CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (66)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Marchizul Umberto se intitula în Franţa Cavalerul Marchiz Umberto şi îşi justifica titlul prin lipsa de griji de care dădea dovadă în vreme ce risipea cu bani în toate direcţiile. Al Şaptezeci şi şaptelea se purta ca un marchiz mai bogat decât împăratul. Cum nu dispunea de fiecare dată de lichidităţi, mai băga mâna şi în rezervele băncii. Lucru notat cu grijă de funcţionari şi raportat la Florenţa. Însă stăpânii de acolo nu au trebuit să-şi facă mari griji din pricina acelor fonduri fiindcă, odată anunţat Palatul Bosci, banii se întorceau prompt la cei de la care au fost „împrumutaţi”. Aceasta a fost o practică tacită, nici una dintre părţi nedorind să alimenteze noi bârfe. Pentru că bârfe erau destule: Marchizul Cavaler trebuia să primească o identitate pe unde se afla şi ce identitate poate avea cineva venit de departe, lăfăindu-se în bani, purtându-se oriunde ca un şef suprem şi luându-şi în modul cel mai firesc tot ce-şi dorea, de i se cuvenea ori nu? Ce poţi afla de departe despre ultimul moştenitor al Palatului Bosci din Florenţa, când nici măcar florentinii nu ştiau prea multe despre enigmele de nepătruns ale locuitorilor acelui imobil? Florenţa se bucura de o aură pe care marile ei familii o tot dezvoltau, iar familia Medici pe lângă că era una dintre acele mari familii, era şi asociata Cavalerului Marchiz. Despre un asemenea personaj se putea spune orice şi se putea crede orice. Orice! Aşa că nu e de mirare că nici una dintre isprăvile povestite de Vengeri nu era pusă la îndoială. Nici măcar cele ce ar fi putut uşor fi asimilate cu cele mai năstruşnice scorneli ale unor artişti de bâlci.

Cum ar fi fost, de pildă, relatarea despre modul în care marchizul ar fi ieşit dintr-o situaţie cu totul imposibilă:

„Al Şaptezeci şi şaptelea a fost gazda unei petreceri mult prea libertine în somptuoasa vilă pe care şi-a închiriat-o la Lyon şi, supraexcitaţi de trupurile goale şi de băutură, oaspeţii au uitat de orice oprelişti şi şi-au continuat orgia în grădina vizibilă prin gard din stradă. Unde s-a adunat o mulţime de curioşi să privească scârboşeniile venind parcă tocmai din cetăţile Gog şi Magog. Iar ceea ce au văzut ei acolo a întrecut cu mult orice imaginaţie, încât toţi oamenii cu frica lui Dumnezeu s-au ruşinat şi şi-au lăsat ochii în pământ, însă de plecat tot n-au plecat din spatele gardului. Cum spectacolul acela atât de spurcat nu se mai termina, au fost chemaţi şi părinţii şi a venit chiar şi episcopul în persoană, însoţit de mai mulţi călugări.

– Acestea toate sunt semn că Anticristul îşi adună oştile şi că Apocalipsa nu mai este deloc departe, au şoptit monahii, fără a-şi lua ochii de la scârbavnica privelişte.

Iar oamenii priveau cu speranţă şi înfricoşare către slujitorii Domnului, însă mai trăgeau, din când în când, cu privirea să vadă toate păcatele desfăşurându-se fără ruşine în faţa lor.

Atunci, povesteşte cu mare admiraţie Gianni Vengeri, apăru în grădină însuşi Cavalerul Marchiz Umberto, singurul îmbrăcat cu straiele în cea mai deplină ordine. Ignorând cu totul cele ce se petreceau în jurul său, se strecură printre trupurile încleştate unele de altele şi veni spre gard.

– Am observat şi eu că nu se vede bine din stradă din toate poziţiile: într-un loc se află un tufiş care obturează priveliştea, într-altul un copac. Mă bucur că aţi găsit fiecare câte un punct din care să vă desfătaţi vederea.

Era aceasta o neobrăzare fără seamăn. Adică este posibil să vorbeşti aşa cu atâţia oameni venerabili, monahi şi chiar şi cu episcopul în persoană? O rumoare ameninţătoare se ridică din mulţime.

– Fiindcă sunteţi foarte interesaţi de această privelişte, voi da poruncă să se deschidă poarta, ca să puteţi privi mai bine.

Aerul păru să îngheţe. Indignata mulţime de gură-cască ameninţă să intre în curte, dar nu pentru a admira, ci pentru a pune capăt nemaiîntâlnitei blasfemii. Şi acele trupuri goale se opriră din încleştarea lor, ca trezite din coşmar. Mai mult uluiţi decât ruşinaţi, oamenii se grăbiră în clădire, fără a mai avea cutezanţa de a reveni în curte nici măcar îmbrăcaţi în bună rânduială.

Ceea ce ar fi urmat este mai mult ca sigur o invenţie de-a lui Vengeri, pentru că tot demersul atribuit Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea nu se potriveşte în nici un fel cu caracterul său autoritar, prea puţin dispus să-şi justifice acţiunile. Cavalerul Marchiz Umberto ar fi venit personal să deschidă marea poartă a vilei şi i-ar fi poftit pe toţi cei de afară în curte, unde servitorii îi aşteptau cu tăvi cu prăjituri şi cupe cu vin. Decorul scenei se schimbase cu totul, într-atât încât oamenii au început să se îndoiască dacă au văzut aievea orgia nemaiîntâlnită.

Îmbunaţi de felul cum erau trataţi, au acceptat să asculte discursul amfitrionului – singurul discurs reuşit care i-a fost atribuit în întreaga-i viaţă. (Doar o singură dată, peste ani, într-o convorbire de taină cu Piero de Medici, în grădina Vilei Pandalini, a mai dat Al Şaptezeci şi şaptelea semne că ar fi putut fi şi orator.)

– O femeie care a ajuns să acapareze un bărbat îşi pierde, în aceeaşi clipă, puterea. Şi ştiţi de ce? Fiindcă tocmai atunci trebuie să renunţe la ceea ce-i place ei cel mai mult şi cel mai mult în viaţă: sulimenelile şi veşmintele. O femeie nu se găteşte pentru a cuceri bărbaţii – sau, cel puţin, nu neapărat pentru aceasta -, o femeie se face frumoasă pentru ea însăşi. De aceea se şi admiră atât în oglindă. Femeia nu este decât perechea eternă a lui Narcis.

Oamenii se serveau cu bunătăţile şi cu vinul ce le era servit din belşug şi uitau tot mai mult ce i-a adus în miez de noapte departe de aşternuturile lor în vila Cavalerului Marchiz Umberto. Apoi îl auziră pe acesta vorbind despre cu totul altceva.

– Trupurile lipsite de podoabe revin la starea lor pernicioasă, indiferent dacă în ele s-a aflat sau se află sufletul lui Abel sau cel al lui Cain. Lucru valabil şi pentru corpurile din care viaţa a plecat de mult. La Perugia, în catedrală, sunt înmormântaţi numeroşi papi. Trupurile lui Inocenţiu al III-lea şi a lui Martin al IV-lea au fost aşezate faţă la faţă. Indiferent că sufletele celor doi s-au aşezat în acele învelişuri la o distanţă de aproape un veac, rămăşiţele lor nu ar mai putea fi deosebite care din ce corp provine. Trupurile pe care le-aţi văzut mai înainte, contopite în acţiune, ar mai fi putut fi identificate bucată cu bucată doar fiindcă, conţinând viaţă, mai fac parte din timp.¹

Oamenii simţeau că ora înaintată şi vinul irezistibil îi moleşeşte peste măsură. Aşezaţi – ori, mai bine zis, tolăniţi – care pe unde, s-au trezit abia spre dimineaţă. Aveau capetele grele şi amintiri ce nu se legau nicicum unele de altele. Episcopul însuşi, ridicându-se cu greu din fotoliul adânc în care se odihnise, lămuri mulţimea:

– Iată, copiii mei, cum Însuşi Dumnezeu ne-a dat o lecţie. S-o ţineţi minte şi să vă feriţi şi mai mult de păcate!

Şi-au făcut cu toţii câte trei cruci şi au plecat spre casele lor. Doar că n-au ştiut exact ce să ţină minte, mai ales că amintirile acelei nopţi stranii se învălmăşeau cu plăsmuirile vinului băut. Şi doar acele plăsmuiri păcătoase le-au rămas în memorie şi n-aveau să le uite nicicând, asemenea tuturor ispitelor diavolului cu care creştinul trebuie să se lupte în întreaga-i viaţă.”

Iar concluzia lui Gianni Vengeri este şi mai desconcentrată: „Şi iată cum [Al Şaptezeci şi şaptelea] a ajuns să fie asimilat Domnului – şi nu de un om prost, ci de un înalt ierarh al Bisericii -, atunci când episcopul le-a spus celor aflaţi de faţă <Iată, copiii mei, cum Însuşi Dumnezeu ne-a dat o lecţie. S-o ţineţi minte şi să vă feriţi şi mai mult de păcate!>”.

În cronica lui Vengeri vom găsi şi alte asemenea întâmplări menite a preamări viaţa şi faptele protagonistului, chiar dacă, multe dintre ele, nu se potrivesc defel cu firea eroului său.

Însă, în timp ce se distingea prin tot felul de chiolhanuri, cancanuri şi scandaluri, Cavalerul Marchiz Umberto, fără să facă exces de zel, a început să se intereseze şi de munca din filialele băncilor. Şi să înveţe cum se fac banii. Pe măsură ce deprindea tainele acelei îndeletniciri, îi devenea tot mai evident că Gentile Becchi a avut dreptate când i-a spus că doar banii sunt cei ce pot da puterea pământeană de durată: pumnul şi sabia îţi pot oferi mari victorii, bogăţii, triumful şi supunerea necondiţionată a celorlalţi, însă fiind dedicate doar clipei, trecătoare sunt toate acelea. O ctitorie îţi poate prelungi renumele şi peste timp. Dar pentru unica viaţă dată, doar banii îţi pot satisface pe termen lung ambiţiile. Şi şi-a mai dat seama că rezervorul tezaurului din Palatul Bosci, despre care nici el, în calitate de moştenitor unic, nu ştia mai nimic, îi va sta necondiţionat la dispoziţie doar când îi va veni rândul, ceea ce s-ar putea întâmpla multă vreme după ce el nu va mai fi în stare să se bucure şi când ambiţiile i se vor fi tocit cu totul. Astfel că, aşa cum visase până nu de mult să ajungă un condotier de temut, acum se gândea tot mai intens cum să iniţieze un imperiu financiar puternic sau, mai degrabă, cum să pună mâna pe unul deja existent². Mai ales că, după doar ceva mai mult de două luni petrecute în Franţa, reveni într-o vacanţă la Florenţa şi încercă o discuţie cu străbunicul. Îşi pregăti cu mai multă răbdare ca oricând un discurs care să nu fie nici prea lung, ştiind că până şi pentru el o întrevedere cu Omul din fereastră era un prilej rar şi de scurtă durată, un discurs care să fie convingător, un discurs care să-l facă pe bătrân să priceapă că el, bărbatul în plină putere şi plesnind de iniţiative, ar fi indicat să fie pus acum în valoare şi nu atunci când şi forţele sale se vor fi împuţinat. După mai multe zile de aşteptare, când a reuşit să intre într-o încăpere de unde Al Şaptezeci şi patrulea supraveghea cetatea şi şi-a spus cuvântul pregătit cu atâta migală şi exersat în faţa oglinzii, bătrânul, fără să se întoarcă de la postul său de observaţie, nu i-a răspuns decât atât:

– Ai primit mulţi bani! 20.000 de florini este o sumă foarte mare. Nici una dintre casele de bancheri n-a pornit de la început cu atâta bănet. În afară de asta, ai primit 8.000 de florini – dotă de la soţia ta.

Umberto, care se aşteptase la un asemenea răspuns, îşi continuă discursul.

– Lui Lorenzo Medici, doamna Clarisa nu i-a adus zestre în bani lichizi decât 6.000 de florini, l-a întrerupt din nou Sfinxul, fără a-şi întoarce chipul de la fereastră.

Al Şaptezeci şi şaptelea îşi continuă vorbăria, însă îi era tot mai limpede că nu mai era ascultat decât de pereţi. Obişnuit să nu renunţe până ce nu primea ceea ce-şi dorea, a mai reluat încă o dată toată cuvântarea. De la început. În încăpere se întuneca, iar bătrânul nu-i mai dădea nici o importanţă. Omul din fereastră avea faţa mare sub tichiile de care nu se despărţea niciodată şi aşa era perceput de către trecători. Văzut din spate, se dovedea mărunt de statură, iar, cu vremea, devenise tot mai mic, aşa că, pentru a se putea sprijini la fel de comod de pernele de pe pervaz, stătea cocoţat doar în ciorapi pe un taburet pluşat.

Prin mintea lui Umberto au început să alerge gânduri sinistre. Strâmbându-se, îi trecu prin cap să-şi arunce străbunicul pe fereastră. Lumea ar fi putut crede că Sfinxul, aplecându-se mai tare ca să vadă un anume lucru, ar fi căzut singur în gol.

– Nu te mai strâmba atât, veni în sfârşit un semn şi de la Al Şaptezeci şi patrulea.

„Nu numai că mă vede şi cu spatele, dar îmi citeşte şi gândurile!” Umberto era bine făcut, iar bătrânul doar un boţ de om. „Acum sau niciodată!” se hotărî strănepotul. Însă înainte de a apuca să facă un pas, simţi uşa deschizându-se în spatele său şi credinciosul majordom intrând în încăpere, luându-l de braţ şi conducându-l afară.

Cavalerul Marchiz Umberto n-a înţeles niciodată cum comunica Omul din fereastră cu domesticii săi.