CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (55)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Oamenii se serveau cu bunătăţile şi cu vinul ce le era servit din belşug şi uitau tot mai mult ce i-a adus în miez de noapte departe de aşternuturile lor în vila Cavalerului Marchiz Umberto. Apoi îl auziră pe acesta vorbind despre cu totul altceva.

– Trupurile lipsite de podoabe revin la starea lor pernicioasă, indiferent dacă în ele s-a aflat sau se află sufletul lui Abel sau cel al lui Cain. Lucru valabil şi pentru corpurile din care viaţa a plecat de mult. La Perugia, în catedrală, sunt înmormântaţi numeroşi papi. Trupurile lui Inocenţiu al III-lea şi a lui Martin al IV-lea au fost aşezate faţă la faţă. Indiferent că sufletele celor doi s-au aşezat în acele învelişuri la o distanţă de aproape un veac, rămăşiţele lor nu ar mai putea fi deosebite care din ce corp provine. Trupurile pe care le-aţi văzut mai înainte, contopite în acţiune, ar mai fi putut fi identificate bucată cu bucată doar fiindcă, conţinând viaţă, mai fac parte din timp.1

Oamenii simţeau că ora înaintată şi vinul irezistibil îi moleşeşte peste măsură. Aşezaţi – ori, mai bine zis, tolăniţi – care pe unde, s-au trezit abia spre dimineaţă. Aveau capetele grele şi amintiri ce nu se legau nicicum unele de altele. Episcopul însuşi, ridicându-se cu greu din fotoliul adânc în care se odihnise, lămuri mulţimea:

– Iată, copiii mei, cum Însuşi Dumnezeu ne-a dat o lecţie. S-o ţineţi minte şi să vă feriţi şi mai mult de păcate!

Şi-au făcut cu toţii câte trei cruci şi au plecat spre casele lor. Doar că n-au ştiut exact ce să ţină minte, mai ales că amintirile acelei nopţi stranii se învălmăşeau cu plăsmuirile vinului băut. Şi doar acele plăsmuiri păcătoase le-au rămas în memorie şi n-aveau să le uite nicicând, asemenea tuturor ispitelor diavolului cu care creştinul trebuie să se lupte în întreaga-i viaţă.”

Iar concluzia lui Gianni Vengeri este şi mai desconcentrată: „Şi iată cum [Al Şaptezeci şi şaptelea] a ajuns să fie asimilat Domnului – şi nu de un om prost, ci de un înalt ierarh al Bisericii -, atunci când episcopul le-a spus celor aflaţi de faţă <Iată, copiii mei, cum Însuşi Dumnezeu ne-a dat o lecţie. S-o ţineţi minte şi să vă feriţi şi mai mult de păcate!>”.

În cronica lui Vengeri vom găsi şi alte asemenea întâmplări menite a preamări viaţa şi faptele protagonistului, chiar dacă, multe dintre ele, nu se potrivesc defel cu firea eroului său.

Însă, în timp ce se distingea prin tot felul de chiolhanuri, cancanuri şi scandaluri, Cavalerul Marchiz Umberto, fără să facă exces de zel, a început să se intereseze şi de munca din filialele băncilor. Şi să înveţe cum se fac banii. Pe măsură ce deprindea tainele acelei îndeletniciri, îi devenea tot mai evident că Gentile Becchi a avut dreptate când i-a spus că doar banii sunt cei ce pot da puterea pământeană de durată: pumnul şi sabia îţi pot oferi mari victorii, bogăţii, triumful şi supunerea necondiţionată a celorlalţi, însă fiind dedicate doar clipei, trecătoare sunt toate acelea. O ctitorie îţi poate prelungi renumele şi peste timp. Dar pentru unica viaţă dată, doar banii îţi pot satisface pe termen lung ambiţiile. Şi şi-a mai dat seama că rezervorul tezaurului din Palatul Bosci, despre care nici el, în calitate de moştenitor unic, nu ştia mai nimic, îi va sta necondiţionat la dispoziţie doar când îi va veni rândul, ceea ce s-ar putea întâmpla multă vreme după ce el nu va mai fi în stare să se bucure şi când ambiţiile i se vor fi tocit cu totul. Astfel că, aşa cum visase până nu de mult să ajungă un condotier de temut, acum se gândea tot mai intens cum să iniţieze un imperiu financiar puternic sau, mai degrabă, cum să pună mâna pe unul deja existent2. Mai ales că, după doar ceva mai mult de două luni petrecute în Franţa, reveni într-o vacanţă la Florenţa şi încercă o discuţie cu străbunicul. Îşi pregăti cu mai multă răbdare ca oricând un discurs care să nu fie nici prea lung, ştiind că până şi pentru el o întrevedere cu Omul din fereastră era un prilej rar şi de scurtă durată, un discurs care să fie convingător, un discurs care să-l facă pe bătrân să priceapă că el, bărbatul în plină putere şi plesnind de iniţiative, ar fi indicat să fie pus acum în valoare şi nu atunci când şi forţele sale se vor fi împuţinat. După mai multe zile de aşteptare, când a reuşit să intre într-o încăpere de unde Al Şaptezeci şi patrulea supraveghea cetatea şi şi-a spus cuvântul pregătit cu atâta migală şi exersat în faţa oglinzii, bătrânul, fără să se întoarcă de la postul său de observaţie, nu i-a răspuns decât atât:

– Ai primit mulţi bani! 20.000 de florini este o sumă foarte mare. Nici una dintre casele de bancheri n-a pornit de la început cu atâta bănet. În afară de asta, ai primit 8.000 de florini – dotă de la soţia ta.

Umberto, care se aşteptase la un asemenea răspuns, îşi continuă discursul.

– Lui Lorenzo Medici, doamna Clarisa nu i-a adus zestre în bani lichizi decât 6.000 de florini, l-a întrerupt din nou Sfinxul, fără a-şi întoarce chipul de la fereastră.

Al Şaptezeci şi şaptelea îşi continuă vorbăria, însă îi era tot mai limpede că nu mai era ascultat decât de pereţi. Obişnuit să nu renunţe până ce nu primea ceea ce-şi dorea, a mai reluat încă o dată toată cuvântarea. De la început. În încăpere se întuneca, iar bătrânul nu-i mai dădea nici o importanţă. Omul din fereastră avea faţa mare sub tichiile de care nu se despărţea niciodată şi aşa era perceput de către trecători. Văzut din spate, se dovedea mărunt de statură, iar, cu vremea, devenise tot mai mic, aşa că, pentru a se putea sprijini la fel de comod de pernele de pe pervaz, stătea cocoţat doar în ciorapi pe un taburet pluşat.

Prin mintea lui Umberto au început să alerge gânduri sinistre. Strâmbându-se, îi trecu prin cap să-şi arunce străbunicul pe fereastră. Lumea ar fi putut crede că Sfinxul, aplecându-se mai tare ca să vadă un anume lucru, ar fi căzut singur în gol.

– Nu te mai strâmba atât, veni în sfârşit un semn şi de la Al Şaptezeci şi patrulea.

„Nu numai că mă vede şi cu spatele, dar îmi citeşte şi gândurile!” Umberto era bine făcut, iar bătrânul doar un boţ de om. „Acum sau niciodată!” se hotărî strănepotul. Însă înainte de a apuca să facă un pas, simţi uşa deschizându-se în spatele său şi credinciosul majordom intrând în încăpere, luându-l de braţ şi conducându-l afară.

Cavalerul Marchiz Umberto n-a înţeles niciodată cum comunica Omul din fereastră cu domesticii săi.

Pricepând că relaţiile sale cu adevăratul stăpân al Palatului Bosci s-au sfârşit odată cu acea întrevedere total nereuşită, Al Şaptezeci şi şaptelea a trebuit să-şi facă alte planuri pentru singurul lucru ce-l interesa: puterea. Nu mai încăpea nici o îndoială că nu va mai obţine nimic de la ai săi, putând fi chiar fericit dacă nu va trage şi alte consecinţe de pe urma celor gândite în apropierea străbunicului.

Dota primită la căsătoria cu Francesca o tocase de mult şi alţi bani nici din averea soţiei ştia că nu va mai putea primi, mai ales că mama copiilor săi, deşi îi mai aparţinea în unele nopţi nebune, umilită, torturată, terorizată, bolnavă de nervi, prizonieră în casa ei, îi mai era consoartă doar de ochii lumii. Trebuia, deci, să plece de la cei 20.000 florini, suma aceea importantă care i-a fost dată pentru a intra cu aplomb în afaceri. Şi mai trebuia să plece cât de repede din Florenţa. Altă soluţie ar fi fost să se întoarcă la gândul de a deveni un condotier celebru, să-şi retragă banii şi să-şi facă o armată cu care, aşa cum s-a gândit mai demult, să se întoarcă victorios în Toscana, gând ce-i revenea cu obstinaţie ori de câte ori treburile nu-i mergeau suficient de bine ori nu păreau să se apropie destul de repede de ţinta finală. Numai că, între timp, a mai învăţat şi că soarta unui condotier depinde foarte mult de noroc şi că norocul nu stă nici o clipă în loc. Şi, chiar dacă ar fi fost de acord să trăiască şi numai o singură lună viaţa unui învingător absolut, după care n-avea decât să fie înghiţit de flăcările iadului, n-avea nici o certitudine că măcar luna aceea îi va fi dată. Aşa că reveni în Palatul Medici de pe Via Larga şi făcu aluzii directe că şi-ar putea retrage participaţiunea.

Era o perioadă când şi Medicii aveau mai mult ca oricând nevoie de bani. Războaiele necontenite puteau duce la consecinţe favorabile pentru lumea bancară, la fel cum, nu de puţine ori, distrugeau într-o singură oră ceea ce a fost clădit cu trudă şi sacrificii timp de generaţii. Cu toate că tatăl lor nu prea credea în talentele de conducător ale fiilor săi, Lorenzo şi Giuliano dăduseră de tineri dovadă că ştiu să manipuleze evenimentele în favoarea afacerilor proprii, chiar dacă nici chiar ei n-au fost scutiţi de răstimpuri de restrişte.

În A.D. 1472, Cosimo Medici era mort şi Piero, zis „Gutosul”, i-a urmat la conducerea familiei. În 1469 a murit şi el. Fiii, Lorenzo şi Giuliano, nu erau încă decât nişte juni ce duceau viaţa obişnuită a unor tineri nobili de vârsta lor. Lorenzo îşi făcea debutul cavaleresc cântând-o pe „muza” sa „Diana”, de fapt Lucrezia Donati. Pe când el avusese şaisprezece ani, ea fusese de optsprezece. Lucrezia era în pragul căsătoriei cu Niccolo Ardinghelli, iar Lorenzo a cunoscut-o pe viitoarea sa soţie, Clarisa Orsini. Ceea ce nu a împiedicat defel continuarea platonicului demers public al lui Lorenzo faţă de Lucrezia. Moştenitorul imperiului Medici era cu 11 ani mai tânăr decât Al Şaptezeci şi şaptelea. Cum conducerile băncilor Medicilor erau încredinţate unor oameni de cea mai mare încredere, aceste funcţii au fost, de obicei, continuate dinastic. Totuşi, unii succesori nu erau nici pe departe la nivelul ascendenţilor lor. De pildă, după moartea directorului Pigello Portinari, fratele acestuia, Accerrito, s-a dovedit total neindicat pentru un post atât de mare. La fel şi în alte filiale. Cele din Veneţia, din Napoli ca şi cele din Franţa erau şi ele în mare primejdie, dependente de traseul politic al acelor locuri. La fel la Londra şi la Bruges. Chiar şi în lipsa unor mijloace de comunicare rapide, Lorenzo şi Giuliano, stăpânii unui imperiu fabulos, au putut să-şi coordoneze de la distanţă toate instituţiile. Mai târziu, datorită şi precipitării evenimentelor politice, ei vor afla destule despre isprăvile Marchizului Umberto în Franţa, însă infuzia de capital cu care venise descendentul Palatului Bosci era, în clipa aceea, mai mult decât necesară. Aceasta era situaţia imperiului bancar atunci când, colac peste pupăză, a apărut şi acel proaspăt fluşturatic marchiz cu pretenţiile şi ameninţările sale.

Aici trebuie făcută o precizare importantă. În memorabila scenă care urmează, Gianni Vengeri îl situează drept amfitrion pe Piero. Dar, în cazul acela, fie că episodul s-a petrecut mai devreme, fie că avem de a face cu unul dintre numeroasele anacronisme din relatarea cronicarului Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea, un povestitor pentru care exactitatea datelor n-a jucat niciodată vreo importanţă. În cazul următoarei întâmplări, însă, această inexactitate ne spune că descrierea povestirii a fost făcută mult după ce ea a avut loc. Dacă a avut vreodată loc…

Puternic afectat de gută – boala familiei -, mintea lui Piero compensa neplăcerile fizice. Nici Lorenzo n-a avut alt remediu în faţa maladiei moştenite odată cu prestigiul şi averea. La sosirea Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea în Palatul Medici, nu numai fiul Nătăfleţului avea lecţia pregătită, ci şi gazda a ştiut cum să-l primească, luând la cunoştinţă, aparent surprinsă, spusele oaspetelui. Apoi, i-a cerut câteva zile pentru a analiza situaţia, rambursarea unei sume atât de mari neputându-se face pe loc. Între timp, l-a invitat pe Cavalerul Marchiz Umberto să participe la o serbare fastuoasă pe care „s-a întâmplat ca tocmai atunci s-o pregătească Giuliano”. Ba, mai mult, marchizului i se va oferi rolul de oaspete de onoare la acel eveniment.

Al Şaptezeci şi şaptelea putu constata, pentru prima oară cu adevărat, puterea banului şi consideră acea invitaţie drept o mare victorie personală. O beţie pe care nu a cunoscut-o niciodată până atunci i-a dezvăluit, cu acea ocazie, momentele cele mai ispititoare ale vieţii. Cavalerul Marchiz era în puterea vârstei, era bogat, era nobil, era puternic. Se afla, simţea el, la doar un pas de treptele abrupte ale scării succesului3. Era sigur de itinerarul ce şi l-a hărăzit şi se purtă ca atare. Cu ocazia acelei petreceri gustă din toate ingredientele faimei. Şi nu uită să se uite spre cer, fiind sigur că mama îl vede şi este mândră de el.

Fără a o declara deschis, serbarea a fost organizată în cinstea primelor realizări în tratativele cu Sfântul Scaun privind comerţul cu alaun, tratative ce, puţin mai târziu, se vor finaliza într-un contract ce le va asigura Medicilor monopolul asupra acelui produs. Desigur, lucrurile nu erau încă parafate, însă totul arăta că se apropiau de un final mai mult decât favorabil. Aşa că, prilejul declarat al petrecerii era succesul într-o altă afacere, unul dintre primele succese în domeniu ale lui Giuliano. În grădina vilei Pandalini au fost ridicate mai multe corturi, iar pe gazon au fost întinse mesele cu bucate. Un mare număr de servitori a pregătit în amănunte fiecare colţ al peisajului, aşa că în mijlocul spaţiului a fost înălţată o scenă naturală pe o „stâncă înfricoşătoare”. Din fiecare colţ stânca oferea o altă privelişte: într-o parte se putea zări o cascadă abruptă, într-alta ruinele unei vile antice, iar dinspre clădire se lăsa admirată o scenă bucolică, unde fecioarele şi faunii îşi treceau vremea printre păuni uriaşi, capre de munte şi alte diferite animale nemaivăzute, majoritatea fiind plăsmuite din butaforiile cele mai fantastice şi aduse la viaţă de copiii aflaţi în interiorul acelor costume. Odată cu căderea întunericului, au început şi scamatoriile cu focul. Iar, peste toate, un grup de muzicanţi umplea atmosfera cu cântece cunoscute şi iubite de toată lumea – cu ceea ce am putea numi şlagărele vremii. O stare de dulce reverie îi copleşi pe oaspeţi în vreme ce se ospătau şi înainte de a se lăsa furaţi de nebunia simţurilor întărâtate de băutură şi de femeile îmbrăcate fiecare în cea mai frumoasă şi ispititoare costumaţie avută.

1 Vengeri spune în epilogul lucrării sale că îşi doreşte ca trupul său să fie înhumat în aceeaşi groapă cu cel al eroului său, „dacă se poate, faţă la faţă, asemenea papilor Inocenţiu al III-lea şi Martin al IV-lea, în domul din Perugia”. Şi, continuă el, explicând că, desigur, Umberto ar juca rolul lui Inocenţiu, iar el însuşi doar cel al lui Martin al IV-lea, „cel care nici măcar numele serenisim nu a ştiut să şi-l fixeze cu precizie”.

2 Şi a mai învăţat că până şi atât de potenţii Medici au trebuit să aştepte vreme de mai multe generaţii să ajungă acolo unde au ajuns; or el nu avea răbdare, ştiind că munca perseverentă şi de durată devine un scop în sine, până la urmă tocind satisfacţia aşteptată înainte de plecarea la drum.

3 Al Şaptezeci şi şaptelea îşi închipuia acea scară tot mai abruptă pe măsură ce se apropia de glorie. Dacă n-ar fi aşa, îşi spunea el, dacă ascensiunea ar fi mai lină, probabil că ar interveni suficiente impedimente – care abia aşteaptă – pentru ca ascensiunea să fie întreruptă.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.