Cei mai mari filosofi au sesizat la timpul lor criza Europei și i-au dat interpretări și soluții. Și astăzi aceste interpretări constituie cadrul de înțelegere. În cadrul celei mai ample examinări a filosofiei contemporane din cultura noastră actuală, Andrei Marga a reunit din scrierile sale profilurile filosofilor de referință – Nietzsche, Husserl, Rosenzweig, Heidegger, Habermas. Cartea sa recent tipărită, Filosofi ai crizei Europei (Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2017), le readuce în atenție printr-o investigație nouă, completă, a operelor respective. Redăm, în continuare, coperta ediției și prefața autorului.
„Criza Europei a avut în fiecare moment filosofiile ei. În jurul ei s-au elaborat câteva dintre cele mai cuprinzătoare sisteme. Așa cum Hegel este expresia filosofică a trecerii la modernitate, Nietzsche a exprimat primul, la nivelul unei filosofii de mare anvergură, intrarea Europei în criză. Filosofia de sub deviza restructurării tuturor valorilor a fost prima reacție la criză. Au urmat, la nivelul celor mai elaborate filosofii, fenomenologia transcendentală a lui Husserl, cotitura existențială a lui Rosenzweig, fenomenologia existențială a lui Heidegger și, mai aproape de zilele de acum, pragmatica universală a lui Habermas.
Cursul luat de criza Europei este cunoscut. În ceea ce mă privește, am dat seama de aceasta în alte scrieri: Filosofia unificării europene (EFES, Cluj-Napoca, 2005), The Destiny of Europe (Editura Academiei Române, București, 2012), Introducere în filosofia contemporană (Compania, București, 2016) și Ordinea viitoare a lumii (Niculescu, București, 2017). Nu reiau ceea ce am tratat pe larg acolo, fiind deja public. Mă opresc în volumul de față, cu un decupaj, doar asupra filosofiilor principale ale crizei Europei, care au indus teme, abordări și soluții ce contează astăzi. O fac din trei considerente.
Primul este acela că mulți interpretează evoluția Europei ca o continuitate fără rupturi semnificative, ca și cum nu s-au petrecut evenimente răscolitoare. Naivitatea în materie nu mai este însă justificată. Nu duce departe proiectarea asupra prezentului a unor optici de mult dovedite vetuste, căci, în general, contează nu doar adevărul, ci și calea pe care se obține. Prezentul, contemporaneitatea pot fi captate doar cu instrumente sincronizate. Europa a înregistrat o criză gravă, încât cine este profesional în regulă și, pe deasupra, responsabil nu se mai poate raporta la trecut ca și cum nu este nimic nou sub Soare.
Al doilea este acela că în cazul filosofiilor amintite s-a ajuns iarăși la cunoaștere aproximativă și chiar la erori pe care mulți le credeam depășite, fiecare având, după 1989, la dispoziție șanse de informare completă. Vedem din nou în filosofie, chiar la unii dintre cei care funcționează ca profesori, date istorice eronate, lecturi parțiale în subiectele în care se pronunță, necunoașterea limbii în care se invocă lecturi, interpretări subiective. Fiind în primul plan al reflecției filosofice, Nietzsche, Husserl, Rosenzweig, Heidegger și Habermas sunt și mai expuși lecturilor și înțelegerilor lacunare. De aceea, a da seama din nou de întregul concepției lor în cazul primilor trei este oportun. Este oportun și în cazul celui de al patrulea, dar, întrucât recent am republicat monografia Filosofia lui Habermas (Polirom, Iași, 2006; Rao, București, 2017), redau doar partea ce se referă la unificarea europeană și la miezul construcției filosofice, lăsând restul în seama cititorului.
Al treilea este acela că din nou filosofia este practicată ca o chestiune de opinie subiectivă, de inspirație accidentală, de preferință personală. Mai ales despre Nietzsche se vorbește iarăși ca și cum totul ar fi simplu și dacă nu ai citit complet, și dacă înțelegerea ta este o simplă trăire, și dacă nu ai probe sau probele te contrazic. Se scrie istoria filosofiei fără documentare temeinică în subiect. Se elaborează propoziții fără metodă. Se dau idei vechi ca noutăți. Terenul este din nou ocupat de idoli ai lui Francis Bacon, de toate felurile. Nu se cunoaște starea actuală a disciplinei. Se proclamă drept monumente simple exortații ale solitudinii de seară.
În fața acestora avem datoria să apărăm filosofia, dacă nu ca știință – ceea ce era emfatic deja la Hegel –, cel puțin ca disciplină care preia cât mai mult din felul de a proceda al științei, dar adaugă cerința elementară a parcurgerii și documentării complete asupra subiectului. Este ratată istoria filosofiei ce nu este preocupată de documentarea cuprinzătoare, este fragilă filosofarea ce nu este îngrijită de întregul realității.“
(Andrei Marga, prefață la volumul Filosofi ai crizei Europei, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2017)
Andrei, a fi pus alaturi doi oameni (nu „filosofi”, mai ales ca filosofia si religia sunt congenere), doi oameni – Heidegger si Habernmas -, pe care toate-i separa (de la faptul ca primul, Heidegger, membru al partidului nazist pâna la 1944 – si aburind, în România, în pastishele unui Liiceanu, „discipol” de-al lui Noica -, e violent criticat de Habermas), nu conduce nicaieri. Heidegger a fost nazist, asta e lucrul cel mai însemnat al existentei individului. A fost nazist, cu state recunoscute si asumate. Din proprie initiativa, ani si ani de zile. Si a avut si discipoli – Ernst Nolte, Hannah Arendt – care, si indiferent de Hannah Arendt, prezenta la procesul lui Eichmann pe care care nici nu l-a priceput si din care nici n-a-nvatat -, comit oroarea metodologica de-a egala nazismul (ale carui crime sunt unice) si ceea ce cred ei a fi fost „comunism” (consecintele respectivei orori metodologice plantându-se mai târziu, prin Liiceanu, si-ntre „istorici”, prin Adrian Cioroianu -, si-n România, cu inventia unui numar urias de „victime”, când – vezi scoala de sovietologi de la UCLA, SUA – era vorba de revolutii sociale, cu victime datorate si înapoierii economice, dar si WW2, cu tot ce-a-nsemnat, si al caror numar – între civili- se ridica, dupa consultarea arhivelor vremii, în URSS interbelica, la un milion, nu la „zecile” ori „sutele de milioane” pe care le inventeaza un Nolte, Arendt si discipolii), consecintele unei orori metodologice, spuneam, plantându-se la asa-zisi „oameni politici” , de la Constantinescu la Johannis si la actuala asa-zisa „miscare” „rezist” instigata de neo-con-i (când membrii ei ar fi trebuit sa „reziste” la dezindustrializare si la distrugerea prin subevaluare, degradarea si înstrainarea patrimoniului României), „oameni politici” care-au nimicit o tara si-o societate – , e condamnabil.
continuare : Habermas, cu „patriotismul constitutional” (emancipat, adica, de granitele statale) e un „european”, Heidegger, însa, si, repet, Hannah Arendt, si-n orice caz Ernst Nolte, care justifica nazismul, sunt barbari. Pur si simplu barbari, nostalgici, nu „istorici” ori „filosofi”. Regret pentru Hannah Arendt . Tipa, însa, si Ernst Nolte de trista amintire au facut imposibilul în dezbinarea, nu-n unificarea Europei. La fel, acuma, în România, Liicheanu si Cioroianu Adrian, desi fost ministru de externe al tarii. Scoala de la Frankfurt a lui Habermas n-a condus, nici ea, la nimic. Nu poti sa faci marxism debarasându-te de Marx, eminent economist si filosof (de la nasterea caruia Germania e mândra, si repet, mândra sa celebreze, la anul, 200 de ani).