Citarea este o reproducere a ideii, opiniei, descoperirii unei alte persoane, cu scopul de a indica o referință generală sau particulară. Actul referinţei trebuie să aibă întotdeauna un scop bine definit şi care poate fi sistematizat prin diferitele mijloace puse la dispoziţie de aparatul critic al operei științifice (lucrare, carte, masterat, doctorat, tratat).
Abia în deceniul nouă al secolului trecut, odată cu necesitatea separării domeniale a operelor științifice de narațiunile libere, universităţile americane au început să publice ghiduri ale citării, reguli şi definiţii extrem de utile pentru student, dar în aceeaşi măsură valabile şi pentru autorul profesionist de opere cu caracter științific (tehnic, juridic, medical, umanistic), care se lasă uneori furat de coerența ideilor sau de imperfecțiunea memoriei. Normele americane sunt simple, clare și de aceea au devenit universale. Sunt sprijinite de The World Intellectual Property Organization (WIPO) și respectate de oricare academie, universitate, editură.
Forme principale de referință
Citatul rămâne şi astăzi un instrument indispensabil cercetării profesioniste şi produsului final, opera științifică/profesională/profesionistă. Cele trei forme principale ale referinţei sunt:
1. Citatul. Este un pasaj semnificativ extras întocmai dintr-un izvor, text sau operă scrisă şi marcat între ghilimele, cu specificarea expresă în nota de subsol a originii sau a autorului, titlului lucrării, ediţiei, anului şi a paginii la care se găseşte pasajul citat. Ghilimelele sunt elemente ale punctuaţiei (limbii române), prin care se marchează grafic cuvântul sau partea de text preluată de la o sursă sau de la alt autor, motiv pentru care se mai numesc şi „semne ale citării“. Folosirea lor pentru a încadra citatul este obligatorie.
2. Citatul continuu este o formă de reproducere în care referirile au o dezvoltare mai largă (paragraf, pagină/i), autorul făcând o prezentare extinsă a unei idei sau a unui comentariu al altui autor (izvor/sursă), punând între ghilimele de fiecare dată părţile alese, dar cu aplicarea unei singure note de subsol, la sfârşitul paragrafului. Toate citatele se referă la aceeaşi idee, exprimă informaţii valoroase aflate pe aceeași pagină, din același text sau autor, iar citatul continuu îl ajută pe cel care folosește
referința să nu reproducă întreaga pagină sau să umple notele de subsol cu indicativul Ibidem.
3. Trimiterea este o referire cu caracter general la un izvor, text sau operă distinctă fără a cita părţi ale acestuia/acesteia, sensul trimiterii fiind acela de a indica sursa unei idei sau de a invita cititorul să lectureze un pasaj întreg, un număr de pagini sau un capitol, care expune ideea respectivă pe larg; atunci când sursa este foarte specializată, tematică sau aplicată (cum este cazul unei descoperiri), trimiterea se poate referi la o carte întreagă. Aceste date pot fi înscrise în text, eventual între paranteze, sau ca notă de subsol, cu precizarea obligatorie a autorului, titlului, ediției, localității, anului.
Rolul elementelor de referință
Esenţa rolului acestor trei instrumente ale referinţei a fost lămurită foarte bine de profesorul Gordon Harvey, de la Harvard College; ele pot spune cititorului trei lucruri:
1. Iată unde am găsit ideea asta, aceste cuvinte sau această informaţie. Aici tu poţi verifica un rezumat al ideii pe care ţi-l ofer sau să găseşti un context pentru cuvintele pe care le-am citat, în cazul că vrei să le verifici sau să conduci chiar tu cercetarea.
2. Această persoană (pe care am citat-o) merită încrederea pentru aceste reflexii sau cuvinte scrise de el; eu îmi fac prin aceasta cunoscută recunoştinţa faţă de autorul ideilor pe care le folosesc în textul meu.
3. Acest învăţat a găsit că lucrurile stau astfel; nu reprezintă neapărat opinia mea şi nu o adopt cu entuziasm (fără să o critic)[1].
Unul dintre scopurile aparatului referenţial, materializat în note de subsol, de sfârşit de capitol sau de lucrare, este acela de a defini cu exactitate raportul între descoperirea, ideea sau opinia originală, aparţinând unui autor precis – cu identitate fizică, profesională şi auctorială identificabilă – şi importul tuturor acestor calităţi de la o persoană (autor citat) către o altă persoană (autor care citează). Oricare text este proprietatea unui autor individual sau colectiv cu identitate, care are dreptul de a dispune de acea proprietate, fiind creația lui (descoperirea, formularea, interpretarea, contradicția, opinia). În mod direct, citatul stabileşte autoritatea informaţiei: autorul, valoarea, semnificaţia. În mod indirect, citatul rezolvă problema delicată şi infracţională a plagiatului.
Anthony Grafton
De la „negustor de sclavi furați“ la însușire de text
Plagiatul este un furt, este un act de însuşire a unui bun străin. Plagiarius însemna, în latină, răpitor de copii sau negustor de sclavi furaţi, fiind înscris de romani în aceeaşi categorie cu hoţii de cai. În ţările civilizate, plagiatul este sancţionat prin lege ca furt, asemeni furtului din buzunare, din genți, din magazine etc., și ca furt calificat atunci când este vorba de opera care se înscrie în patrimoniul cultural al unei naţiuni. În principal, se referă la însuşirea unui text aparţinând unui alt autor. Totodată, în legislaţia ţărilor cu un regim avansat în protejarea valorilor, există şi conceptul de „furt intelectual“, care merge mai departe şi sancţionează furtul ideilor. Ghidul Universităţii Harvard este explicit:
Plagiatul este însuşirea de către o persoană a unei informaţii publice, a unor idei (furt intelectual) sau cuvinte fără a aduce la cunoştinţa publică sursa acestora, actul în sine constituindu-se totodată în acţiunile de a minţi, de a înşela şi de a fura (furt calificat)[2].
Citatul, fiind o problemă de identitate şi apartenenţă, este un tip de cunoaştere dedicat identităţii şi apartenenţei; nu furi doar niște cuvinte, ceea ce citezi conține și un stil al autorului, aspect ce face parte din identitatea lui (științifică, literară). Anthony Grafton crede, mai mult, că citatul dintr-o operă ştiinţifică nu oferă doar o identitate – recunoscută pentru autorul citatului, implicită pentru autorul citării –, ci „reflectă stilul intelectual al diferitelor comunităţi ştiinţifice naţionale, metodele pedagogice ale diferitelor programe de educaţie şi preferinţele literare ale unor gazetari şi editori“[3]. Textul original al unui autor citat reprezintă o modalitate extinsă de a sonda timpul istoric al comunicării (de exemplu, data, stadiul cunoașterii într-o problemă de medicină sau de jurisprudență sau de critică literară sau de istorie), deoarece textul în sine poate dobândi calități istorice noi: devine depășit printr-o nouă descoperire sau inatacabil prin acumularea în timp de certificări.
O altă obligație care evită infracționalitatea plagiatului este acea de a menționa sursa primară a citării, atunci când este vorba de un alt autor (profesor, cercetător, jurist, medic, literat, istoric) care a descoperit și a prezentat pentru prima oară o idee, o informație, un citat din autorul original, încă necunoscut. Este o altă formă de înșelătorie să preiei o informație nouă despre George Washington, de exemplu, descoperită într-o arhivă sau într-o carte de către un alt istoric, fără să menționezi numele descoperitorului, cu scuza că îl citezi, de fapt, pe… Washington. Acest caz de plagiat se întâlnește foarte des în România actuală. Mai ales în cărțile cu temă istorică.
Impostura în publicistica românească
Pentru a evita citarea corectă un autor neconvenabil politic, profesional sau pur și simplu antipatic, se fac trimiteri la comunicatori intermediari (de regulă la jurnaliștii care au citat autorul, numind ca autor jurnalistul și nu autorul din care a preluat acesta informația). Astfel de impostori și impostoare din publicistica românească și din viața politică au creat timp de peste două decenii mediul vag al vehiculării ideilor altora, mai ales pe televiziuni, al anulării proprietății intelectuale și al însușirii creației, furt care a permis ca orice gunoi să fie aruncat în tomberonul Wikipedia, ale cărui margini sunt linse de toți inculții și puturoșii, precum și apariția mentalității copy-paste.
1. Gordon Harvey, Writing with Sources, Ed. Hackett Pub. Comp., Indianapolis/Cambridge, 1998, p. 2.
2. Ibidem, p. 22.
3. Anthony Grafton, The Footnote. A Curious History, Ed. Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts, 1999, p. 13.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.