Cruzimea fără frîu

Oripilantă în sine, cruzimea faţă de animale poate deveni şi mai greu de suportat din pricina ipocriziei cu care se asociază prea adesea. Animalele nu sunt oameni, susţin defensorii ei, mai bine copiii şi bătrînii decît dobitoacele, ne îndeamnă aceştia, imaginîndu-şi pesemne că n-avem cum să ne dăm seama ce leopard se ascunde în spatele gardului ornat cu afişele bunelor intenţii. Şi despre ce anume poate fi vorba? Păi este despre aceea că indivizii care zornăie în buzunar atari consideraţii „umaniste”, dacă se poartă rău cu animalele, am putea pune mîna-n foc că nu se feresc a se purta la fel şi cu semenii lor. Luaţi la întrebări, mai mult decît sigur va reuşi faptul că sunt departe de a-i ajuta pe copiii nevoiaşi ori pe bătrînii lăsaţi de izbelişte. Totul nu e decît o mascaradă a unor firi primitive. A unei ticăloşii cu ifose, stînjenite (e şi acesta un progres!) de criteriile civilizaţiei care, măcar în principiu, a statuat protecţia faţă de necuvîntătoare. Dar există cazuri în care nici măcar bietele aparenţe ale unei corectitudini nu sunt respectate. Subumanitatea iese la scenă deschisă şi bate cu pumnul în masă. Pare a nu-i păsa de nimic decît de ce „vrea muşchii” săi.

Acesta e cazul lui Ion Ţiriac. Notoriu ca fost tenisman (dar fără anvergura companionului d-sale, Ilie Năstase), ca „om de afaceri”, ca, vai, organizator al „vînătorilor de la Balc. Parvenit tipic. Ajuns (cum?) la o avere considerabilă, are, din cîte ne dăm seama, simţămîntul de-a se afla pe un platou la mare altitudine, de unde domină lumea întreagă. Vanitos, avar, năzuros (ce e aia suflet?), se simte deasupra timpului şi spaţiului. Rod al tranziţiei noastre mîloase, încearcă a îmbuca mentalitatea capitalistului avid cu cea a feudalului, stăpîn pe moşii întinse, pe care goneşte fără păs în chip de vînător. Numai că, ne întrebăm, ce fel de vînător este prea puţin onorabilul Ţiriac? Pe feuda d-sale de la Balc (iată că degeaba ne-am temut că „vin moşierii” vechi; apar alţii noi!) există o vastă crescătorie de mistreţi. Care mistreţi nu sunt vînaţi în sensul veritabil, ci adunaţi într-un ţarc şi ucişi fără clipire de suita feudalului trucat. E un abator, nu o vînătoare! Şi care, mă rog, sunt personajele ce acceptă invitaţia la „vînătorile” lui Ţiriac? Potentaţi ai banului sau ai politicianismului, unul şi unul, selectaţi din toată Europa. Frecîndu-şi mîinile de satisfacţie că a ajuns la o asemenea simandicoasă societate, jupînul îşi evaluează astfel rezultatul expediţiilor zise cinegetice: am avut ca parteneri atîtea şi atîtea miliarde de euro. Deci fiecare invitat apare egal cu valoarea averii sale (considerabile, fireşte), suma tuturor invitaţilor la o „partidă” devenind echivalentă cu „succesul” ei. Sîngeroasa distracţie a plutocraţiei include şi un număr considerabil de slujitori de speţa iobagilor: gonaci, paznici, gunoieri etc. Aşa-zişii vînători care încalcă vădit legile în vigoare ale vînătorii par mulţumiţi. Pretîndu-se la josnicia amfitrionului, confundă îndemînarea şi efortul cu măcelul în masă al bietelor animale. Victime: 250-300 de bucăţi dintr-odată.

Dar ne trezim. Anul acesta cortegiul crimei s-a văzut însoţit de o energică manifestaţie de protest chiar la poarta magnatului cu pricina. Ecologişti nu doar din România, ci şi din străinătate şi-au exprimat revolta în chipul cel mai articulat (în rîndul lor, energicul parlamentar Radu Cernea, despre care vom scrie cu alt prilej). S-a anunţat că există pe rol şi un proces (la judecătoria Marghita, dacă nu ne înşelăm). Ce să mai zicem? Mica instanţă dintr-un orăşel transilvan, în raport cu părelnic atotputernicul Ţiriac, face figura unui David faţă de Goliat. Să nădăjduim că deznodămîntul luptei va fi similar cu cel din paradigma biblică.