Cine a câştigat Preşedinţia: Johnny

Make (Florian Goldstein)

Un păianjen a devenit celebru, într-o pensiune din „2 Mai”, unde tinerii trăgeau la mare, claie peste grămadă, veniţi să facă nudism şi filosofie juvenilă, printre aburi de beţie şi fum de la ce fumau; păianjenul ţesuse o pânză întinsă, în colţul closetului, deasupra jgheabului ţinând loc de pisoar, în care picura o ţeavă găurită neregulat.

Cu picioarele răşchirate, clătinându-se, băieţii se distrau împroşcându-l şi uneori, când păianjenul încerca să se ferească, îl urmăreau, cum tunul de apă îi urmăreşte pe protestatari.

Nu pierdeau vremea, ci înăbuşeau revolta.

Îl porecliseră „Johnny”.

Era un păianjen enorm, cât un ou de bibilică, se cunoştea când îl nimerea; chitaristul se oprea din cântat şi-l întreba pe cel întors de la WC – „I-ai tras-o lui Johnny?” şi dacă acela răspundea „Da!”, izbucneau urale şi mai destupau o vodcă.

Într-o asemenea noapte de insomnie colectivă, unul mai împuşcat în aripă s-a gândit să-l tortureze pe Johnny şi şi-a luat cu el deodorantul.

L-a găsit pe Johnny în mijlocul pânzei şi a pulverizat peste el.

Efectul a fost năpraznic: în două secunde, Johnny s-a descompus.

Părţi mititele din Johnny fugeau cu viteză, pe pânză, în toate direcţiile.

În locul lui Johnny, rămăsese o insectă minusculă, cu picioroange telescopice, subţiri.

Johnny nu era un păianjen, ci o păienjeniţă.

Corpul ei voluminos era alcătuit din pui ataşaţi de picioarele sale lungi, păianjeni minusculi care o luaseră la sănătoasa, sub jetul deodorantului.

A fost un deodorant masculin, ieftin.

În noaptea aceea, s-au îmbătat cu toţii.

Unii s-au făcut arhitecţi şi n-au mai revenit niciodată la „2 Mai”.

Aşa mi-ar fi plăcut, cel mai mult, să încep articolul despre alegerile de ieri:

„Bănuit de complicitate la asasinat (dacă nu chiar de omucidere), suspectat de homosexualitate practicată ca să intre în graţiile superiorilor şi să fie promovat rapid în ierarhia politică, fost ofiţer acoperit al serviciilor de informaţii, suspectat de orgii sexuale (inclusiv cu minore), mincinos notoriu şi plagiator, Victor Ponta a devenit preşedintele României, întrunind, se pare, toate calităţile necesare acestei înalte demnităţi”.

„Suspectat că ar fi vândut copii, ca să fie făcuţi bucăţi, pentru organe, înavuţit pe căi inexplicabile, acuzat de incompatibilitate de Agenţia Naţională de Integritate, un provincial cu mintea înceată, fără umor şi simţul ridicolului, primarul Sibiului Klaus Iohannis, a fost preferat de electorat să fie preşedintele României, considerându-l, culmea!, ceva mai puţin rău decât contracandidatul său.”

Mi-am dat seama, însă, că rigorile jurnalismului nu-mi permit astfel de începuturi, deşi ele sunt seducătoare.
Nu a fost niciodată dovedit rolul jucat de Ponta în ceea ce a fost stabilit a fi sinuciderea procurorului Cristian Panait; orientările sexuale ţin de libertatea de opţiune; eventuala încălcare a legii, în cazul că va fi fost ofiţer acoperit, poate chiar a încetat acum treisprezece ani; despre orgii am aflat din declaraţiile unui parlamentar despre care cei deranjaţi de acela spun că ar fi dus cu pluta; plagiator ştim că este, dar, mucles!, Justiţia ne contrazice, iar minciunile… deh!, dar cine nu minte, în politică?!

Pe partea cealaltă, la fel: poate că Iohannis doar a mijlocit adopţii, fără să ştie dacă copiii vor fi adoptaţi in integrum sau pe părţi; poate că imobilele şi le-a dobândit „cu bani cinstiţi”, cum a afirmat într-un interviu, refuzând să explice; poate că ultima instanţă va stabili că nu a fost incompatibil când, primar fiind, a reprezentat municipiul în adunările generale ale acţionarilor societăţilor Apă Canal şi Pieţe; poate că are „viziune”, gândeşte foarte serios şi profund şi de aceea răspunde ieri, pentru alaltăieri, ca în somn; şi poate că, arătându-şi brusc dinţii şi reluându-şi morga serioasă, tot atât de brusc, în secunda următoare, totuşi, cine ştie, are vreun umor special şi nu ne-am prins noi.

Astfel că, fără certificare documentară, nu-mi pot începe articolul, cum aş prefera.

În schimb, aş putea trece pe un nivel superior al tâlcului acestor alegeri, care să elimine necesarul de dovezi certificate documentar.

De exemplu, aş putea privi personalităţile celor doi „pretendenţi la coroană” din perspectiva „ranter”-ului englez Jacob Bauthumely, care, la 1650, a susţinut că păcatul nu ţine de un gest, de o faptă, ci este o stare, o pierdere a naturii noastre divine.

Este vorba despre pierderea sacralităţii.

Perspectiva îmi convine, pentru că, eliminând necesarul de probe, reduce evaluarea celor doi la ceea ce simţim în faţa lor.

Citiţi articolul complet în ziarul Bursa