Cochilia – GHEORGHE SCHWARTZ (4)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz –Cochilia, Ediția a doua, revizuită după treizeci de ani, apărută la Editura Limes în 2020

4. ÎN VIAȚĂ LUCRURILE NEIMPORTANTE SUNT CELE MAI IMPORTANTE

Niky venise foarte târziu acasă. La prânz, mâncase în oraș și se nimerise să stea la masă cu atât de disprețuitul dr. Păruș. (Acesta era tipul de „șefuleț” care nici măcar nu insufla spaimă cuiva.) Cu toate că dr. Diamant nu depunea niciun efort de a și-l apropia în vreun fel pe funcționarul medic, Păruș părea să se bucure sincer de rarele lor întrevederi. Discutau de toate, deși Niky prefera să nu-i împărtășească acele întâlniri lui Rori, încredințată că Palux nu este decât un „turnător împuțit”. Lui Niky, omul chiar dacă nu-i era prea drag, i se părea măcar sincer. („Sincer? Ăsta și sincer?!“ ar fi pufnit Rori, dacă i-ar fi spus. Și ar fi urmat un discurs interminabil despre perfidia turnătorilor din vocație.)

Niky avusese cursuri până la șapte și jumătate, apoi reveni la clinică, discutase cu niște absolvenți lucrările lor de diplomă și se ocupase de tot felul de treburi administrative amânate de mai multe zile, acum scadente, mai ales că se aflau în ziua de 30 a lunii. Pe urmă, pe la zece, în liniștea cabinetului lui, începu să citească: romane. Da, romane și mai ales romane medievale. O pasiune ce nu i-o mai împărtășea nici măcar lui Rori, fiindcă soția lui n-ar fi putut înțelege de ce trebuia să rămână până aproape de ora unu noaptea la clinică pentru a citi cărți pe care le putea aduce foarte bine și acasă. Rori nu l-ar fi acuzat că parcurge literatură, că-și „pierde vremea cu așa ceva“ – ea însăși, absolventă de filologie și poliglotă, era o mare iubitoare de beletristică și visa la ziua când se va putea ocupa în mod activ de traduceri. Și Rori mai știa și că Niky, deși reputase atâtea succese în endocrinologie, „deși ajunsese de acum în primul rând în urma rudelor titularilor defuncți”, formația soțului ei și mai ales conformația sa erau strict umaniste, că visul lui a fost istoria medicinii și nu bolnavii propriu-ziși și că numai împrejurările și micile amânări de o viață l-au făcut să nu se ocupe „oficial” exclusiv de acel domeniu al științei. Niky citea beletristică din plăcere, dar și pentru că în romanele picarești și în literatura veche găsea mereu indicii despre proceduri medicale uitate. La clinică, în cabinetul său de „șef”, avea cel puțin la fel de multe cărți „laice” ca și tratate de specialitate. Acolo, în lipsa unei camere numai a sa de acasă, se simțea cel mai bine atunci când găsea răgazul să citească o oră-două.

– Știi, îi spuse Rori, care nu adormise nici ea până la ora aceea, devorând un roman polițist în pat, știi că Stalin avea obiceiul să lucreze noaptea? Și știi că toți demnitarii au trebuit să i se supună ritmului său nocturn de muncă? Toate ministerele au fost obligate să-și schimbe orarul pentru ca dacă, eventual, la miezul nopții, tătucul ar fi dorit o informație de la ștabul cutare, acesta, împreună cu toți colaboratorii să se afle la post?

– Am citit și eu memoriile lui Ehrenburg, mormăi Niky, dezbrăcându-se. Că parcă numai Stalin?! Eu îl știu pe unul mult mai aproape…

– Da, bineînțeles că tu știi totul. Dar oamenii aceia bănuiesc că trăiesc într-o alarmă continuă atât timp cât tu te afli la clinică.

– Care oameni? Colaboratorii lui Stalin?

– Personalul de noapte din clinică.

– Personalul de noapte din clinică tremură de frig. Insă ei oricum trebuie să fie acolo, în prezența sau în absența mea. Așa, cel puțin, am și eu cine să-mi aducă o farfurie de mâncare.

– Ți-e foame?

– Am mâncat ceva acolo. Doar o cafea dacă aș mai bea.

– Și personalul tău de acasă stă în alertă, să știi! Cafeaua e pe noptieră. Dar nici ție nu-ți face bine să bei o jumătate de litru de cafea pe zi la orice oră și la orice…

– Balzac se delecta cu și mai multă cafea ca mine. Ești mulțumită cât de cult sunt?

Niky se culcă și adormi aproape în același timp în care-și puse capul pe pernă.

– Ascultă, îl trezi Rori, tu chiar ai de gând să-mi pretinzi să ne mutăm în palatul stafiilor?

– De ce nu?

– După ce ai plecat să faci raliu pe străzi și ai avut amabilitatea să mă lași în stația aceea de autobuz, a trebuit să aștept aproape o jumătate de ceas după o mașină, care a venit, bineînțeles, supraîncărcată. Am avut noroc că am găsit un taxi.

– Foarte bine.

– Și vrei să venim zilnic cu taxiul de acasă?

– De „acasă”, că bine spui.

– Numai că eu nu mă mut acolo.

– De ce?

– Pentru că, după ce am ajuns în sfârșit în centru, l-am întâlnit pe Lascu.

– Cine-i Lascu?

– Lascu e tovarășul Lascu! Păi, sigur, tu habar n-ai, dar eu a trebuit să fac uz de toate cunoștințele mele pentru a-i putea intra sub piele…

– Și i-ai intrat?

– Ești un măgar! De tovarășul Lascu depinde dacă indivizii de la etaj vor obține racordarea într-o lună sau nu.

– Și? ,

– Și o vor obține.

– Mă bucur pentru ei. Insă ne mai rămân încă două familii pe cap. Hardughia aia măcar e liberă.

– Nici de asta nu sunt convinsă! Dar, admițînd că e liberă și că bătrânul adormit din pădurea frumoasă nu trăiește acolo decât cu fetița aceea oligofrenă și cu stafiile strămoșilor lor glorioși…

– De ce crezi că fetița ar fi oligofrenă?

– Ce importanță are? Crezi că eu n-aș înnebuni intr-un mediu ca ăla?

– Ai înnebuni?! De ce?

– De fapt, cine ți-a spus de schimbul ăsta?

– Un pacient.

– Poate un securist ce-ți vrea binele! E clar că iar și-au băgat coada…

– Rori!

– Și, pe urmă, nu văd ce lucruri atât de importante te pot decide pe tine pentru această tranzacție nefericită.

– Păi, tocmai că lucrurile acelea nu-s atât de importante.

– Și atunci?

– Rori, mi-e somn. Mâine la șapte trebuie… adică azi la șapte trebuie să fiu la clinică. La nouă trebuie să fiu la decanat și la unsprezece, mă întâlnesc cu o delegație de medici din țările africane în plin proces de dezvoltare.

– Dar cu mine când te mai întâlnești?

– Acum mi-e somn. Și așa ți-a intrat Lascu sub piele…

– Bine. Atunci spune-mi măcar atât: dacă lucrurile acelea care te îndeamnă să ne mutăm cu toții la dracu’n praznic nu sunt atât de importante, atunci de ce vrei totuși să ne îngropăm acolo?

– Pentru că în viață lucrurile neimportante sunt cele mai importante.

– Asta să le-o spui studenților tăi!

– Le-o spun și lor.

– Ar trebui să te mai gândești la un lucru! Toată viața mea este, a fost și va fi subordonată idealurilor tale. Bine, ale noastre! Dar mici satisfacții în viață trebuie să am și eu!

– Lucrurile neimportante sunt cele mai importante!

– N-a fost să fie să fac literatură, dar sper să mai apuc vremea să mă pot ocupa și eu de traduceri. Până atunci, însă, trebuie să transpun în alte limbi cele mai tâmpite adrese posibile. Bine, o fac și pe asta. Pentru că sunt în relații (de serviciu) cu străinii, sunt în centrul filajului. Bine, chiar dacă tu nu vrei să crezi… Tu ești toată ziua la clinică, la studenți și la întâlniri cu medici de cele mai diferite culori. Trebuie să am și eu mici victorii, nu crezi? Acum, după o luptă de aproape patrusprezece ani, sunt pe punctul de a mai câștiga o bătălie, reușind să scap de familia Morcan. Admit că nu e mare lucru, dar pe mine m-a costat acest război ani îndelungați și nervii aferenți, și alergătura și… și energia pe care puteam s-o investesc altfel. Și tocmai când dau de un rezultat, mă văd în situația de a constata că toată zbaterea mea a fost inutilă fiindcă domnul dorește – din niște rațiuni pe care nici el nu le cunoaște! – să se mute altundeva. Atunci eu de ce m-am agitat atât?

Tot discursul, Rori și l-a pregătit cu grijă de mai multe ore, așteptându-și soțul. Doar că acest soț, în loc să-i dea contraargumentele la care s-a așteptat, pe care le-a prevăzut la fel cum un jucător de șah prevede mutările adversarului, având la rândul său pregătite alte variante, bune sau rele, în ori ce caz cele mai bune pe care s-a priceput să le găsească, în loc să intre în acest joc unde sunt întotdeauna șanse de victorie (alături de cele de înfrângere, desigur), în loc de toate astea, soțul dormea profund și sforăia ușor. Dar nici de acest lucru Rori nu putea fi chiar sigură: îl cunoștea prea bine pe Niky și știa că, de cele mai multe ori, atunci când n-are chef sau n-are timp, găsește întotdeauna tertipuri de a ieși din dispută. Îl zgîlțîi, așadar, însă Niky se mulțumi să mormăie ceva și să se răsucească pe partea cealaltă. Rori mai citi un sfert de oră romanul lui Chandler, își dădu seama că nu poate fi atentă, puse cartea pe noptieră și stinse lumina.

Niky dormea acum cu siguranță. Și cafeaua uitase să și-o bea toată.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.