CONVOIUL (22)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Convoiul“ apărută la Editura Junimea din Iași în 2024. 

II. AFARĂ

O.

Am ajuns dincolo, adică de partea cealaltă a șoselei. Îmi sunt necesare câteva clipe să mă dezmeticesc cu noua situație în care am pătruns atât de brusc, să mă obișnuiesc cu ea. Când mă întorc spre Convoi, acesta trece în cadența știută: stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul. Sunt singur pe locul unde m-am oprit și mă simt mai general decât toți generalii. Trec în revistă coloanele și caut din priviri șirul meu. Acesta s-a îndepărtat de mult. Mai stau o vreme, poate voi apuca să văd, în sfârșit, și coada șarpelui. Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul.

Am obosit de atât privit, iar Convoiul se tot prelinge în continuare.

Merg pe noua mea parte a șoselei. Eu pe o bandă, Convoiul pe alta. Îmi pare rău că nu am fost suficient de prompt pentru a mai vedea cine mi-a luat locul în șir între Roșcovan și Vlăjgan. Tot privind marșul, îmi dau seama că mă deplasez și în continuare în ritmul știut. Mă opresc, mai privesc o vreme coloanele nesfârșite, nici vorbă de coada șarpelui. Ajung la un loc amenajat pentru odihnă. Mă așez pe o bancă și realizez că nu am niciun ban să-mi pot cumpăra o bere, un suc ori măcar o cafea. Stau și mă uit în gol. Și creierul mi-e gol. Îmi aduc aminte de „femeia plătită de opoziție”. A dispărut și ea.

1.

Stau de nu știu când pe banca din parcarea de lângă șosea. Convoiul trece în continuare, stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul.

Îmi revin în minte cuvintele Generalului: „Te afli la o răscruce și e de neînțeles că ai dubii pe unde s-o iei. Pentru noi, cazul tău e limpede, dar vom fi tot timpul cu privirea spre tine. Însă, ține minte, nu te reține nimeni în Convoi, n-ai decât să te sinucizi!”

Nu am de gând să mă sinucid, dar nici nu știu cum să continui să trăiesc. Decât cuvintele oricum tardive ale Generalului, mai bine mi-ar reveni amintirile. Stau și mă uit în gol. Și creierul mi-e gol. Trebuie să o iau din nou de unde am încercat zadarnic să-mi revin mărșăluind în Convoi: M-a chemat, poate, Konrad, deși îmi aduc aminte că acasă parcă eram strigat „Costi”. Să mă fi chemat Constantin și nu Konrad? Sau simplu Conrad. Să fi fost Konrad ori Conrad fostul meu nume de familie? Nu-mi aduc aminte precis, dar sunt aproape sigur – aproape sigur!- că numele meu de familie n-a fost nici Konrad și nici Conrad. Îmi dau seama că mergând privind doar în jos ori la spatele celui din fața mea, neavând nicio grijă să primesc la timp mâncarea, hainele potrivite anotimpului, micile plăceri, viața, tot n-am reușit să ajung la un răspuns. Darămite acum! Se întunecă, unde o să dorm? Ce o să mănânc? Până și intrarea la toaletă costă câteva monede, mărunțiș pe care nici pe acela nu-l am.

Odată cu venirea serii, traficul s-a mai domolit pe șosea. Nici Convoiul nu mai trece prin fața mea. Mai mult ca sigur, nu pentru că ar fi avansat atât de mult încât să nu-l mai pot vedea, ci pentru că oamenii își savurează cina și se pregătesc pentru binemeritata odihnă în sacii de dormit din corturile confortabile pregătite din timp. Neavând ce face și nefiind hotărât încotro s-o iau, i-am urmărit fără să fi văzut coada șarpelui. La semnalul cunoscut, șirurile au dispărut ca prin farmec.

Stau și privesc în gol. Nu mi-e frig pentru că am ieșit din rând cu hainele de pe mine, iar hainele primite pentru marș sunt într-adevăr de calitate. Măcar atât… Și în parcare se face liniște, doar câte un tir întârziat se mai face auzit. Apoi i se stinge și lui motorul, oamenii se retrag în cabine și dorm. Probabil că șoferii au condus toată ziua. Eu nu am în ce cabină să-mi întind oasele. Mă simt total neajutorat. Ca un țânc rătăcit de părinți. Îmi sună din nou în urechi ultimele vorbe rostite de Generalul plecând din cabinetul din labirint fără să-și ia rămas bun: „Ține minte, nu te reține nimeni în Convoi, n-ai decât să te sinucizi!” Stau și privesc în gol.

În partea cealaltă a șoselei își face apariția „gloata disperară care imploră să fie primită în Convoi”. Oamenii aceia nu trec drumul, nu se folosesc de umbrele nopții și rămân la liziera pădurii. Sunt chiar atât de speriați? Da. Abia acum îmi dau seama că parcarea este păzită de paznici înarmați. (Curios că nu i-am observat mai devreme. Probabil că de aceia le este frică și se culcă direct pe pământ. Cineva din „gloată” pare să mă recunoască și-mi face semn să vin și eu acolo. În întunericul slab, împrăștiat de cele două felinare din parcare, e posibil să mă fi înșelat. Mai ales că omul acela mi-a mai făcut o dată semn să traversez șoseaua spre grupul lor, dar după ce a trecut un șir de mașini, nu-l mai văd. S-o fi culcat și el undeva printre copaci. Oricum, eu n-am avut nicio clipă intenția să mă amestec cu „gloata disperată care imploră să fie primită în Convoi”. Mi s-a părut fără sens să mă amestec printre ei. Nu pentru aceasta am părăsit confortul extrem de care m-am bucurat până cu câteva ore mai devreme.

Paznicii au dispărut și ei. Rolul lor pare a se reduce doar la împiedicarea nepoftiților să intre în parcare. După ce am observat paznicii, am observat și panourile pe care era scris cu litere mari care este prețul staționării în parcarea cu plată. „Parcare cu plată!” Eu nu am plătit nimic și nici nu sunt întrebat de ce nu am plătit nimic. Îmi dau seama cum se procedează: primești un tichet la intrare și plătești la ieșire în funcție de cât ai stat acolo. Eu, venind direct de pe șosea, nu am scos de la automat tichetul de intrare. Ce o să se întâmple când voi ieși, când voi pleca? Unde să plec? Mi-e totuna ce se va întâmpla. Chiar de voi fi reținut, măcar voi primi ceva de mâncare și un loc unde să dorm. Halal! Nu așa mi-am închipuit că voi (re)începe viața din afara trupului șarpelui.

N-am intenția de a intra în grupul disperaților, dar cu cât trece vremea și eu stau în continuare pe banca din parcare, devin și eu disperat. Senzația că aș fi un general și că trec în revistă coloanele, s-a topit de mult. Devin și eu un disperat, și încă un disperat solitar.

Stau țintuit pe locul din parcare și nu vine nimeni să mă întrebe ceva, să-mi spună ceva.

Mă întind pe bancă, dar a venit degrabă un paznic și mi-a cerut să mă scol: „Nu e voie să folosești băncile drept pat!” Când m-am ridicat în șezut, a dat din cap mulțumit și a dispărut în noapte. După ce i-am zâmbit tâmp, am dat și eu din cap mulțumit: nu am fost admonestat în niciun fel. Doar că situația mea nu s-a schimbat cu nimic: stau țintuit pe bancă și nu vine nimeni să mă întrebe ceva, să-mi spună ceva. Nu sunt decât Scufița Roșie rătăcită prin codru. Nu sunt nici măcar atât: nu mă așteaptă nicio bunică, iar eu nu am la mine coșul cu bunătăți.

Aproape că-mi pare rău că episodul cu paznicul care m-a somat să nu stau culcat pe bancă a fost atât de scurt. În Convoi am primit Ordinul nr. 00347568549, „Tăcere!” și Ordinul 00347948372 „Vorbiți în anumite condiții specifice!” Aici nu am primit niciun Ordin, că oricum nu am cu cine vorbi. Acolo ne mai ciondăneam. Aici, în parcarea cu plată, sunt singur. Din cabinele mașinilor nu se aude niciun sunet.

Mi-era foame, nu știam încotro s-o iau și lupul putea să vină oricând să mă mănânce. Noroc doar că marșul îndelungat mi-a creat o condiție fizică deosebită și, fiindcă am învățat să umblu dormind, am putut ațipi și șezând pe banca din parcare. Înainte de a adormi mai profund, ultimul meu gând a fost că va urma dimineața, adică va urma o nouă zi, când, pe lumină și cu mintea odihnită, voi lua decizia pentru ceea ce voi face mai departe.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.