Cochilia GHEORGHE SCHWARTZ (24) 

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz –Cochilia, Ediția a doua, revizuită după 30 de ani, apărută la Editura Limes în 2020

10. TOTI OAMENII SUNT NEBUNI, ÎNSĂ, DIN PĂCATE, NU SUFERĂ TOȚI DE ACEEAȘI NEBUNIE

Singurul care efectiv nu știa nimic despre „apropiatul mariaj” al Domnișoarei era Niky. Printr-o convenție nediscutată vreodată, cei doi locatari ai marii clădiri își împărțiră nu numai încăperile private, dar chiar și căile de acces. În afară de marele hol de la parter, de bucătărie și de cele trei camere „aproape biblioteci” de la etaj, fiecare își stabilise cotloanele unde celălalt nu punea niciodată piciorul. Din pricina aceasta, treceau uneori zile întregi fără să se întâlnească decât la dejun, însă aveau grijă să-și semnaleze prezența prin semne de doar ei înțelese, astfel încât, atunci când veneau acasă, știau din prima clipă dacă a sosit și celălalt. Așa se face că Niky n-a intrat în dormitorul Domnișoarei, acolo unde se năștea celebra în toată localitatea rochie de mireasă. El n-avea de unde să știe de ea, dar se nimerise să se afle și într-o perioadă foarte agitată: fusese vorba să trebuiască să aleagă între clinică și Institut și până să se lămurească un tovarăș că nu era vorba despre un cumul ilicit de funcții, menit să îmbogățească și mai mult doctorii, a trecut o vijelie prin întreaga viață medicală. Lucrurile n-au venit, desigur, singure, ele se aliniau în campania de presă și televiziune împotriva corupților apărători ai sănătății (puși cu toții între ghilimele) și spiritele erau atât de încărcate încât, deși Diamant părea tot mai nepăsător la ce se petrecea în afara Casei Colțea, se reîntorcea în fiecare seară la Piatra Arsă atât de obosit de nervii colaboratorilor încât pur și simplu nu mai era în stare decât să se culce și să doarmă.

Într-o noapte, Inka-kakadu, tovarășul lui de dormitor, îl trezi pentru a-i ține un discurs cu vocea întotdeauna nerăbdătoare a lui Rori:

– Ce se întâmplă cu tine? Nu vezi că îmbătrânești de pomană? De când nu te mai interesează cariera, crezi că și timpul s-a oprit în loc! Că nu-ți mai pasă de Lavinia, mă rog… A intrat astălaltă fată în viața ta… Dar clinica? Dar Institutul? La toate facultățile se numesc oameni noi în posturile de conducere! Asta pentru că, nemaifiind angajat nimeni, lumea să aibă impresia că totuși se întâmplă ceva și în viața universitară. Sunt promovați tinerii. Tu nu mai ești tânăr, dar nici bătrân nu ești încă. Încă! Ai șansa nemaipomenită să fii exact de vârsta care le trebuie: acum poți fi numit decan, în calitate de „om nou“, peste doi ani o să treacă moda și o să fii menținut în virtutea prestigiului câștigat. Atunci vor trebui împinși în față profesorii cei mai gravi. Iar tu, de când ai început să te blazezi în afara acestor ziduri, dai impresia de om foarte preocupat. Când o să se prindă și alții că, de fapt, nu te mai preocupă aproape nimic, o să crești și mai mult în ochii lor! Atunci vei putea ajunge chiar rector!

În continuare, Rori-Inka-kakadu îi zugrăvi în mod minuțios toate alianțele posibile din viața universitară și de partid. Cutare e periculos, în el să n-ai încredere, însă de Icsulescu ar fi o prostie să nu te folosești. Y este încă prea tânăr și ar vrea să parvină în umbra ta, dă-i speranțe că, odată tu numit, o să se aleagă și el cu un os de ros. Nu uita că e ginerele tovarășului Stanca, dar că el însuși s-a cățărat până spre vârful piramidei județene a Uteceului. Dacă Laura n-ar fi fost atât de proastă, în privința aceasta te-a moștenit întocmai, s-ar fi căsătorit cu el, pe vremea când bietul copil era topit după ea și acum ar fi dus o altă viață…

Niky asculta și nu asculta. Din tot discursul n-a reținut decât că a început s-o neglijeze pe Lavinia fiindcă… fiindcă nepoata lui Colțea ar fi intrat în viața lui. Nu se gândise niciodată până atunci la asta. Un val de roșeață îl năpădi și hotărî ca a doua zi să treacă neapărat pe la fiică-sa și să… să vadă ce-i cu ea și cu copilul, ba să fie drăguț până și cu Doru. Sări din pat și îndesă într-o pungă mare, adusă de la TATI – magazinul de unde cumpărau toți românii când ajungeau la Paris – cafea, țigări, spreiuri, săpunuri, cârnați și tot ce se nimerea să-i cadă în mână. Ticăloșiile spuse la adresa medicilor erau niște porcării, dar un tutun mai bun și o licoare mai fină este adevărat că tot mai veneau de la pacienți. Apoi își aduse aminte că tocmai a doua zi urma să aibă o mulțime de treburi, ședințe peste ședințe, opt ore la cursuri, o delegație străină la clinică și două întrevederi importante la rectorat. A! Și o întâlnire cu Stanciu, căruia i s-a făcut milă și și-a adus aminte că ar cunoaște undeva pe un oarecare Vasile, mare șmecher la IDMS, singurul om apt de a face rost de orice piesă pentru mașină. Să-i ia dracu’ pe toți! Mâine va merge la AI SĂI!

Numai că, a doua zi, află că invitația la un congres de endocrinologie la Dublin, după ce îi fusese refuzată timp de trei ani în șir, fusese acceptată de data asta și dom’ profesor Diamant era rugat să se agite puțin pentru a-și face formele de plecare. Întâmplător, ședința la care se va stabili noul decan se nimerea să fie programată exact în perioada celor patru zile ale endocrinologilor de la Dublin și Niky pricepu că ar fi avut într-adevăr șanse uriașe de a deveni decan, dacă s-a recurs la exilul lui atât de îndepărtat. Să-ți dea un pașaport nu era puțin lucru, iar într-un stat vestic pentru un medic… Nici o minune nu e gratuită! Pe urmă, după ce s-a găsit de acum în posesia hârtiilor, a aflat că, de fapt, nu era vorba despre tradiționala manifestare din Irlanda, ci despre o alta din Berlin – Berlinul de est, desigur – dar, gândește-te, omule, de când n-a mai plecat unul de-ai noștri pe banii statului? Așa că n-a fost Dublin, a fost Berlin.

La întoarcere, a aflat, cu satisfacție, că marea ședință de numire a noului decan a fost din nou amânată.

– Nu se mai ține un congres științific cumva și data viitoare, săptămâna viitoare? se interesă Diamant ironic la secretarul rectorului, întrebare imediat răstălmăcită și colportată în tot orașul științific.

Nu s-a mai ținut nici un congres, dar, în mod cu totul neașteptat, dom’ profesor Diamant a fost trimis în Maramureș ca președinte de comisie de bacalaureat la Liceul agroindustrial dintr-o localitate plină de oameni cumsecade. Unde s-a simțit într-adevăr bine.

La întoarcere, n-a mai îndrăznit să-i sugereze pupilei sale o nouă ședință de pictură, întrucât începuseră examenele și pentru studenți. Nepoata lui Colțea nu învăța mai mult ca altădată, însă asta Diamant iarăși n-avea de unde s-o știe. Fata stătea retrasă de câteva luni în dormitorul ei, confecționându-și noua costumație. (O broderie complicată, „de epocă“, pretindea mai multă muncă decât toate toaletele anterioare.)

Până ce, într-o după-amiază, întorcându-se mai repede acasă, fata îi sugeră să-și pregătească șevaletul. Niky acceptată cu emoție. O senzație de mult uitată îl furnică prin tot trupul. Uită imediat cearta de dimineață cu Stanciu, care îi comunicase pe un ton insolent că mai sunt și alții care așteaptă la domnul Vasile și că ar fi bine ca dom’ profesor să le mai aranjeze și lui și genialului mecanic un concediu medical de cel puțin o săptămână. Ce-i mai trebuia lui Stanciu concediu medical că și așa venea la serviciu doar când voia? Uită și de hârtia venită la Piatra Arsă, prin care populația localității era anunțată că a sosit sorocul, că planul de sistematizare a ajuns și acolo și că oamenii sunt invitați să se prezinte la organele de drept pentru a li se încheia formele de plată pentru clădirile ce urmează a fi demolate. Bărbații și femeile din Piatra Arsă nu puteau crede nici acum că totul era adevărat, că vor primi câteva sute de lei pentru munca lor de mai multe generații. Veniră totuși în număr mare la Casa Colțea pentru ca Doctorul să-i liniștească, spunându-le că sistematizarea nu este decât o amenințare lipsită de temei. Însă Niky nu-i putu domoli. Încă de la prânz i s-a povestit că la o coadă niște oameni au vorbit prea multe și au fost ridicați. Măcar în privința lor să se intereseze dom’ Doctor. Să se intereseze unde? Niky dădu niște telefoane de la poștă, dar tot ceea ce reuși să obțină era că în cel mai bun caz mâine se vor lua niște contacte, mâine se va încerca, mâine, poate, dar să rămână strict confidențial. „Ce dracu’, dom’ profesor, chestii de astea nu se discută la telefon! Parcă ați fi copil mic!“ „Cu cine să mai discut acum, noaptea?“ îi întrebă, la rândul lui, Niky pe oamenii neliniștiți. însă sentimentele lor nu puteau fi domolite atât de ușor. Diamant venise acasă și se trântise într-un fotoliu.

Dorea să uite. Nimic altceva decât să uite. Și, pe urmă, veni surpriza fetei. Niky își aranjă șevaletul, culorile, își luă haina pe care o purta întotdeauna în acele ocazii, se așeză într-un fotoliu și așteptă. După un sfert de oră închise ochii și ațipi.

Se trezi brusc, auzind un fâșâit distinct, fâșâitul mătăsii ce anunța de fiecare dată sosirea uneia dintre cucoanele din album. De data asta, i se păru că percepe ceva în plus. A fost prea lungă pauza de la ultima ședință de pictură, își spuse, ciulind urechile și încercând să ghicească, după fâșâitul rochiei, unde se află fata. Acum urcă scara, acum e pe coridor, acum a intrat în prima cameră. S-a oprit. Acum…

Niky era migălos în tot ceea ce făcea. Poate de acea și picturile lui, atât de corecte, îi ieșeau prea realiste. Încercând să-i aranjeze trena rochiei, pentru ca ea să stea „cât mai ca la fotograf”, simți că de astă dată îi tremură mâinile. În prima clipă, încercase să-și amintească poza după care se costumase fata, pe urmă uită de toate, nemaiimpunându-și decât să-și recâștige prezența de spirit, în special, să-și astâmpere tremuratul mâinilor. Ca atare, se străduia să n-o privească. Dar mătasea strălucitoare îl zăpăcea și mai mult. Intră într-un paroxism pe care simțea că nu-1 mai putea ascunde. Atunci, tot fără a privi în sus, se apucă de aranjatul voalului pe covor. Țesătura foarte fină era totuși mai aspră decât (pentru el) înnebunitoarea sticlire a materialului rochiei. Își afundă degetele în locurile unde voalul se adunase într-un nămete ireal, însă nu simți nici o ușurare. Mâinile îi tremurau, parcă, tot mai tare. Trebui să întindă palma, apăsând-o puternic pe covor, spre a nu-și desconspira agitația. De rușine, îi era frică să-și ridice fața spre ea. Dar cât putea să se ascundă în felul acesta? Și de câtă vreme se prefăcea că aranjează în cute savante trena rochiei și voalul pe covor?

Se ridică, ocolind-o cu privirea și reveni preocupat în spatele șevaletului. Își pregăti în tihnă tuburile și pensulele și încercă să se concentreze la altceva. Apoi, în sfîrșit, o privi. Stătea, ca de obicei în jocul lor, pozând „ca la fotograf”, în spiritul atitudinilor bățoase și atât de mulțumite de sine a bravelor personaje imortalizate în vechilor lor albume. Până atunci, aceasta fusese ironia ce dădea sare jocului. De data asta, până și poza se transformase dintr-un kitsch voluntar într-un gest provocator. Când ridicase privirea, o surprinse descoperindu-și tocmai fața, dând la o parte cu un deget înmănușat voalul.

Niky se strădui să se concentreze asupra lucrului, își împărți coala și trasă proporțile. Când începu desenul, observă că nu-i distinge bine chipul. Se sculă, îi ridică bărbia și-i întoarse ușor fața spre șevalet. Atingîndind-o, simți că și cu ea se petrece ceva deosebit.

– Acolo…, îi arătă fata, întinzând mâna și el, în loc să privească de-a lungul degetului ei arătător, cercetă în direcția cealaltă, pe traseul mănușii până mai sus de cot, căutându-i umărul și gâtul pierzîndu-și contururile sub voal și ascunse sub broderia aplicată, descoperindu-i, în fine, bărbia, gura… Acolo…

Se dezmetici, se uită încotro i se făcuse semnul. Pe o măsuță se afla „originalul”, fotografia după care se costumase nepoata lui Colțea. Deci existase totuși un original! Examinându-1, Diamant găsi că e o copie palidă. Poza îl interesa doar privind origi… Originalul și copia?! Care era originalul și care copia?

Și încercarea de a o picta a decurs altfel decât de obicei. Niky strică două foi, el care era în stare să nimerească întotdeauna din primul foc imaginea veridică și școlărească. Apoi, la a treia încercare, când i se păru că a reușit să pună pe hârtie ceva din nebunia de alb, își dădu seama că subiectul se pretează doar pe pânză. Fără nici o schiță, dintr-una! O luă iarăși de la capăt, însă abia începuse să-i contureze parura când, brusc, ea se sculă în picioare și ieși fără să spună nici un cuvânt, Auzi foșnetul mătăsii îndepărtându-se în uriașa casă și rămase prostit, cu mâna întinsă spre șevalet.

O dorea? Sigur că o dorea. Dar era mai mult decât atât. Se complăcea în tot felul de raționamente complicate doar fiindcă nu putea să uite că pe nepoata lui Colțea o primise în grijă legală, pe când fusese abia o copilă? Nu, era mult mai mult!

Din seara aceea de pomină, însă neterminată, o stânjeneală adolescentină i-a cuprins pe amândoi ori de câte ori nu se puteau ascunde la timp unul de celălalt și se întâlneau în uriașul edificiu. Diamant încerca să evite asemenea situații într-un mod laș, cum își recunoștea mereu, fugind pur și simplu de pupila sa. Se angajă cu îndârjire în lupta de relații pentru postul de decan, dar cele două cine cu tovarăși de mare influență, unul de la județ, alți doi de la minister i se părură insuportabile.

Cu toate astea, află prin intermediari binevoitori că nu s-a dezis deloc, că a făcut o excelentă impresie, că modul său degajat de a întreține conversația i-a cucerit pe interlocutorii obișnuiți mai ales cu bancuri cu Bulă și glume interzise. Totuși, la o vânătoare organizată la o cabană tainică, ascunsă într-o parcelă exclusivă, își dădu seama că refugiul acesta nu era pentru el. Nu se mai dovedi cozeurul șarmant din cele două seri anterioare, motivă o cefalee rebelă și nu participă la vânătoarea propriu-zisă. Rămase la cabană și încercă că citească o carte cumpărată pe drum spre locul de întâlnire de unde s-au îmbarcat cu toții pentru acel sfârșit de săptămână. Nu putu citi nici două pagini.

In timpul cinei, poză într-un stângaci timid și acceptă împunsăturile binevoitoare ale tovarășilor. Noaptea, când cheful s-a prelungit în beție, văzând că nu poate ține pasul cu profesioniștii chiolhanurilor, apelă la aceeași durere de cap și se retrase în încăperea sa. Era, de acum, trecut de miezul nopții, dar una dintre chelnerițe îl vizită, gândind că trebuie să-și continue serviciul. Profesorul doctor o concedie, spunându-i că este într-adevăr bolnav. Nu dormi toată noaptea, încercă să și-o amintească pe Rori, dar gândurile îi zburau spre nepoata lui Colțea. Cu această ocazie, constată cu surprindere că putuse să se comporte normal în prezența fetei în momentele obișnuite, dar că seara când apăruse îmbrăcată mireasă îl zăpăcise într-așa un hal încât doar această amintire îi producea jena de care nu se mai putea detașa. Fusese ceva reciproc, înțelese, deoarece și pupila sa se purta diferit tot de atunci. Sau poate abia acela fusese momentul când i s-au deschis ochii?

Peste câteva zile, află că din nou, fără să depună nici un efort deosebit, impresiile lăsate în urma partidei de vânătoare fuseseră excelente. Tovarășii nu trebuiau să se mai uite cu admirație la el, dimpotrivă, le crease un ascendent, erau mai bărbați ca el, mai vânători, mai apți la băutură, putuseră chiar să facă și bancuri pe seama lui. Dom’le, doctorul ăsta Diamant e un băiat bun! Ce mai?!

Atât la Institut cât și la clinică, Stanciu, la fel ca și ceilalți, începu să-l privească din nou ca pe un șef, chiar ca pe un viitor șef suprem. Până și asistentele se întreceau în atenții. Instantaneu, domnul Vasile găsi toate piesele lipsă de la mașină, ba le mai înlocui cu repere franțuzești și pe cele despre care nici nu fusese vorba. „Scule originale, dom’ șef!“ „De unde?“ „Se poate, dom’ profesor? Pentru Dumneavoastră ce nu se găsește? Păi, câte vieți n-ați salvat Dumneavoastră? Păi, câți oameni nu se bucură iarăși de sănătate numai și numai pentru că au avut șansa extraordinară să fie tratați de Dumneavoastră?“ Până și devizul de la auto-service se dovedi surprinzător de restrâns, iar domnul Vasile refuză categoric orice atenție.

Niky avea din nou mașină. Cu „criza de combustibil” era pur și simplu indecent să apelezi la cineva să te ducă acasă. Dar acum se putea deplasa iarăși fără să fie legat de autobuzul de șapte treizeci (în caz că venea) și cel de șaisprezece și cincisprezece sau cel de optsprezece, ca să nu mai vorbim de ultima cursă, cea de la douăzeci și patruzeci. Totul promitea să reintre pe vechiul făgaș. Nepoata lui Colțea își petrecea o parte din vacanță la o prietenă de la țară, dar, ceea ce era la fel de important, oamenii dispăruți după acele vorbe imprudente rostite la coadă, reveniră și ei la Piatra Arsă. Erau mai slabi și mai tăcuți ca mai înainte, refuzau să răspundă la orice întrebare, însă toată localitatea știa că Doctorul fusese cel ce a intervenit pentru eliberarea lor. Tot mulțumindu-i-se, Diamant încercă de mai multe ori să lămurească lumea că nu avea nici un merit în povestea aceea, însă vecinii nu numai că nu-1 credeau, schimbând imediat vorba, considerând că oricine n-are decât de câștigat dacă nu se trăncănește despre acel subiect. Ceea ce nu-i împiedica să fie cu atât mai atenți cu Doctorul. De aici, o serie de tracasări: o comisie de localnici, formată ad-hoc, depunea un zel neobosit spre a-1 ruga să accepte o reparație capitală a Casei Colțea. Dar un șantier în refugiul său, Diamant nu putea concepe. Nu, nu va fi la fel ca și cu ticăloșii aceia de tâmplari care au petecit nefericita bibliotecă, îl asigurau recunoscătorii, meșterii aceia nici măcar nu mai sunt salutați în localitate. Veți vedea, Dom’ Doctor, în opt săptămâni casa va fi lună: vopsită pe dinafară, zugrăvită pe dinăuntru, cu ferestrele și ușile reparate – ce, parcă nu se știe cum trage iarna prin toată hardughia? E o adevărată minune cum de nu s-a îmbolnăvit până acum nici Dom’ Doctor și nici Domnișoara. Instalațiile sanitare vor fi puse la punct, băile și bucătăria faianțate, instalația electrică băgată în pereți și branșată ca lumea, nu cu mii de improvizații! Opt săptămîni? Două luni?! Două luni să trebuiască Niky să rătăcească asemenea unui besmetic printre boarfe și mobile stivuite și meșteri mișunând peste tot? Mai ales că două luni niciodată nu înseamnă mai puțin de jumătate de an… Se poate, Dom’ Doctor? Două luni vor fi două luni! Ce, naiba, o localitate întreagă va pune osul, mai ales că suntem în plină vară, timpul ține cu noi și oamenii sunt în concedii!

Niky gafă de mai multe ori: o dată, când se eschivă că lucrează foarte mult și că locuința dată peste cap l-ar împiedica la treburi. Se poate?! Păi, nu trebuie să stați acasă în toată această perioadă. Ne dați cheile și vă întoarceți când totul va fi gata! Și între timp? Intre timp, aveți la dispoziție toate casele din Piatra Arsă! Cine dintre noi n-ar fi mândru să vă cazeze! Sigur, în condițiile pe care le avem… Chiar în seara asta am putea vorbi cu toții cum să… Nu-i nevoie, de-o fi să fie, pot să stau și la clinică. Printre bolnavi?! Două luni?! Doar n-o să ne faceți una ca asta, Dom’ Doctor!

A doua gafă n-o mai făcu, renunțând în ultima clipă să pretexteze că n-are bani pentru o renovare atât de complexă. Ei i-ar fi dat și bani, i-ar fi dat orice. Se eschivă cum putu, dar presiunile deveniră tot mai insistente. Începură să-l năpădească și în casă, neîncetând „să-l lămurească”. Dom’ Doctor, trece vara! Trec concediile, trece vremea bună! Sigur, interioarele, la o adică, se pot face și toamna și chiar și iarna, însă atunci vopseaua se uscă mai greu și, în loc de două luni, totul ar dura mai mult. Nu pentru noi… că noi…, dar pentru Dumneavoastră!

Î1 salvară comisiile de expertiză venite să evalueze clădirile din Piatra Arsă, în vederea demolării întregii localități. Până atunci oamenii nu au luat în seamă posibilitatea grozăviei. Dar acum, că nu era de glumit o dovedi și faptul că doctorița de la dispensar fu transferată la oraș și că nu mai fu numit nici un alt medic în locul ei. Pe urmă, plecară și asistentele… Și magazinul de produse industriale fu închis și lumea era speriată că și alimentara va fi dezafectată. Cel puțin așa se zvonea. Doar cârciuma mai funcționa din plin și, ca o ironie a soartei, ca în nici o altă vară, Piatra Arsă era aprovizionată de mai multe ori pe săptămână cu bere. Totuși, nu era glumă ce se pregătea și Niky, cu o mină cât se poate de serioasă – și nici măcar nu era nesincer – îi rugă pe bunii săi vecini să nu provoace spiritele cu o renovare ostentativă a celei mai importante clădiri din localitate. Abia așa scăpă de cicăleli.

Vara nu plecă niciunde, în afară de cele câteva zile petrecute la cuscrii săi. Urma ca în septembrie să fie numit, în sfârșit, noul decan și se părea că, imediat după aceea, avea să fie înscăunat definitiv și șeful clinicii. Zvonurile circulau cu repeziciune, mulți colegi cuprinși de „febra electorală“ își scurtară vacanțele, iar prezența lui Diamant îi făcea să ridice mănușa și să fie și mai activi. Tovarășii se întreceau să treacă pe la Institut ca să vadă dacă n-au cumva corespondență sau dacă nu i-a căutat pe acolo cine știe cine. Orice pretext era bun.

Niky se lăsă dus de val, însă, între timp, reîncepu cercetările întrerupte asupra timusului. O lucrare voluminoasă era aproape gata, prima parte aflându-se de acum la dactilografă. Diamant lucra și acasă până seara târziu și reîntâlnirea cu nepoata lui Colțea a decurs mai bine decât ar fi sperat. Fata reveni la Piatra Arsă bronzată și plină de viață. Petreceau multe ore împreună, el redactându-și manuscrisul și verificând graficele, planșele și diapozitivele, ea citind sau brodând. Niky o privea, din când în când, pe furiș și constata, de fiecare dată, că se poate comporta firesc, ca un tutore civilizat ce era. Viața își urma cursul, deși blestemul demolării nu putea fi uitat nici o clipă, chiar dacă lumea mai spera într-o minune. Niky nici nu putea concepe să se mute încă o dată! Să se mute unde? Și ce-o să se întâmple cu toate boarfele nesfârșite de care s-a legat și el, chiar dacă nici nu le-a văzut încă pe toate? Și să-și schimbe iarăși obiceiurile abia recâștigate? Niky suferea fizic la asemenea gânduri și găsi drept singur remediu clinica, Institutul și cartea despre timus. Așa că, drept refugiu, deveni din nou interesat de intrigile și de aranjamentele devenite mai aprige ca de obicei.

Până ce, într-o seară, auzi din nou fâșâitul de mătase grea. Vulcanul erupse la fel ca data trecută, dacă nu mai sălbatic. De data asta, o așteptă cu ochii la ușă: ea intră, cu mâinile ținându-și poala rochiei, incredibil de albă din cap până la picioare, cu freza atât de schimbată, cu fața lucind la fel ca și mătasea pe care o purta. După ce intră, făcu mai mulți pași pentru a introduce în încăpere și trena și voalul ce le târa după ea. Apoi se întoarse la ușă pentru a o închide.

Acum putu să observe ceea ce data trecută îi rămase străin din pricina propriei sale emoții: fata era la fel de tulburată ca și el. Când își descoperi fața, cu același gest ca prima oară, Diamant putu observa că ea era mai palidă chiar decât a bănuit.

Mai târziu, tot ce urmă, i se păru ireal.

Mai târziu… Mai târziu, își mai aminti un amănunt: atingându-i cu sfială brațul, îl străfulgeră o frază spusă în dimineața aceea de Stanciu: „Toți oamenii sunt nebuni, dar, din păcate, nu suferă toți de aceeași nebunie!“. In clipa aceea, Niky avu impresia că el și cu pupila sa au fericirea de a pătimi amândoi de o boală identică.

(Peste puțin timp, din păcate, avea să afle cât de mult se înșela…)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.