„Civil, civil, nu militar…”, sau Egiptul după Mubarak

Acestea sunt cuvintele pe care le scandau manifestanţii egipteni în timp ce avea loc dialogul dintre Armată şi reprezentanţii poporului ieşit în stradă, botezat „dialogul naţional”. Şi visul lor pare să se împlinească.

Într-un comunicat citit astăzi, la televiziunea publică, Consiliul Suprem al Forţelor Armate subliniază: „Armata se angajează să vegheze garantarea unui transfer pacifist de putere, în cadrul unui sistem liber şi democratic, ce va permite unei puteri civile, ivită din alegeri, să guverneze ţara, în scopul construirii unui stat democratic şi liber”.

Acelaşi comunicat precizează că Egiptul îşi va respecta toate tratatele regionale şi internaţionale semnate de Mubarak, declaraţie menită să asigure Israelul şi SUA.

Da, în lumea arabă a căzut „Zidul Berlinului”. Doar un nivel foarte înalt de conştiinţă a putut înfrânge forţa brută, iar aceasta s-a manifestat în Piaţa Libertăţii din Cairo. Şi a aşezat oraşul Cairo în inima şi mentalul nostru, pentru totdeauna, sinonim cu meditaţia despre inteligenţă, solidaritate, curaj, responsabilitate, educaţie în compasiune şi dragoste de viaţă în lumina inimii şi a minţii, conştiinţă fără de care libertăţii i se pierd sensul şi folosul. Nicio umbră de violenţă din partea manifestanţilor egipteni, al căror numar creştea în fiecare zi. Niciun semn de slăbiciune sau de cădere din demnitate. Niciun slogan antiisraelian sau antioccidental . Referiri clare la situaţia internă a ţării şi, deci, a fiecăruia dintre ei, dorinţa expresă de a-l vedea plecat pe Mubarak, autorul dezastrului din viaţa lor: „Mubarak, pleacă, du-te şi lasă-ne să trăim”. Sau: „Acesta nu este preşedinte, ci criminal de război”… etc.

Treizeci de ani de putere autoritară, în folos propriu şi de partid, în dauna ţării şi a cetăţenilor neafiliaţi puterii. Spulberaţi în 18 zile de buna credinţă, iubitoare şi inteligentă, a manifestanţilor din Piaţa Libertăţii. Mubarak n-a ştiut să iasă demn din scenă. Nici n-ar fi avut capacitatea să o facă. Trufaş şi cinic, deci inuman, devenit, în cei 30 de ani de exersare a ambiguităţii , incapabil să recunoască realitatea, n-a crezut că, într-o zi, va da piept cu Inteligenţa şi Conştiinţa… şi nici că va fi înfrânt. Urâtă ieşire din Istorie: „Mubarak, nu te vrem, nu te iubim. Pleacă şi lasă-ne să trăim”. Multiplicându-şi concesiile către popor, sporea şi lumina jalnică în care se prezenta adevărata lumină. Televiziunea publică pretindea că e în direct, dar lipsea semnul specific emisiunilor live. Aveam impresia că Mubarak e demult plecat, nu la vila sa de lângă Marea Roşie, dar în Germania, dacă nu la prietenii săi din Franţa. Cât de special şi nou, demn de admirat era tot ce oferea Piaţa Libertăţii şi cât de prea cunoscut şi prăfuit, vrednic de dispreţ era spectacolul prost oferit de Mubarak. Cineva care se agaţă de putere, oricine ar fi acela, nu poate inspira decât dezgust. Ce gândea, însă, Armata, care acum guvernează? Via Consiliul Militar, însărcinat de către însuşi Mubarak să conducă, Armata a pus mîna direct pe frâiele ţării. Condus de ministrul Apărării, amiralul Mohamed Hussein Tantaoui, Consiliul Suprem al Forţelor Armate promite să protejeze punerea în practică a cerinţelor manifestanţilor.

Preşedintele Statelor Unite ale Americii, Barack Obama, apreciază că „poporul egiptean a vorbit…”. „Egiptenii ne-au dat un exemplu… Egiptenii ne-au dovedit clar că nu vor accepta nimic altceva decât o democraţie reală…”, a spus Barack Obama, adăugând că Egiptul nu va mai fi niciodată acelaşi.

Ca o invitaţie la eliberarea de sub tirania fricii.

Oricare ar fi numele pe care ea îl poartă, frica paralizează, anulează capacitatea de analiză, de gândire, deci de înţelegere. Persoana aflată sub stăpânirea fricii este oricând la îndemână, manipulabilă. Islamul este un nume pe care frica îl poartă. Şi dacă ne-am elibera de această frică, pare a spune Barack Obama. Dacă am gândi cu propria minte şi dacă am lega-o cu inima? Libertate se numeşte asta, nu este aşa?

Laici, musulmani, copţi (creştini), agnostici, atei etc. au fost, umăr lângă umăr şi gând în gând, într-o împreună voinţă, în Piaţa Libertăţii din Cairo. Şi au reuşit. Armata să nu uite acest lucru şi pe el să construiască pentru a-şi ţine promisiunile. Dar care este dorinţa reală a Armatei? Ştim că ea controlează ţara din 1952, după căderea monarhiei. Mareşalul Tantaoui are 75 de ani şi este fidelul ministru al Apărării din regimul Mubarak . Specialiştii americani ai armatei egiptene îl descriu ca reticent la schimbare. Vicepreşedinte al crizei, Omar Suleiman are 74 de ani, aparţine armatei, iar săptămâna trecută se îndoia de capacitatea egiptenilor de a trăi într-o adevărată democraţie . Şi totuşi…

Viitorul Egiptului este şi viitorul lumii arabe şi seamănă tot mai mult cu Turcia, ţară care surprinde atât de plăcut observatorii atenţi, printr-o temeinic nouă conduită diplomatică, discret construită, în scopul binelui intern, nu doar extern.