CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (18)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Anul 1411, drept an al revenirii Exorcistului la Avignon, i-a fost relevat scribului din biografia Celui de Al Şaptezeci şi patrulea. Ca de atâtea ori, şi aici copilul a scris viaţa tatălui său, dând consistenţă unui trai devenit tot mai lipsit de repere.

„[Exorcistul] s-a întors la Avignon în 1411, unde a fost arestat, judecat pentru erezie şi condamnat la moarte”. Aşa stă scris. Aşa ar fi trebuit să se întâmple. Numai că, după experienţele trecutului, când judecătorii s-au pomenit că vorbesc ceea ce nu trebuie şi au ajuns din juri osândiţi, nu s-a mai găsit om, nici măcar slujitor al Inchiziţiei, dispus să se pună cu Al Şaptezeci şi treilea¹. Aşa că, mult mai plauzibilă este informaţia după care, abia ajuns la Avignon, Exorcistul a fost aşteptat şi omorât sub o poartă ori într-un gang întunecos. Iar abia după aceea a fost ferecat în lanţuri, judecat şi ars. În cutume, niciodată nu se renunţă la ideea unei judecăţi drepte.

De ce s-a întors Exorcistul tocmai la Avignon, unde îl ştia toată lumea şi unde trebuia să se aştepte la un asemenea sfârşit? Spera el că, după atâţia ani, lumea îl va fi uitat? Papi s-au mai tot perindat pe la Avignon, chiar dacă în scriptele Vaticanului au fost numiţi antipapi. Iar cei recunoscuţi în pomelnice au plecat în Italia şi au murit, între timp, şi Grigore al XI-lea, şi Urban al VI-lea, şi Bonifaciu al IX-lea, şi, iată acum, în 1406, şi Inocenţiu al VII-lea. Şi a venit iarăşi un Grigore (al XII-lea), succesorul onomastic al celui pe care l-a păcălit Exorcistul vânzându-i un pergament cu puteri efemere. Şi acela a păstrat memoria precedentului Grigore. („Papii luându-şi acelaşi nume, n-o fac întâmplător, ci îşi continuă antecesorii”, pretindea AL Şaptezeci şi treilea. Şi, spre ghinionul său, la întoarcere a dat tot de un Grigore.) Deşi, în „Faptele de la Avignon” scrie: „S-au perindat mai mulţi papi, dar taina a supravieţuit de la unul la altul. Iar liantul acelei taine a fost nu un om sau un lucru binecuvântat, ci diavolul însuşi intrat sub chipul unui călugăr dominican”.

Cei mai mulţi ierarhi şi demnitari locali au dispărut. Toată atmosfera s-a schimbat. Întreg occidentul trăia iarăşi „Marea aşteptare”. Însă pe Al Şaptezeci şi treilea nu l-a uitat nimeni. Exorcistul a intrat în folclor şi, pe lângă toate celelalte necazuri pe care le-ar mai fi putut provoca, prezenţa sa fizică risca să modifice arhetipul.

Se spune în Levitic (19,26): „să nu vrăjiţi, nici să ghi­ciţi”. Aşadar, a ghici viitorul face parte din vrăjitorie, iar vrăjitoria Îi este nesuferită lui Dumnezeu şi pedepsită de Inchiziţie. Prea mulţi creştini cad victimă slujitorilor Satanei. („Să nu devii ghicitor în măruntaiele păsărilor, pentru că aceasta con­duce la idolatrie…; nu vei descânta sau curăţi prin foc pe fiul tău; nu vei face jocuri de prezice­re; nu vei practica ghicitul după zborul păsări­lor, nici ghicitul după măruntaiele păsărilor şi nici nu vei căuta să afli învăţături viclene; căci toate acestea şi legea le-a dezaprobat” [Sfântul Nicodim Aghioritul, Porunci biblice, 7, 3, 6.] Iar pe lângă păcatul ghicitului viitorului, sufletele căzute introduc relele aduse de diavol şi prin instrumente pline de necurat: ace înfipte în păpuşi, semne şi desene satanice, licori otrăvite cu păcate ucigătoare, înscrisuri. Şi de înscrisuri se folosea şi Al Şaptezeci şi treilea, se spune în proces. Şi iarăşi: „Ghicitul, tâlcuirea semnelor şi visele deşarte sunt…” [Sirah 34,5]². Şi toată lumea care posedă asemenea înscrisuri să le predea şi să fie arse în pieţe. Şi, mai presus de toate, omul acela e locuit nu de un diavol, ci de şapte („Şi, când duhul necurat a ieşit din om, umbla prin locuri fără apă, căutând odihna şi nu găseşte. Atunci zice: Mă voi întoarce la casa mea de unde am ieşit; şi, venind, o găseşte golită, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu sine alte şapte duhuri mai rele decât el şi intrând, sălăşuiesc aici şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele de­cât cele dintâi” [Matei 12,43-45].)

Şi mai stă scris în catastife cum s-a desfăşurat „procesul” Exorcistului. Numai că acelea nu sunt catastifele oficiale, ci povestiri adunate din culegeri, asemenea celor ale Fratelui Serenius. Se povesteşte – de pildă în „Faptele de la Avignon” – cum „învinuitul” a fost adus în faţa Sfântului Oficiu cu gura astupată şi cu ochii legaţi³, fiindcă „pe acolo a ieşit întotdeauna doar diavolul spre a intra ca un sfredel în sufletele cele mai curate ale creştinilor”. Şi se povesteşte şi cum, în lipsa posibilităţii acelui diavol de a-şi mai face nestingherit de cap, toate acuzaţiile au fost lesne dovedite, iar corpul în care a sălăşuit atâta vreme necuratul a fost dat pradă flăcărilor şi ca pedeapsă, dar şi pentru a-l împiedica să mai devină azil Satanei. Numai că acel proces seamănă izbitor cu spectacolul înscenării judecăţii postume a papei Formosus, grozăvie petrecută cu peste jumătate de mileniu în urmă. Stă scris: „Iar odată cu acel cuib al diavolului, nici Satana, nici Lando şi nici Formosus ori Romano n-au mai putut pretinde că [le] vorbesc urmaşilor lor.”

În discuţiile avute cu Grigore al XI-lea, înainte de a pleca în orient – înainte de „a se retrage pentru învăţătura diavolului în iad, ca să revină iarăşi şi mai rău, şi mai afurisit” – Exorcistul îi tot pomenise pe papii Formosus şi Lando. Ba mai pretindea şi că aceia vorbeau prin el. (Al Şaptezeci şi treilea spunea că doar primii papi purtători ai unui nume erau papi adevăraţi, ceilalţi, trăgându-se din cei originari, nu făceau decât să perpetueze harul iniţial, secătuindu-l. Şi câţi dintre „papii originari” au fost lăsaţi mai multă vreme în scaunul Sfântului Petru? Unii au fost chemaţi foarte repede de Dumnezeu însuşi în dreapta lui, alţii au sfârşit de moarte de martir.) Aşadar, Al şaptezeci şi treilea a sfârşit la fel ca Formosus, pe care-l tot cita şi pe acela, îl dădea de exemplu şi se declara a fi şi vocea şi ochii aceluia. Şi a fost şi judecat postum, la fel ca Formosus. Şi a redeşteptat, desigur că tot din adâncurile iadului, sinistra coprocraţie. Şi, pentru ca blestematele imagini ale „procesului cadavrului” să se repete identic după o jumătate de mileniu, şi leşul Exorcistului a fost judecat tot într-o capelă în ruine⁴, care a dispărut curând după eveniment, aşa cum s-a prăbuşit şi vechea capelă de la Lateran, în urma „procesului” lui Formosus. Doar că acea „Capelă Veche” a fost dărâmată de mâna omului…

Mai târziu, acest episod mizerabil se cerea a fi uitat. (Ajungea „Procesul cadavrului” înscenat lui Formosus în vremuri revolute.) O vreme, totul a fost pus în cârca lui Ioan al XXIII-lea, acel antipapă extrem de dibaci, care a reuşit să-şi pregătească ascensiunea printr-un predecesor pe care tot el l-a otrăvit, care a trecut de la cele mai înalte onoruri la cele mai umilitoare situaţii, reuşind să sfârşească, totuşi, el papă demis, ca episcop cardinal de Tuscolo. Drept urmare, poveştile despre procesul postum al Celui de Al Şaptezeci şi treilea şi-au prezentat diferitele variante în funcţie de evoluţia sinuoasă a acelei personalităţi atât de dramatice care a fost napolitanul Baldassarre Cossa, antipapa Ioan al XXIII-lea. Uitat şi el de memoria celor mulţi.)

În urma Exorcistului a rămas o avere uriaşă, un băiat şi numeroase întrebări ascunse şi ele de uitare. Ca şi Genealogia Universali. Dar a rămas faima unui om antipatic înzestrat cu ochii şi gura sfredel.