CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (13)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Cu cât trece timpul, scribul este tot mai nesigur pe alegerea sa. Mândria şi orgoliul îl silesc să pretindă că da, că face bine că a ales să-şi înghesuie mai toată viaţa în munca pentru aşternerea pe hârtie a vieţilor Celor O Sută. Însă orice alegere înseamnă mai mult respingere decât acceptare: hotărându-te pentru ceva, elimini altceva şi afli că acel altceva poate că a fost calitativ mult mai atrăgător decât alegerea ta, iar cantitativ, cel puţin ipotetic, infinit mai mult. Aşa că n-are cum să nu vină momentul întrebărilor: „Am decis bine?”, „A meritat (să aloc cea mai mare parte a vieţii mele unui astfel de proiect, neavând nici cea mai mică asigurare că-l voi putea duce până la capăt)?”.

Iar tot ce a eliminat din pricina alegerii făcute iese la suprafaţă şi se revoltă. Sigur, acum, ajuns la Al Şaptezeci şi treilea, nu mai este cale de întoarcere, la fel cum, cu cât s-a afundat scribul mai mult pe acest făgaş, cu atât mai inexorabil i-a devenit drumul. Dacă tot a ajuns până aici, abandonarea ar însemna negarea celei mai mari părţi a propriei vieţi. Nu e vorba despre neîncrederea în proiect¹, este vorba despre unica viaţă a celui ce s-a încumetat să-l abordeze. Însă – la concret! – altceva ce să fi făcut scribul?

Nedepăşind niciodată frământările sale, devenite, odată cu avansarea pe cărarea aleasă, tot mai puternice şi tot mai inutile – când, aşa cum a trebuit să-şi recunoască şi scribul însuşi, cale de întoarcere tot nu mai există – şi revenind la Al Şaptezeci şi treilea şi/sau la Gy de Montmarte, să spunem că îndoielile sunt specifice meseriei scribului. „Trebuie să recunoaştem că atât în legătură cu această perioadă, cât şi cu istoria în general, este aproape imposibil să avem certitudini. În cel mai bun caz, izvoarele sunt fragmentare. Ne putem folosi de cronicile timpului, dar autorii lor, aşa cum sugerează Antonia Grasden, deseori <treceau de cealaltă parte> cu o uimitoare uşurinţă²”. Problema cea mai delicată cu care s-a confruntat scribul a fost aceea de a-l urma pe Exorcist în lipsa lui Gy de Montmartre, lucru aproape imposibil, fiindcă, oricât ar fi încercat să se debaraseze de cavalerul francez, acela apărea iar şi iar în spaţiile numeroaselor pete albe din drumul oriental al Celui de Al Şaptezeci şi treilea. Aşa că scribul s-a orientat mai ales spre inadvertenţele ivite între faptele şi datele celor două (?) personaje. Prima şi cea mai evidentă incompatibilitate apare atunci când ne referim la cronologie.

Din sursele sale, scribul a aflat că Gy de Montmartre ar fi plecat în Moldova în 1380 şi că ar fi murit acolo, probabil de dizenterie, 20 de ani mai târziu, chiar înaintea atacului tătar din 1401. Despre Al Şaptezeci şi treilea cunoaştem momente importante întâmplate (probabil) după acea dată şi până în 1411, anul decesului său. Pe de altă parte, cavalerul francez, interesat de tot ce era în legătură cu apărarea teritoriului – singurul context în care se ocupa şi de secretele celorlalţi – a rămas un personaj singuratic, chiar reprezentativ pentru omul ce-şi alege în viaţă un unic scop, căruia îi rămâne credincios până la moarte. „[Gy de Montmarte – adăugirea scribului] a fost atât de singuratic, încât dacă se vorbea despre cineva care trăia în mijlocul oamenilor, asemenea unui pustnic, acela era întotdeauna comparat cu cavalerul francez, încremenit parcă pe vecie în cetăţuia sa străjuind de tătari porţile ţării şi ale lumii” (Manuscrisul Gr.203). Pe de altă parte, despre Al Şaptezeci şi treilea, chiar dacă şi el ducea o viaţă ascetică, se ştie că nu ar fi putut deveni temutul Exorcist de nu şi-ar fi acostat cu răbdare şi viclenie victimele. Mai mult, în 1379 el va trece printr-un moment dificil, datorită scandalului pricinuit de naşterea celor doi copii ai săi. (Încă o dată: cavalerul francez avea să vină în Moldova, dacă e să dăm crezare surselor la îndemână, abia în 1380, iar cei doi prunci au fost concepuţi doi ani mai devreme.) Este vorba despre o fată născută chiar în preajma domnitorului, fiica Svetlanei, sora lui Petru I şi despre un băiat, fiul Ştefanei, nepoata lui Laţcu şi mătuşa lui Petru, dar mai tânără decât acesta. Fata Svetlanei moare curând după naştere, dar băiatul va supravieţui şi tatăl se va ocupa direct de educaţia sa. Scribul nu a găsit nici o referire care să fi sugerat o legătură între Gy de Montmartre şi „scandalul copiilor”. În schimb, Manuscrisul Lotus îl incriminează direct pe Exorcist. Personajul uscăţiv, „cu ochii şi glasul sfredel”, împrăştiind în jur iz de hoit, este suspectat de autorul acelui înscris că nu-şi folosea persuasiunea doar pentru a afla ceea ce putea interesa autorităţile în slujba cărora se punea, dar că şi abuza în nume personal de cele aflate, şantajându-şi victimele.

Călugărul care era nu i se mai potriveşte renumele ascezei afişate mai de mult. Iată ce a aflat scribul, o descriere surprinzătoare prin limbaj şi conţinut: Al Şaptezeci şi treilea, „păianjenul mereu aflat la pândă, obişnuia să sfredelească neruşinat de adânc în sufletul victimelor sale. El nu se mulţumea să scoată la iveală doar faptele, ci şi gândurile [cele mai intime – nota scribului]. O sculă deosebit de eficientă în mâinile sale era dezvelirea tânjirilor³ pe care nici un om nu este dispus să le mărturisească nici măcar duhovnicului său, fiindu-i ruşine să recunoască cât de murdare îi sunt gândurile, atunci când mădularele i se înfierbântă. Astfel, a aflat de la multe femei mironosiţe cam la ce se gândeau ele când aparent păreau că privesc cu decenţa cuvenită rangului şi educaţiei lor la un bărbat ce le plăcea.

Doar ochii şi vorba sfredel a Exorcistului le făcea să dea de gol întreaga ticăloşie a gândurilor care le mistuiau şi felul cum, la rândul lor, îşi imaginau cele ce doreau să le facă acelor (masculi – nota scribului). După ce povesteau acele grozăvii, pe care nu-şi vor putea ierta niciodată că le-au scos pe gură, [Al Şaptezeci şi treilea – nota scribului] le asigura că nu le va povesti mai departe, iar preţul era mereu acelaşi. Femeile ajungeau sclavele sale şi erau gata să-i satisfacă toate capriciile numai să nu le dea de gol”. Iar pretenţia că Exorcistul nu făcea decât să dea glas celor şoptite lui de către papa Landon mărea credibilitatea şi prestigiul exerciţiului său. La fel, aflăm din aceeaşi sursă, proceda Al şaptezeci şi treilea şi cu bărbaţii pe care voia să-i şantajeze şi de la care obţinea alte avantaje. (Avantaje materiale, de obicei, scribul tinzând să creadă că referirile la ambivalenţa sexuală a Exorcistului nu aveau decât scopul de a-l transforma într-un monstru şi mai înfricoşător.

La un moment-dat, personajul nostru se află dincoace de munţi, în Ardeal şi bântuie nopţile aşezările omeneşti violând tinerele femei şi bându-le sângele, ca un posibil originar Conte Dracula. Totuşi, cum la moartea sa, Al Şaptezeci şi treilea avea să fie descoperit că ar fi posedat o avere considerabilă, este de bănuit că şantajele sale aveau drept ţintă în special bunuri materiale, chiar dacă nu pot fi excluse cu totul nici capriciile sexuale ce i se pun în cârcă.)

Este greu de spus dacă Al Şaptezeci şi treilea a avut doar acei doi copii, posibil să fi profitat şi de alte femei, femei ce au reuşit să-şi ascundă mai iscusit aventura, la fel cum e limpede şi că amploarea celor două scandaluri s-a datorat, în primul rând, apartenenţei atât de înalte a mamelor ambilor copii. (Un bebeluş în plus într-o colibă, chiar bastard fiind acela, n-ar fi avut şanse să ajungă erou al unei însemnări.) În timpul lui Petru, Paul von Schweidnitz a continuat misionarismul început sub Vlaicu, iar Exorcistul – despărţindu-se de Gy de Montmartre, rămas ca o stană de piatră neclintit în postul său – avea să joace rolul de ajutor al trimişilor papali şi „consilier” pe lângă domn. Cu toate acestea, fiul Ştefanei va fi botezat în rit ortodox. Tânăra mamă, nepoata lui Laţcu, deşi mătuşa lui Petru, nu era decât o fetişcană – după calculele scribului, la naşterea pruncului, abia să fi împlinit 13 ani. Ea a fost repede căsătorită cu un boier local, dar a murit curând, în timpul unei noi sarcini. Soţul şi noua ei familie au acceptat uşor să scape de bastard, aşa că Al Şaptezeci şi patrulea a ajuns în grija tatălui său natural. Care l-a acceptat.

Ceea ce nu a schimbat cu nimic viaţa Exorcistului. În vreme ce Gy de Montmartre, izolat în „cuibul său de vultur” şi cu privirea aţintită mereu spre răsărit, de unde se aştepta atacul tătarilor, avansează în grad până la a prelua comanda fortăreţei, Al Şaptezeci şi treilea îşi face veacul pe lângă domnitorii moldavi, refuzând orice prilej de a părăsi acele locuri, chiar şi atunci când, atât de la Roma, cât şi din partea stăpânilor locali i se cere să însoţească emisarii trimişi la regii polonezi ori la domnii munteni. Ba, la 1387, i se comandă în mod imperativ să plece chiar la sultanul turc. N-a plecat nici atunci când s-a încercat să i se zgândărească orgoliul, spunându-i-se ba că doar de va fi în stare să-şi folosească ochii şi glasul sfredel şi asupra conducătorului otoman i se va mai mări faima, ba că aceasta ar putea deveni chiar nemuritoare.

Însă Exorcistul, aşa cum a refuzat să plece, pe vremuri, din Avignon la Roma, aşa n-a dat curs nici însărcinărilor care-l îndepărtau din ţara de peste Carpaţii Orientali. Şi n-a făcut-o nici atunci când, într-o încercare comună, i s-au pus la îndoială capacităţile, i s-a spus că e laş, i s-au adus tot felul de învinovăţiri, doar-doar va catadicsi să-şi dezmintă prin faptele cerute detractorii. Dar Exorcistul n-a plecat⁴. „El a rămas în cuibul său de vultur, aşteptând viitorul iminent atac al tătarilor”⁵.

Viaţa Celui de Al Şaptezeci şi treilea se suprapune din nou peste cea a cavalerului Gy de Montmarte. Şi se desparte iar de „eroul lui Dino Buzzati”. Pentru că până în anul 1401, când vor reveni tătarii, se va consolida tot mai mult pericolul turcesc din sud. Între Danubiu şi Moldova – „regatul dinspre tătari” – mai era doar un alt stat românesc, iar voievodul acestuia, Mircea cel Bătrân, reprezenta ultima stavilă în faţa turcilor lui Murad şi, apoi, mai ales, ai lui Baiazid Ildârâm. În vreme ce Gy de Montmartre îşi va vedea doar de misiunea sa, aceea de a asigura oricând posibilul front dinspre Nistru, s-a încercat ca Exorcistul să fie folosit împotriva noului pericol⁶. Evenimentele s-au succedat atât de rapid, încât au născut griji şi în Occident. La început, adică tocmai atunci, papei, însă şi principilor mireni li s-a inoculat convingerea că Bizanţul, prin numeroasele alianţe matrimoniale cu acei păgâni, nu numai că „i-a inventat pe turci”, dar, trădând creştinismul, pe care acelaşi Bizanţ l-a dezbinat de Sfântul Scaun prin marea schismă, foloseşte necredincioşii pentru a se impune spre apus. „Necredincioşii nu sunt decât hoardele folosite de bazilei – scrie chiar şi în manuscrisul Gr. 203 -, aşa cum s-au folosit aceia şi de khazari ori de tătari, ori de toate celelalte nesfârşite seminţii revărsate din cornul fără de fund al răsăritului spre a-i urgisii şi încerca pe adevăraţii creştini.”

Unul dintre primii autori conştienţi de pericolul otoman avea să fie cardinalul Nicola Toldi⁷, care se temea că turcii vor abate pentru foarte multă vreme atenţia Romei, atrăgând asupra lor necesarele cruciade viitoare, îndepărtându-le de scopul lor adevărat, acela de a elibera iarăşi leagănul creştinismului, Oraşul Sfânt. „Şi încă mulţi ani de acum încolo, Mormântul Sfânt va fi ocupat de turci, apoi de evrei şi iarăşi de alţi păcătoşi uneltind împotriva credinţei lui Cristos, şi tot aşa, amânând mereu Ziua [cea Mare]”. Iar Exorcistul, care ar fi putut afla şi comunica din timp gândurile duşmanilor, refuza să se mişte din Moldova! Nici măcar nu căuta pretexte pentru a-şi motiva îndărătnicia.

Pur şi simplu, nu pleca. Pe deasupra, deşi purta haina de călugăr, Al Şaptezeci şi treilea se întovărăşea adesea cu tot felul de oameni ce nu se potriveau nicidecum demnităţii sale. Nu numai cu negustorul Ţipor era văzut prea des laolaltă, însă multă vreme s-a asociat şi cu un alt evreu, Şmuil, doftor cu care mergea împreună la bolnavi. Mai înainte Exorcistul afla tot ce era de aflat de la suferind, apoi Şmuil îi lua aceluia sânge, ori îi dădea purgative, ori, după caz, îi recomanda diferite ceaiuri şi alifii. Al Şaptezeci şi treilea se ocupa de sufletul bolnavului, iar doftorul de trupul aceluiaşi. E adevărat că, de când colindau alături casele celor în nevoie, rezultatele terapeutice au crescut simţitor, însă nu atât încât acea asociere să devină un motiv de laudă pentru un monah. Totuşi, nici nu puteau fi descurajate asemenea misiuni, fiindcă se ştie că unui bolnav i se pare că se află mai aproape de moarte şi de Judecată, aşa că este mai dispus să spună ceea ce altădată ar tăinui.

Iar Exorcistul, călugăr taumaturg, nu scotea doar dracii şi gândurile satanice din trupul şi din sufletul suferindului, ci îşi întocmea la fel de conştiincios şi rapoartele către autorităţi. Şi, astfel, mulţi dintre cei scăpaţi din mrejele bolilor ajungeau – vindecaţi – în atenţia zbirilor. (Poate că nici nu s-au depus eforturi prea mari ca Al Şaptezeci şi treilea să părăsească ţara, nici un stăpân al locului nefiind încântat să se lipsească, chiar şi temporar, de o asemenea unealtă rară, de multe ori mai valoroasă decât întreaga poliţie secretă.)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.