În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Convoiul“ apărută la Editura Junimea din Iași în 2024.
Mă uit mulțumit în jur și urc în camera mea, în camera 827 de la etajul opt. Am spus că azi voi pleca și vreau să mă țin de cuvânt. Vreau să-mi adun lucrurile, dar mi se transmite că nu am nevoie să iau nimic cu mine.
O să iau automobilul inteligent, îmi spun, el va știi cum să dau cel mai simplu de Convoi. Mi se transmite din nou că n-am nevoie de mașină.
– Ești gata? (O voce.)
– Da.
– Sigur? (O altă voce.)
– Da.
– Ești pregătit? (O a treia voce.)
Îmi dau seama că nu sunt simple întrebări, ci părți ale unui ceremonial.
– Sunt pregătit.
– Vei ocupa poziția 827, așa cum probabil te-ai așteptat.
Stângul, dreptul, stângul, dreptul!
Mă uit în jur. Parcă tocmai m-am trezit din somn. Sunt în mijlocul șirului, dar parcă șirul e mai larg decât înainte. Nu mai mărșăluim trei câte trei, ci patru câte patru.
– Cum am ajuns aici? Mi se spune că nu trebuie să folosesc vocea decât atunci când e necesar. „Ai fost teleportat”. „De unde?” Trebuie să depun efort ca să-mi amintesc de o cameră de hotel, de cum a fost mobilată, de ce am putut vedea de la fereastra încăperii. În timp ce umblu în ritmul coloanei, simt că memoria îmi funcționează selectiv, că îmi aduc aminte de discuțiile cu jandarmul postconvoi și de cele din salonul de la localul de fițe „La Konrad”, de hârtiile curierului. Pe acestea parcă le-aș avea în fața ochilor, pot să le recitesc, dar le știu cuvânt cu cuvânt pe de rost. Tot restul îmi apare ca un film voalat și în ceea ce pot totuși să recunosc, imaginile se suprapun. De pildă, fata cu care am petrecut o noapte îmi apare când ca doctorița (?) din carantină, când ca femeia care m-a urmat insistent alături de Convoi, ea fiind și cea pe care am cunoscut-o în Marțea Mare. Deci, îmi amintesc că am mai participat o dată la acest marș, chiar dacă nu mai știu multe amănunte de atunci.
Îmi dau seama că mi-a fost din nou spălat creierul, de data asta doar atât cât să-mi păstrez amintirile necesare pentru misiunea primită. Ciudat mi se pare că nu numai întâmplări și imagini reale mi-au fost păstrate, ci și jocul cu femeia în halat alb în legătură cu ce am în Convoi și ce am (sau nu am) în afara lui.
Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul dreptul!
Mă reobișnuiesc surprinzător de repede cu viața din corpul șarpelui. Primesc tot ce-mi doresc. Mersul în ritmul Convoiului nu-mi solicită nici voința, nici rezistența fizică. A devenit la fel de simplu ca respirația. Nu trebuie să fac niciun efort ca să-i fac față. Știu că trupul meu este în regulă când tace. Doar când se face simțit, doar când doare nu e în regulă. Mai știu că atât timp cât nu-mi pun întrebări și starea mea de bine e în regulă. Ascult muzică, vizionez filme, îi antrenez pe cei din jurul meu la aceste activități.
Îmi amintesc doar de ce am nevoie. Trecutul e doar o poveste pentru care nici măcar nu avem senzori direcți. De aceea trecutul este înșelător. Ca și istoria, atât cea povestită, cât și cea oficială, ambele mereu în schimbare. Viitorul e ipotetic și neștiind exact ce ne așteaptă, poate naște îngrijorare și nervi. Doar prezentul, așa cum îl simțim, este concret. În trupul șarpelui totul este concret, fără trecut și fără gânduri despre un viitor în care se poate întâmpla orice. Dar care pare infinit. Și care parcă nici nu există ca viitor. Căci fără nervi, speranțe și deziluzii nu există viitor.
În depărtare, Convoiul Oglindă poate fi văzut în funcție de denivelările peisajului și de cum bate soarele. Mâncarea este excelentă și nu-mi simt niciodată stomacul greu.
Convoiul femeilor nu se intersectează cu Convoiul nostru decât în Marțea Mare.
Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul dreptul!
Într-o dimineață refăcând coloana, vedem că nu mai suntem câte patru în șir, ci câte cinci. Înseamnă că Marea Schimbare face progrese. Mă gândesc la serviciile de informații și la bănci. Serviciile există, se pare că și eu fac parte din ele. (Probabil că pentru aceasta am fost socotit „privilegiat”) Habar nu am de rolul primit, îmi văd de treabă, se pare că felul meu de a fi, faptul că se spune că sunt simpatic și deschis m-a „promovat”. Așa că îmi îndeplinesc misiunea, sunt simpatic și deschis față de camarazii din jurul meu, vorbesc cu ei, Ordinul 00347948372 „Vorbiți în anumite condiții specifice!” este în vigoare. Am ajuns ca toți cei cu care discut în timpul mersului să fim suporteri infocați ai aceleiași echipe de rugby. Cei aflați mai în față îi conving și pe cei aflați și mai în față, iar cei aflați în urma mea îi conving și pe cei aflați în urma lor. Tot mai mulți camarazi sunt fani ai aceleiași echipe de rugby. În schimb, nu știu cum pot să mai fie băncile atât de importante, când nu există decât bani virtuali, banii din creierul fiecăruia. Întreb. De data asta mi se răspunde: „Băncile și serviciile de informații sunt cei doi piloni pe care se clădește democrația. Rolul băncilor este să facă selecția populației. Cine nu le face față este eliminat.” În sfârșit am primit un răspuns care mă mulțumește.
Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul dreptul!
Mă pomenesc tot mai des în jocul cu femeia în halat alb. Eu spun ce-mi lipsește de afară, ea îmi spune ce avantaje am aici. Jocul e tot mai scurt, eu fiind primul care nu mai are ce să spună. Văd că avem și spectatori la acest joc. Tot mai mulți asistă la înfrângerile mele tot mai clare. Când spune ea ultimul avantaj la care eu nu mai am replică, din Convoi se aud tot mai multe aplauze.
Chiar dacă pierd întotdeauna, distracția aceasta îmi face plăcere. Mă întreb cum de a devenit public ceea ce se petrece doar în imaginația mea, în mintea mea, în intimitatea mea. „Îți faci datoria în chip model!”, mi se transmite. Toată lumea poate să-mi pătrundă în gânduri? Nu primesc răspuns, dar văd că sunt tot mai apreciat în trupul șarpelui.
Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul dreptul!
Nu știu încotro ne îndreptăm. Mi se transmite că mintea mea a devenit o carte deschisă, o „carte de învățătură” și sunt iarăși lăudat. Mi se mai spune că nu toată „cartea” e publică, ci doar părțile folositoare cauzei. În rest, intimitatea îmi este respectată. Adică nu tot ceea ce gândesc află toată lumea, dar este totuși monitorizat în marele computer general? În loc de răspuns mi se repetă ceea ce am spus cândva mai devreme: „Știu că trupul meu este în regulă când tace. Doar când se face resimțit, doar când doare nu e în regulă. Mai știu că atât timp cât nu-mi pun întrebări și starea mea de bine e în regulă.” „Bravo! Așa este. Cum de nu te comporți așa cum îți relevă propria ta înțelepciune? Atât timp cât nu-mi pun întrebări și starea mea de bine e în regulă ar trebui să te călăuzească. Teoria neaplicată corespunzător nu are nicio valoare!”
În jocul cu femeia în halat alb nu mai am ce să cer. Păcat! A fost distractiv și m-a dus într-un univers pe care simt că-l uit iremediabil.
Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul dreptul!
Îmi pun tot mai puține întrebări. Filmele sunt filme, cărțile sunt cărți, muzica e muzică, iar mâncarea e tot excelentă. Șirurile din trupul șarpelui au mai crescut, suntem șase într-un rând, ceea ce dovedește că Marea Schimbare este într-un progres de netăgăduit.
Nu știu spre unde ne îndreptăm, dar pașii noștri sunt tot mai siguri. (Sunt lăudat că și eu contribui exemplar la această realitate.) Nu știu spre unde ne îndreptăm dar avem mereu în minte că „șirurile noastre sunt nemuritoare, că se continuă sub forma unui cerc, că șarpele este un animal perfect construit. Această ființă, probabil un uroborus, nu are nevoie de ochi pentru că nu există nimic în jurul ei, deci nu are ce vedea, și nu respiră, fiindcă în jurul ei nu există atmosferă. Nu are nici organe pentru a primi hrana, o digeră și elimină resturile, pentru că fiind înconjurată de vid, nimic nu intră și nimic nu iese din corpul ei. Ea este astfel construită încât pierderile organismului ei reprezintă propria ei hrană. Creatorul lumii nu a înzestrat-o nici cu mâini, pentru că această ființă primordială nu are nici ce să ia și nici de cine să se apere. Deși nu are picioare, se poate mișca, dar numai în cerc, devorându-și coada.”
Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul!
Fii primul care comentează
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.