Cine câștigă cel mai mult din armistițiul SUA – Iran. Rolul unui negociator-cheie INTERVIU

Raluca Moldovan este conferențiar la Universitatea Babeș‐Bolyai Cluj Napoca, în cadrul Departamentului de Relații Internaționale și Studii Germane. Este și director executiv al Centrului EUXGLOB al UBB și președinte interimar al Asociației Inițiativa pentru Cultură Democratică Europeană.

Cotidianul: Ce înseamnă acest acord scris de încetare a focului? În ce condiții se poate transforma în acord de pace?

Raluca Moldovan: Acest acord scris de încetare a focului înseamnă, în primul rând, o oprire temporară și condiționată a escaladării militare, nu o reconciliere reală între Washington și Teheran. Din informațiile apărute public până acum, este vorba despre o pauză de două săptămâni, legată de redeschiderea Strâmtorii Hormuz și de crearea unui spațiu pentru negocieri ulterioare. Mai important, chiar actorii implicați îl tratează ca pe un aranjament de dezescaladare, nu ca pe o soluție definitivă: Iranul a cerut încetarea loviturilor americane, garanții că acestea nu vor fi reluate și compensații, iar liderii europeni au vorbit explicit despre necesitatea transformării armistițiului într-un „acord durabil”.

Ca să se transforme într-un acord de pace, ar trebui îndeplinite câteva condiții mult mai grele: în primul rând, armistițiul să fie respectat efectiv pe teren; în al doilea rând, să existe mecanisme de verificare și garanții reciproce, nu doar declarații politice; în al treilea rând, părțile să clarifice dosarele de fond — securitatea maritimă în Ormuz, viitorul sancțiunilor, garanțiile de neagresiune și mai ales chestiunea nucleară, care rămâne nerezolvată. Faptul că până și relatările publice arată ambiguități privind termenii înțelegerii și că Iranul insistă pe o pace permanentă, nu pe o simplă pauză, arată că suntem încă departe de un tratat propriu-zis. Pe scurt, armistițiul este un instrument de gestionare a crizei; pacea ar însemna un compromis politic verificabil și mult mai cuprinzător.

Ceea ce avem în prezent nu este încă un acord de pace, ci o pauză de respirație strategică. Pacea devine posibilă doar dacă pauza militară este urmată de garanții reciproce, verificare internațională și o înțelegere politică pe dosarele care au produs conflictul.

O încetare a războiului în acest stadiu ce consecințe are pentru regiune? Ce s-a obținut, cum vă arată arhitectura de putere din Orientul Mijlociu?

O încetare a războiului în acest stadiu ar avea, înainte de toate, un efect de stabilizare limitată, nu de pacificare reală. Pentru regiune, câștigul imediat este oprirea unei spirale care risca să antreneze nu doar SUA și Iranul, ci și statele din Golf, Israelul și rutele energetice globale. Faptul că armistițiul este legat de redeschiderea Strâmtorii Ormuz arată foarte clar miza: nu vorbim doar despre o criză militară, ci despre una care a afectat securitatea energetică, transportul maritim și economia regională. Reuters notează că acordul a oferit o scurtă gură de oxigen piețelor, dar că operatorii maritimi rămân prudenți și nu există încă „certitudine maritimă” deplină.

Ce s-a obținut concret? SUA au obținut o pauză în confruntare și o redeschidere parțială a spațiului de negociere, iar Iranul a obținut ceva la fel de important: a demonstrat că poate transforma Ormuzul într-un levier strategic major și că nu poate fi scos ușor din jocul regional. Din datele publice reiese că regimul iranian a rămas în picioare, iar capacitatea sa de a influența fluxurile energetice din Golf a ieșit, paradoxal, mai vizibilă după conflict. Cu alte cuvinte, militar, conflictul a produs distrugeri; politic, a confirmat că Iranul rămâne un actor central pe care adversarii nu îl pot ocoli.

În privința arhitecturii de putere din Orientul Mijlociu, cel mai probabil intrăm într-o fază de echilibru mai militarizat, mai fragmentat și mai tranzacțional. Statele din Golf vor insista și mai mult pe garanții de securitate externe și pe protejarea rutelor comerciale, iar Emiratele au transmis deja că orice înțelegere viitoare trebuie să garanteze folosirea Ormuzului și să trateze inclusiv dimensiunea nucleară, a rachetelor și a dronelor iraniene. În același timp, Israelul nu pare dispus să considere dosarul închis, mai ales că pauza actuală nici măcar nu acoperă clar toate teatrele conexe, precum Libanul. Asta înseamnă că regiunea nu se îndreaptă spre o ordine stabilă, ci spre una în care descurajarea, crizele scurte și negocierile forțate vor coexista.

Un alt efect important este internaționalizarea și mai accentuată a crizei regionale. Pakistanul apare ca mediator util, UE cere un acord durabil, ONU și AIEA susțin reluarea diplomației, iar Rusia și China încearcă să se poziționeze împotriva unei formule occidentale de control al crizei, inclusiv la nivelul Consiliului de Securitate. Așadar, noua arhitectură de putere nu va fi doar regională, ci tot mai mult una în care marile puteri se suprapun peste conflictele locale. Orientul Mijlociu rămâne astfel un spațiu al competiției dintre actori regionali, dar și al rivalității dintre centre externe de putere.

Încetarea războiului nu produce o nouă pace regională, ci doar oprește o escaladare cu potențial sistemic. Ce s-a obținut este un fel de decompresie strategică: piețele respiră, rutele energetice se pot redeschide, dar Iranul rămâne puternic, Israelul rămâne vigilent, iar statele din Golf vor cere și mai multe garanții de securitate. Noua arhitectură de putere va fi mai fluidă, mai armată și mai dependentă de negocieri de criză.

Cine ce a pierdut, dintre actorii implicați în război?

Dacă privim conflictul în termeni de costuri reale, aproape toți actorii au pierdut ceva — doar că nu au pierdut același lucru și nu în același registru.

Iranul a pierdut cel mai mult la nivel de cost militar, economic și uman. A suferit lovituri directe, distrugeri de infrastructură și o presiune suplimentară asupra economiei, într-un moment în care era deja vulnerabil. În același timp, a fost obligat să accepte un armistițiu într-un context de inferioritate militară relativă față de SUA. Totuși, Iranul nu a pierdut totul: politic, a arătat că poate destabiliza serios piața energetică globală prin Ormuz și că rămâne imposibil de ignorat în orice formulă regională. Cu alte cuvinte, a pierdut mult militar și economic, dar nu a fost eliminat strategic.

Statele Unite nu au pierdut în sens clasic al unei înfrângeri militare, dar au pierdut pe terenul costului strategic și al credibilității obiectivelor maxime. Dacă scopul era impunerea rapidă a unei soluții decisive, rezultatul nu este unul clar: Washingtonul a ajuns la un armistițiu temporar, nu la o capitulare iraniană și nici la o pace stabilă. În plus, conflictul a produs șocuri pe piețele energetice și riscuri economice globale, ceea ce transformă orice succes militar punctual într-un câștig strategic incomplet. Pe scurt, SUA au arătat forță, dar nu au obținut o soluție finală.

Israelul a evitat, cel puțin pentru moment, perspectiva unei escaladări totale necontrolate, dar a pierdut prin faptul că a intrat într-un mediu regional și mai instabil, în care amenințarea iraniană și cea a rețelelor aliate Iranului nu dispar. Faptul că armistițiul nici măcar nu închide clar toate fronturile conexe și că Israelul menține separată problema Hezbollah arată că, pentru Ierusalim, conflictul nu este cu adevărat încheiat. Așadar, Israelul nu a pierdut militar decisiv, dar nu a obținut nici securitate strategică durabilă.

Statele din Golf au pierdut prin expunere și vulnerabilitate. Chiar dacă nu sunt actorii principali ai războiului, ele au văzut cât de repede pot deveni ținte colaterale și cât de dependentă este stabilitatea lor de securitatea rutelor maritime. Criza din Ormuz a arătat că prosperitatea lor poate fi afectată imediat de confruntarea dintre SUA și Iran. Pentru aceste state, pierderea este una de predictibilitate strategică.

Pentru a rezuma, Iranul a pierdut cel mai mult în plan militar și economic, dar a demonstrat că rămâne un actor strategic indispensabil. SUA au câștigat capacitate de presiune, dar nu și o soluție politică finală. Israelul nu a fost înfrânt, dar nici nu a obținut un mediu de securitate stabil. Iar statele din Golf au înțeles încă o dată că sunt primele care plătesc prețul instabilității regionale.

Traficul prin Strâmtoarea Ormuz a fost reluat

Pakistanul a avut un rol în aceste negocieri – care este relevanța regională a Pakistanului?

Rolul Pakistanului este relevant tocmai pentru că el nu este nici actor marginal, nici mare putere decisivă, ci un intermediar credibil pentru mai multe tabere în același timp. Din informațiile publice de azi reiese că Islamabadul a fost cel care a împins formula armistițiului de două săptămâni, a cerut prelungirea ultimatumului american și urmează să găzduiască discuții între delegațiile SUA și Iranului la Islamabad. Asta îi conferă Pakistanului un statut important: nu de arhitect unic al păcii, ci de canal diplomatic util într-un moment în care alți mediatori tradiționali fie ezită, fie nu sunt acceptați de toate părțile.

Relevanța regională a Pakistanului vine din poziția sa de actor-punte. Are relații istorice și de securitate foarte strânse cu Arabia Saudită și cu monarhiile din Golf, are frontieră și vecinătate strategică cu Iranul, iar în același timp păstrează legături funcționale cu Washingtonul și o relație foarte apropiată cu China. Tocmai această poziționare îi permite să vorbească simultan cu tabere care, în mod normal, nu mai comunică direct sau nu mai au încredere una în alta. În actuala criză, asta contează enorm. Reuters arată însă și limita acestei poziții: Pakistanul mediază, dar în același timp a condamnat loviturile iraniene asupra unor instalații saudite, ceea ce arată că nu este neutru în sens absolut, ci mai degrabă un mediator interesat de stabilitate. (Sursa: Reuters)

Mai există un element esențial: Pakistanul este relevant pentru că instabilitatea din Golf îl lovește direct. Are interese economice, energetice și de securitate majore în regiune, depinde de legăturile cu statele arabe din Golf, iar o extindere a conflictului l-ar pune într-o poziție imposibilă între Iran și partenerii săi arabi. De aceea, implicarea sa nu este doar altruism diplomatic, ci și autoapărare strategică. Islamabadul încearcă să prevină un scenariu în care ar trebui să aleagă între vecinătatea cu Iranul și parteneriatul său profund cu Arabia Saudită.

În același timp, nu trebuie exagerat. Pakistanul nu redesenează singur Orientul Mijlociu și nici nu poate garanta pacea. Influența sa este una de facilitator, nu de garant militar sau de actor care poate impune termenii finali. Faptul că acordul rămâne fragil, iar Iranul a pus condiții dure pentru o pace durabilă, arată că Pakistanul poate deschide ușa negocierii, dar nu poate rezolva de unul singur dosarele de fond.

Cu alte cuvinte, Pakistanul este relevant pentru că poate vorbi cu toată lumea fără să fie perceput ca actor principal al confruntării. El nu este un mare arbitru al regiunii, dar este un intermediar util, tocmai fiindcă se află la intersecția dintre Iran, lumea arabă, China și SUA. Desigur, Pakistanul nu face pacea singur, dar poate face posibilă negocierea.

Cum se simte armistițiul SUA-Iran în prețul carburanților