CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (24)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

La Ferme zu Chiuso, scribul a dat de o descriere detailată a spectacolul de pe râul Arno, când acolo se oglindeau, pe rând, chipul Celui de Al Şaptezeci şi patrulea şi „vitraliile schimbătoare” de la marea fereastră a Palatului Bosci.

Din nou, scribul nu poate decât să constate că totul este scris, transmis de Dumnezeu, trebuind doar să ai dibăcia, ştiinţa şi spiritul de sacrificiu de a citi, precum şi privilegiul de a ţi se îngădui să înţelegi taina adâncă a textului oferit ţie ochilor. Numai că toate acestea la un loc – dibăcia, ştiinţa şi spiritul de sacrificiu – se numesc „har” şi puţini sunt cei ce au parte de el.

Toate marile descoperiri, toate marile creaţii, toate revelaţiile epocale, fiind nemuritoare, nu pot avea nici început şi nici sfârşit. Ele se nasc din voinţa Domnului prin oamenii dăruiţi cu destin prometeic. Iar dacă fiecare lucru întâmplat ori doar imaginat este scris, înseamnă că omul n-ar avea decât să caute. Aşa că, nici „începutul” lor nu-şi află originea în clipa de inspiraţie, fiind deja notat de către însăşi Mâna lui Dumnezeu¹, iar geniile nu sunt decât confirmarea acestui înscris cu litere albe pe fond alb în desenul genetic al lumii. Cine crede altfel, nu este gelos, asemenea lui Cossimo Locatti pe ceilalţi muritori, ci chiar pe Însuşi Dumnezeu, iar din orgoliul acela, ca şi din cele relevate lui, nu se va alege decât praful şi pulberea. Cu asemenea vorbe, scribul nu are cutezanţa să afirme că ar avea şi el har: lui i sa dat doar un destin faustic şi, abonat nevolnic al minunatelor biblioteci din mănăstirile Ferme zu Chiuso şi din Insulele Lerines, doar încăpăţânarea-i de catâr l-a adus în preajma unor manuscrise ce i-au dovedit că tot ce dăinuie a mai fost şi numai norocul l-a ajutat să recunoască măcar câteva dintre acele texte. Momentele sublime de înţelegere a scrisului alb pe fond alb, scris care a mai fost pomenit în povestea Celor O Sută, reprezintă revelaţiile visate de savanţi, artişti şi strategii de tot felul. Atunci trecutul şi viitorul dispar, iar clipa singură îi apropie de Dumnezeu şi de fericire.

Iată cum descrie spectacolul „vitraliilor schimbătoare” oglindite de geniul lui Locatti pe râul Arno textul găsit de scrib la biblioteca mănăstirii de la Ferme zu Chiuso²: „De marile sărbători, dar, câteodată doar pentru a ului oaspeţi sosiţi în Florenţa, însă şi în momente în care pentru mulţime era greu de precizat motivul alegerii, se obişnuia să se organizeze sărbători minunate, cu cântece şi dansuri, cu scamatori şi înghiţitori de foc, cu trupe de artişti şi cu întreceri cavalereşti, cu splendide focuri de artificii şi cu <vitraliile schimbătoare> de pe valurile râului Arno. Lumea era anunţată cu câteva ore înainte şi toata viaţa cetăţii se oprea pentru ca oamenii să se poată pregăti în scurtul răgaz, iar distracţiile se năşteau parcă din senin. Bucuria era de fiecare dată mare pentru că poporul nu era poftit numai să privească şi să se mire, ci primea şi mâncare şi băutură, ca să-i priască întrutotul serbările. Atunci când acestea se organizau în cinstea unui eveniment anume (o vizită extraordinară, ziua de naştere ori nunta unuia dintre marii potentaţi), anunţul venea cu săptămâni şi cu luni înainte, iar evenimentul era planificat să dureze mai multe zile şi nopţi. Dar nici acele serbări anunţate inopinat nu erau de lepădat, uneori reuşind chiar mai bine decât cele pregătite şi anunţate până hăt departe cu surle şi trâmbiţe. Momentul culminant era întotdeauna atunci când cerul se lumina din toate părţile, oglindindu-se în fântânile ce aruncau apă colorată în cele mai vii culori, iar râul Arno atrăgea imaginile şi le trimitea înapoi într-un dans divin. Totul era permis în clipele acelea în sufletele oamenilor şi nu erau gânduri murdare atunci, chiar dacă şi multe dintre imaginile din scenariile erotice intime păreau să prindă contururi aievea. Şi nu se descătuşau gândurile murdare poate şi fiindcă, peste toate, valurile râului scoteau la suprafaţă chipul Omului din fereastră sprijinit de covorul şi pernele sale, supraveghind din locul său pe fiecare”.

Aşadar, Omul din fereastră devenise un fel de cenzură pe care florentinii, însă şi cei ce se aflau doar în trecere prin cetate, şi-o asumau până în straturile cele mai intime ale conştiinţei. Greu de spus când au fost notate aceste rânduri, însă ele dovedesc faptul că Al Şaptezeci şi patrulea a fost perceput, din momentul acela, drept un fel de sfinx, asemenea monumentului din Africa, monument care şi el are grijă ca totul din jurul său să dăinuiască. În unele surse ale vremii, scribul a dat şi de trimiteri la „Sfinxul din Florenţa”, trimiteri pe care el, ignorantul, le-a înţeles mult mai târziu. Mai ales că unele localizau acel sfinx în Florenţa, altele în Luca sau chiar la Vatican. Şi, pentru a-şi mai găsi o scuză că nu şi-a dat atâta vreme seama la ce se refereau acele trimiteri, trebuie recunoscut că „Sfinxul din Florenţa” nu a supravieţuit nici măcar în manuscrise mai mult de secolul al XV-lea. La fel cum n-a supravieţuit nici ornamentul înfăţişând sfinxul de deasupra porţii Palatului Bosci, fiind sfărâmat, se spune, de o ghiulea rătăcită în confruntările din veacul al XVIII-lea.

Marea dilemă pentru scrib în privinţa Omului din fereastră n-a constituit-o modul cum a fost el privit de afară de către nenumăraţii trecători ce s-au perindat de-a lungul atâtor ani pe sub privirile sale. Marea dilemă pentru scrib a fost cunoaşterea personajului însuşi, adică dezvăluirea sa din interiorul Palatului Bosci. Ecourile trecerii sale n-au venit decât din percepţia străzii, din puţinele mărturii indirecte colectate de la domestici şi din straniul joc optic realizat, cu diferite ocazii, în „vitraliile schimbătoare” animate pe râul Arno de către Cossimo Locatti. În spatele „Sfinxului” nu era decât întuneric de nepătruns apărat de către Al Şaptezeci şi patrulea cu propriul său trup. Puţini au văzut ce se găsea în acel întuneric, nimeni n-a văzut vreodată de afară vreun candelabru luminându-l. Iar de o fi ştiut cineva mai mult, mai nimic n-a răsuflat până în stradă. Mai nimic ce să fi dăinuit. Cel puţin până la scrib. Cu excepţia puţinelor amănunte pe care scribul se grăbeşte să le spună mai departe. Palatul Bosci, cu cele patru nivele ale sale şi cu zecile de încăperi, cu două curţi interioare şi cu grajdurile şi toate anexele de care dispunea, trebuia să fi fost deservit de o armată de servitori. La care mai suntem obligaţi să adăugăm şi obişnuitele neamuri căpuşă aciuite şi pe lângă Al Şaptezeci şi patrulea, la fel ca pe lângă toţi bogătaşii tuturor timpurilor. Şi, în primul rând, nu se poate face abstracţie nici de rudele apropiate, soţia (soţiile?) şi copiii. Ba, cu timpul, au apărut şi noile generaţii. Un mare grup de oameni în acelaşi timp şi în perioadele neîntrerupte ale lungilor prezenţe ale bărbatului în ramele ferestrelor sale. Măcar cineva ar fi trebuit să poată fi consultat, dacă nu a ieşit nimic de la sine din întunericul din interiorul zidurilor. Se pare, însă, că un consens a ferit misterul de a fi zgâriat. Convenţie întreţinută? Teamă? Strădaniile scribului de a pătrunde în spatele Omului din fereastră au fost lungi, complicate şi multă vreme descurajatoare. Însă şi interiorul acela ne-a lăsat câteva amintiri. N-a rămas decât ca scribul să aibă răbdarea, şansa şi privilegiul de a citi un alt text scris cu caractere albe pe fond alb.

Aşa cum scribul s-a convins de atâtea ori, planşa de puzzle a istoriei se bazează pe nenumărate coincidenţe. Multe piese ale jocului sunt risipite te miri unde, printre fragmente ţinând de cu totul alt desen. Forţând puţin lucrurile, cronicarii se străduiesc să aşeze piesa la care au ajuns – uneori cu multă şi istovitoare trudă – într-un loc unde nu se potriveşte chiar cu totul. Alteori, privesc pe lângă mici bucăţele cărora nu le dau suficientă importanţă, nici măcar trecându-le prin cap că au mai ratat, în felul acesta, o câtime cât de mică din alcătuirea corectă a imaginii generale. Un autor anonim din Rouen ne-a lăsat o lucrare pe care a intitulat-o „Quatre Valois” şi care se axează, în special, asupra păcii de la Brétigny, în urma căruia regele Franţei Jean al II-lea (cel Bun) a fost răscumpărat din prizonieratul englez. Evenimentul petrecut în veacul precedent (8 mai 1360) a avut, iată, numeroase efecte secundare, unul dintre ele ajungând până în Florenţa secolului următor. Cronicarul anonim din Rouen blamează acordul de la Brétigny, susţinând că partea franceză a făcut mult prea dureroase concesii Albionului, chiar dacă, în felul acela, s-a încheiat un război ce a părut prea lung şi care s-a dovedit, apoi, a fi şi mai lung³. Era iarăşi o perioadă în care sfârşitul lumii păruse foarte aproape: cumplitele epidemii au omorât o treime din populaţia Occidentului, iar necontenitele bătălii au desăvârşit urgia. Şi, ca de fiecare dată, din haos au apărut şi fantomele răului. („Somnul raţiunii naşte monştri”. Monştrii cât se poate de concreţi.) Corpul slăbit al Europei era brăzdat de soldaţi demobilizaţi şi, în aceeaşi măsură, de dezertori cunoscuţi sub numele Tard-Venus. Aceşti „Veniţi Întârziaţi” nu erau decât ultimele plăsmuiri ale veşnicelor bande de tâlhari înarmaţi care trăiau doar din jaf şi crimă, înainte ca unii dintre ei să fie prinşi şi spânzuraţi, iar alţii să ajungă seniori stimaţi, fondatorii unor familii puternice. (Imensa majoritate a dinastiilor potente ale societăţilor succesive s-a clădit pe asemenea baze, începând din comuna primitivă, când cel mai puternic fizic, cel mai crud şi cel mai nemilos a devenit şeful comunităţii, lăsându-şi urmaşii moştenitori şi până la magnaţii epocii moderne.) Unul dintre acei Tard-Venus, aparţinând unui grup de bărbaţi care nu mai aveau nici un angajament sigur după pacea ce părea că va dura, a participat la pustiirea Bretagniei. Printr-o întâmplare, banda aceea, prea sigură că nimeni nu va cuteza să i se opună, avea să cadă într-o capcană şi toţi membrii ei au terminat atârnaţi în ştreang, într-un crâng ce înconjura o suprafaţă de teren de tip Bocage, aparţinând unui mic nobil local, iniţiatorul ambuscadei prin care au fost neutralizaţii tâlharii. Nu se mai ştie cum l-a chemat pe acel fruntaş local, dar se cunoaşte că din ceata de bagauzi a scăpat doar un singur personaj, un anume Roger Chiorul, care s-a întâmplat să rămână în urma tovarăşilor săi, el fiind cel ce mâna asinii cu o parte a prăzilor adunate. Cum fratele şi cumnatul său se găseau printre ceilalţi bandiţi, aceia erau totodată şi un fel de ostateci garantând că Roger Chiorul nu se va face dispărut cu bunurile avute asupra sa. Pe de altă parte, ne explică referindu-se la această întâmplare autorul lui „Quatre Valois”, Chiorul părea atât de umil şi de invalid, încât şi cei mai suspicioşi oameni ce-i puteau ieşi în cale n-ar fi bănuit că sub stratul de turbă din desagii atârnaţi de asinii numai piele şi oase s-ar putea ascunde vreo comoară. Aşa că acel Roger a trecut şi de data aceea nestingherit prin crângul de care atârnau foştii săi companioni, el dispărând spre mare. Din aceeaşi sursă, aflăm că el s-ar fi ascuns o vreme pe insula Batz (Enez Vaz), care ar fi fost „seiful” unde banda de briganzii din care făcuse şi el parte şi-ar fi depozitat prăzile pe care nu reuşea să le risipească până acolo în chefuri şi dezmăţ.

Doi dintre mai târziu celebrii autori care au însoţit grupul select de ostateci de rang foarte înalt ce au plecat în Anglia spre a fi chezaşi la respectarea păcii, Jean Froissart şi Geoffrey Chaucer, regăsesc personajul şi aduc dovezi în plus asupra trecerii sale. Regele Jean II trebuia să facă rost de banii stipulaţi în tratat, lucru extrem de dificil într-o ţară sleită de boli şi războaie, momită permanent de un cler hrăpăreţ şi pustiită de bande de jefuitori de tot soiul. Aşa că îşi dădu propria fiică, Ioana, în vârstă de 11 ani, de soţie fiului, de 9 ani, a lui Galeazzo Visconti, bogatul conducător din Milano. Preţul era de 600.000 florini (dintre care jumătate în monedă şi jumătate în teritorii), doar că în Savoia izbucnise iarăşi ciuma. Totuşi, „nunta imperială” a avut loc şi la ea au participat „1000 de invitaţi împreună cu servitorii lor. Ocazie cu care îşi pierde urma în Lombardia şi Roger Chiorul, îmbrăcat ca un senior, dar trădându-şi prin felul de a fi obârşia umilă”.

În 1388, fiul lui Roger îşi ia numele Bosci şi se căsătoreşte la Florenţa. Dacă Roger Chiorul n-a dat multe pe înfăţişare şi pe comportament, urmaşul său, un anume Guy (devenit Giuliano) s-a străduit să pară un senior adevărat, iar nepotul, Giuliano Bosci II, s-a bucurat de o educaţie demnă de un nobil, a ajuns să aprecieze muzica, astronomia şi ştiinţele, devenind un adevărat cunoscător în arta alchimiei, însă afişând un dispreţ total pentru „vanitatea treburilor vulgare”, printre care, desigur, şi sporirea ori măcar conservarea averii moştenite. Giuliano Bosci I a reconstruit palatul care-i va păstra numele. Apoi tânărul nepot al acestuia va pierde întreaga avere a familiei, îşi va vinde, în 1412, proprietatea unui venetic la fel de bogat pe cum a fost fratele bunicului său (pe care nimeni nu-l mai asocia lui Roger Chiorul). În contractul de vânzare-cumpărare, noul proprietar al palatului se obliga să-i lase drept adăpost lui Raoul Bosci „două încăperi de la catul al doilea al clădirii, în partea înspre vest şi dreptul de a-şi ţine în grajd un cal şi, eventual, un servitor”. (Cum nu s-a specificat exact în act care erau cele două odăi în discuţie, au existat mai multe diferende pe acel subiect.) Aşadar, mai avem, în afară de rudele apropiate şi neamurile aciuite, în afară de servitori şi funcţionari şi un alt personaj ce locuia în Palatul Bosci pe vremea Omului din fereastră. Ba mai mult, cum Al Şaptezeci şi patrulea apărea mereu la posturile sale de observaţie de la etajul al doilea al clădirii, iată că am dat de cineva care locuia chiar la acelaşi nivel cu el!