: prea părea banală fiecare vorbă de-a sa, prea era lipsit de măreție, de gravitate chiar discursul său în for, cetățeanul simțea nevoia să ratifice legi istorice și nu pur și simplu să aprobe lucruri prezentate drept atât de firești. De aici până la propuneri neînsemnate nu era decât un pas. Sardus n-avea succes în fața poporului, dar îi făcea un mare serviciu prietenului său, care cu atât mai mult se bucura de sufragii și ale cărui proiecte revoluționare deveneau mai puțin radicale în ochii celor mai moderați, după ce auzeau flecăreala bonomă a Celui de Al Șaisprezecelea. Scribul însuși recitește cu uimire rândurile așternute: să fie același personaj acesta cu animatorul de necontestat al „Cetății Soarelui”? Să fie același omul care sporovăia în fața poporului la Roma și cel ce a reușit să hipnotizeze largi pături sociale la Heliopolis? Ce puteri nebănuite se ascund în fiecare individ și câte nu rămân acolo tăinuite pentru vecie?

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.