Cioplitorii de himere

Paul Cernat

Am urmărit cu interes şi pe alocuri cu amuzament disputa din ultimele săptămîni generată de prezenţa nonagenarului Radu Beligan (înregistrat pe un ecran) la mitingul de lansare a candidaturii prezidenţiabilului Victor Ponta de pe Arena Naţională. Primul şi cel mai proeminent intelectual public care a condamnat această prezenţă a fost Andrei Pleşu, care, apreciind anvergura actorului, i-a bătut obrazul, într-o „Scrisoare deschisă adresată maestrului…“ (adevărul.ro, 22 septembrie 2014), pentru adeziunea „propagandistică“ (survenită, A.P. dixit, după mai vechi susţineri pentru Dej, Ceauşescu şi Iliescu). A urmat contrareplica unor actori şi cîntăreţi, între care lesne ironizabilii Angela Similea şi Adrian Daminescu, dar şi un uriaş al scenei precum Marin Moraru. Un articol casant pe această temă („Civilizaţia opţiunii“) a publicat, pe 1 octombrie, Dorin Tudoran, care a pus lucrurile la punct. Dar discuţia era încă abia la început. Într-o intervenţie ulterioară, sub titlul „Marginalii la o dezbatere“, autorul Minimei moralia a încercat, printr-un damage control caracteristic, să opereze o distincţie între mesajul de susţinere al lui Radu Beligan pentru Victor Ponta şi cel al lui Gabriel Liiceanu pentru Monica Macovei (exprimat, eclatant, într-un text deja celebru, „Manifest pentru Monica Macovei. Să credem în basmul democraţiei“). Să-i urmărim argumentaţia: „Liiceanu n-a participat la nici un miting electoral, la nici o lansare de candidatură. A scris, pe un site, un articol, în care prezenta o serie de argumente pe baza cărora Monica Macovei i se părea candidatul optim. Aşa crede el şi aşa înţelege el să se implice în metabolismul momentului. Cuvîntul-cheie aici e «argumente». Radu Beligan n-a venit cu argumente, ci cu o strigătură mobilizatoare. «Îl votez pe Ponta, fiindcă e tînăr şi mie îmi plac tinerii!». E ca şi cum Liiceanu ar fi spus: «O votez pe Monica Macovei, pentru că îmi plac femeile [sau pisicile, n.m.]. Textul lui Liiceanu avea, totuşi, o suită de idei, dădea explicaţii, deschidea un posibil dialog. Puteai să nu fii de acord cu autorul sau cu modul lui de a-şi pune în scenă pledoaria, dar nu erai înghesuit pe un stadion şi invitat, manipulatoriu, să aderi la o cauză, cu ochii fixaţi pe o plasmă gigantică. Asta e diferenţa dintre «libertate de opinie» şi «angajare propagandistică». În spaţiul acestei diferenţe – şi în amintirea altor stadioane şi a altor «susţineri» – s-a situat mesajul meu către Radu Beligan“.

Toate bune şi frumoase, numai că, departe de a se mulţumi cu articolul de pe site, dl Gabriel Liiceanu a ţinut să participe, imediat după intervenţia dlui Pleşu, la lansarea candidaturii prezidenţiale a Monicăi Macovei. Unde, implicat total în „metabolismul momentului“, a plusat electrizant: „Este un program politic frumos, ca un basm. Nu există nicăieri în lume un asemenea program, de o asemenea anvergură, pus în practică…“, certîndu-şi pentru absenţă prietenii. E adevărat că putem găsi inclusiv în acest discurs o „suită de idei“, de „argumente“, cu care poţi să intri „în dialog“ (?) etc.

La fel de adevărat e însă faptul că lumea n-a dus niciodată lipsă de basme politice seducătoare, dar, vai!, dezastruos aplicate. Numai că „strigătura mobilizatoare“ a lui Radu Beligan, cu lipsa ei de idei cu tot, a fost mai decentă decît encomiastica dlui Liiceanu, maestru consacrat al apologeticii anticomuniste. Cît despre căutarea venerabilului actor la trecutul susţinerilor pentru puternicii zilei, ea nu s-a situat „în spaţiul acelei diferenţe“, invocate diplomatic de dl Pleşu, ci în registrul loviturilor politice sub centură.

Morala: deşi mare artist, Beligan rămîne totuşi inferior prin susţinerea unor lideri comunişti, neocomunişti sau… pe-acolo. Spre deosebire de autorul Jurnalului de la Păltiniş, care a lăudat mereu oameni politici bine orientaţi. Sigur că dl Liiceanu nu şi-a pus în scenă pledoaria pe un ecran gigantic, montat, în stilul campaniilor lui Obama sau, cum s-a spus, Kim Jong Un, pe un mare stadion. Nici măcar, asemenea Alinei Mungiu-Pippidi, pe un ecran montat în Piaţa Victoriei, unde aceasta şi-a transmis mesajul de la Berlin pentru Klaus Johannis în faţa cîtorva zeci de mii de militanţi aduşi, ca şi cei ai lui Ponta, cu autocarele din provincie. La drept vorbind, nici nu prea avea cum. Nu ştim totuşi ce s-ar fi întîmplat dacă M.M. aduna, prin magnetismul personal, zeci de mii de manifestanţi. Poate că dl Pleşu n-ar mai fi votat acum strict „pragmatic“ şi „raţional“, ci, ascultîndu-şi „logica inimii“, se alătura din primul tur fanilor „doamnei de fier a justiţiei româneşti“.

În fapt, şi susţinerea publică a lui Radu Beligan pentru Victor Ponta, şi cea a Alinei Mungiu-Pippidi pentru Klaus Johannis, şi cea a lui Gabriel Liiceanu pentru Monica Macovei sînt în egală măsură legitime. Ierarhizarea atitudinii lor ţine exclusiv de opţiunile politice ale fiecăruia dintre noi: pentru unii, e infinit mai onorabil să susţii candidatura admiratoarei lui Nelson Mandela şi a denunţătoarei „fraudei electorale“ de milioane de voturi din 2012 decît pe cea a „plagiatorului, mitomanului şi acoperitului“ Ponta sau pe aceea a „politrucului şi incompatibilului Johannis-şapte case“. Pentru alţii – viceversa.

N-aş vrea să fiu înţeles greşit. Am şi eu, ca toată lumea, partizanatele şi antipatiile mele politice, pe care le-am făcut publice direct sau indirect. Dar n-aş putea niciodată să scriu sau să rostesc public o laudatio despre candidatul cu care votez, chiar dacă ar merita. Cu atît mai puţin să-mi transform susţinerea în encomion. Nu sînt, se vede treaba, suficient de exersat în ale admiraţiei… Tocmai de aceea, mă bucur că nici unul dintre primii clasaţi în sondaje (Ponta, Johannis, Tăriceanu, Udrea) nu e capabil să genereze un furor heroicus idealist. Vom avea, după toate probabilităţile, cele mai depasionalizate prezidenţiale din istoria noastră postdecembristă, oricît se vor strădui unii ideologi elitişti să învie titanomahiile de altădată. A venit vremea, în sfîrşit, să votăm matur, pragmatic şi fără iluzii, nu infantilizaţi şi adormiţi de poveşti cu Supermani şi Albe ca Zăpada.

Citiţi articolul complet în Observator Cultural