Ceva e putred în actorie. Cât pot munci actorii la normă. Rolul de “fardare-îmbălsămare” a pontajului

Astăzi, 10 februarie, se anunță proteste în marile teatre din țară: București, Ploiești, Cluj, Târgul Mureș. Cine protestează și care este soluția pentru ca tinerii absolvenți să ajungă pe o scenă?

Ce urmărește directiva?

Ministrul Culturii, Demeter András, spune că experimentăm, pentru prima dată în 30 de ani la o reorganizare a mediului artistic. Acesta face referire directă la angajații care nu au mai trecut pe la serviciu cu anii dar apar în condicile instituției.

“De peste trei decenii, an de an, lună de lună, managerii instituțiilor de cultură semnează pontajele salariaților. Și le înmânează fluturașii pe care scrie explicit referința: 20 zile sau 160 de ore (5×8 ore, când luna are 20 zile lucrătoare).

Au de ales să facă altfel? Conform legii, nu. Este corect, just? Conform specificului de activitate, nu. Cele două se bat cap în cap? Da.

Cam asta se întâmplă atunci când meserii liberale sunt guvernate de legi universale precum Codul Muncii. Se întâmplă de peste 3 decenii.”, scrie actualul ministru pe pagina sa de Facebook.

Acesta detaliază pe blogul personal și ce prevede legislația.

“Pentru ca pe data de 15 a lunii salariul să fie pus în plată, pontajele (prin card, condică sau jurnal de repetiție/spectacol) translatează prin cosmetizare prezența sau absența. Pentru fiecare salariat. Independent de prezența fizică în ”fabrica de cultură”, de studiul individual, ori antrenamentul colectiv, sau de munca prestată peste cele 40 de ore pe săptămână, în zile de lucru sau de repaus. Plusul se taie, minusul se completează. Din pix ori din tastatură.

Această fardare-îmbălsămare este una din caracteristicile raportului juridic de muncă. Consecința este suprimarea caracterului vocațional al meseriilor noastre. Este renunțarea la toate orele din zi și din noapte în care ne pregătim pentru ”serviciul” de pe scenă, independent și indiferent de starea vremii, de evenimentele faste sau nefaste din viața privată, de provocările sau traumele pe care le traversează societatea, de culoarea zilei din calendar.”, spune Demeter András .

Planul Nicușor- Bolojan

În 2021-2022, analizând activitatea unor instituții în care angajații nu mai trecuseră pe la serviciu de ani de zile, doi lideri locali au ales o măsură extremă pentru a reduce cheltuielile, mai ales în contextul pandemiei. Printre primii care au venit cu ideea de a reduce din costurile acestor instituții sunt actualul președinte și premierul Ilie Bolojan, pe vremea când activau în administrația locală. Președintele Nicușor Dan a fost blamat după ce a impus exact măsura normei de opt ore în teatrele administrate de Primăria Capitalei în timp ce Ilie Bolojan a făcut disponibilizări la instituțiile din Oradea.

În 2021, Ilie Bolojan a încercat la Oradea un program de austeritate prin comasarea teatrelor și filarmonicii și trecerea artiștilor pe contracte determinate, o inițiativă respinsă după o solidarizare națională a lumii artistice. Normarea actuală a artiștilor și discursul despre cultură ca antreprenoriat par să repete aceeași viziune promovată atunci de Bolojan și Mihai Jurca, actualul șef al cancelariei premierului.

De asemenea, Nicușor Dan a inițiat pontajul actorilor în încercarea de a diferenția angajații teatrelor. Printre problemele punctate au fost și spații utilizate fictiv în acte sau angajați care aveau tot venituri de la stat din mai multe instituții, exemplu celebru fiind Alexandru Arșinel.

Totuși, pentru un actor care joacă în cel puțin cinci spectacole pe săptămână, norma poate deveni o recunoaștere a muncii sau subiect de ironie la adresa ideii de a norma munca artiștilor.

“Opt ore pe zi normă la actori. Am văzut un coment cu „La muncă băi, 8 ore ca toată lumea!!”. Azi e duminică. Încep de acasă pe la ora 14, repet textul, mă gândesc pregătesc, mă duc la teatru la 15.30, jucăm Anna Karenina 4 ore și 15 min, plec din teatru pe la ora 23. Opt ore pe zi normă la actori.

Cele 8 ore expiră pe la zece.

Ce fac, nu mai joc finalul? :)))”, scrie Vlad Logigan pe pagina sa de Facebook.

Cum arată un contract standard?

Actorul are, în acest moment, drepturi dar și obligații. Două premiere pe an și dreptul la un refuz este contractul standard pe perioadă determinată. Cu toate acestea, de multe ori, actorii au un tip de contract asemănător celor de “tenure” pentru profesorii universitari din SUA, mai exact, nu pot fi concediați ușor, indiferent de volumul muncii.

Cât despre colaboratori, aceștia sunt plătiți pe contracte de drepturi de autor, în funcție de numărul de spectacole și orele de repetiții. Măsurile recente luate de Ministerul Culturii includ renunțarea la astfel de colaborări. Practic, lumea spectacolului din România rămâne cu scenografii, mașiniștii, regizorii și actorii angajați. Idee bună, dacă,în paralel, s-ar debloca posturile pentru tineri care au fost “înghețate” acum 20 de ani.

Toate acestea în condițiile în care sistemul produce anual mii de artiști cu diplomă și majoritatea sunt păstrați în domeniu prin contracte de colaborare.

Un exemplu popular este al actorului de succes: cel care este cu normă întreagă la teatru și la facultate, are colaborări cu alte teatre și joacă și în locații unde se naște teatrul independent. Ceea ce ne face să ne întrebăm dacă nu cumva ar trebui să avem, ca în vremuri apuse, cinci locuri la stat la București și cinci la Târgul Mureș, ca pe vremea lui Dem Rădulescu, pentru că aceasta este limita succesului în piață, câteva nume prezente constant.

Ideea normării datează de pe vremea comuniștilor

Anecdotele despre normarea muncii de artist sunt menționate de fiecare dată de către cei care au trăit în acea epocă sau au documentat perioada respectivă. Dar criticul de teatru și fost secretar de stat în Ministerul Culturii, Iulia Popovici, prezintă o altă situație de fapt, ironizând situația și decidentul cu un exemplu celebru.

“Simt nevoia să apăr onoarea nereperată a tovarășei Suzana Gâdea: plata în acord global în teatre în anii 1980 NU viza și NU reglementa numărul de ore de muncă pentru artiștii sau angajații din teatre.

Acordul global (o idee sovietică, de altfel, tot sovieticii râzînd pe urmă, într-un articol de specialitate, de românii care s-au gândit s-o aplice în artă) era setat pe îndeplinirea/depășirea planului, țintea rezultatele, outputul, nu inputul. Actorilor li se calculau numărul de roluri și numărul de reprezentații, NU numărul de ore de făcut chestii.

A, și în anii ’80 nici nu li se cereau oamenilor din teatre rapoarte de activitate sau alte anexe, că acordul global presupunea că erau toți o bucățică neindividuală din mecanismul de producție al instituției, care era ea obligată la plan.”, a scris aceasta pe pagina sa de Facebook.