Cum mânca și bea apă vechiul București

Fântâna Filaret ocupa un loc aparte. Ridicată de mitropolitul Filaret al II-lea, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, ea se afla în zona actualului Parc Carol, dând numele locului.

Cum mânca și bea apă vechiul București

Sursa foto: Captură bucuresti.ro

Fântâna Filaret ocupa un loc aparte. Ridicată de mitropolitul Filaret al II-lea, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, ea se afla în zona actualului Parc Carol, dând numele locului.

Constantin C. Giurescu propune, în „Istoria Bucureștilor”, o altfel de perspectivă asupra orașului, una, de data aceasta, practică, în care își îndreaptă atenția către grijile zilnice ale administrației, precum aprovizionarea urbei cu apă, într-o lume în care hrana de bază era o problemă publică.

Prin nevoile oamenilor legate de pâine, carne și apă, Giurescu ne aduce mai aproape de brutarii, care pe-atunci erau controlați la gramaj, de sacagiii, care duceau apa în butoaie, și de primarii care încercau să transforme o așezare balcanică într-o capitală modernă.

Bucureștiul se întindea între Dâmbovița și Colentina, avea vii, grădini, bălți și ulițe noroioase, iar pâinea era o chestiune de ordine urbană. Autoritățile se temeau de lipsuri, de scumpiri, dar și de nemulțumirea populară. Acesta este și motivul pentru care, începând din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, apar tot mai clar prețurile maximale, numite „narturi”.

Un oraș al morilor

Păstrăm imaginea Bucureștiului cu bulevardele sale, însă ne amintim că orașul a fost, vreme îndelungată, un oraș al morilor.

Cele mai multe se aflau pe Dâmbovița și Colentina și aveau un rol vital. Aparțineau domniei, mănăstirilor, boierilor și moșnenilor, care dețineau numeroase vaduri de moară, adică locuri bune pentru exploatarea apei.

Morile domnești se aflau lângă Curtea Domnească, aproape de actuala Biserică Domnița Bălașa. Aveau roți hidraulice, ciuturi, și puteau aduce venituri serioase. Una câte una sau chiar grupate, Dâmbovița era plină de astfel de mori.

Imaginile vremii arată cum râul traversa orașul ca o arteră de lucru, iar pe malurile sale oamenii se îndeletniceau cu saci de grâu, căruțe. Erau brutari, călugări, administratori, dar și destui mahalagii în căutarea unui teren rămas „slobod”.

Mănăstirile au jucat un rol economic important în trecut. Aveau numeroase mori pe Dâmbovița: Mănăstirile Radu-Vodă, Mihai-Vodă, Cotroceni, Plumbuita, Mărcuța sunt câteva dintre ele.

Morile erau indispensabile, dar împiedicau cursul Dâmboviței, astfel că ele sporeau riscul de inundații. Apa era, așadar, nu doar o resursă importantă și un drum economic, ci și o amenințare, putând produce pagube.

Morile de vânt

Bucureștiul avea și câteva mori de vânt. Una, mai mare, se afla în coasta Bisericii Mavrogheni. A rezistat până în 1831, când a fost dărâmată din cauza șoselei care își croise drum pe acolo. La nord de Bariera Vergului era o alta, a lui Ulysse de Marsillac, care apare într-un plan al orașului din 1872. După anotimp și împrejurări, morile, fie cu apă, fie cu vânt ori cai, erau puse la treabă, dând soluții la problemele vremii.

Morile de apă deveneau însă problematice: iarna, din cauza înghețului, iar vara din cauza inundațiilor, iar acest lucru a determinat autoritățile să ceară mori cu cai. Pe 2 octombrie 1803, Constantin Ipsilanti cerea astfel ca fiecare să aibă câte o astfel de moară.

După 1850, și-au făcut simțită prezența morile cu aburi, iar dispariția morilor de pe Dâmbovița schimba întreg peisajul din oraș. Moara Assan, construită în 1853, este poate cea mai cunoscută. Prima moară cu aburi din România a fost fondată de George Assan și Ioan Martinovici în zona Obor-Lizeanu. Era un reper al modernității, potrivit surselor de patrimoniu industrial, importanța sa istorică fiind greu de ghicit astăzi din cauza stării în care se află.

Dar Bucureștiul avea nu doar mori, ci și brutari cu faimă. Constantin de Ludolf observa, de exemplu, că pâinea era foarte bună, datorită brutarilor nemți veniți din Transilvania, care o făceau ca la Viena. Giurescu amintește și jimbla armeanului Babic, vândută lângă Bărăție, atât de căutată încât expresia „colțuc de la Babic” ajunsese să reprezinte ceva aproape imposibil de găsit.

Brutarii care micșorau pâinea

Nartul pentru pâine era calculat minuțios, iar brutarii care micșorau pâinea pentru a compensa prețul fix riscau confiscarea produselor și pedepse publice. Înaintea Regulamentului Organic, speculantul necinstit putea fi astfel țintuit cu urechea de ușa prăvăliei, purtând la gât o pâine dintre cele găsite cu lipsă la cântar.

După pâine, carnea a fost al doilea aliment aflat în atenția administrației, supusă, la rândul ei, nartului, cu creșteri semnificative între 1820 și 1830. La început, vitele se tăiau în București, în oboarele măcelarilor din mahalaua Scaunelor Vechi, lângă apa Bucureștioarei, de unde și numele „Scaunelor”, care erau, de fapt, butucii groși de lemn pe care se tăia carnea. După a doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost ridicat un abator comunal modern, la un preț de 700.000 de franci aur.

Înainte de lucrările de modernizare, bucureștenii beau apă din Dâmbovița. Era adusă de gospodine cu cofa sau de sacagii cu sacaua și limpezită cu piatră acră. Alții foloseau apa din puțuri, iar puțini, din izvoare naturale. Puțurile, deși numeroase, erau de o calitate precară, fiind săpate la adâncimi mici. Pe lângă valoarea lor practică, semnificația morală și religioasă era, de asemenea, una foarte puternică, fiind asociată cu o faptă de milostenie.

În 1906, mai existau peste 1.300 de puțuri în București, iar unele dintre ele au rămas în memoria străzilor: Puțul cu Plopi, Puțul de Piatră, Puțul cu Apă Rece, Puțul Înalt, Puțul cu Tei, Puțul cu Roată.

Fântânile vechi ale orașului

Fântâna Filaret ocupa un loc aparte. Ridicată de mitropolitul Filaret al II-lea, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, ea se afla în zona actualului Parc Carol, dând numele locului. Era construită ca un foișor cu parter și etaj, în bună parte din marmură albă, și avea țevi prin care curgea apa captată din izvoarele dealului. Devenise loc de plimbare, nu doar de luat apă. În 1863, construcția veche a fost demolată, iar în 1870, primarul Gheorghe Grigore Cantacuzino a ridicat fântâna care există astăzi în Parcul Carol.

Înființarea cișmelelor

Alexandru Ipsilanti are un rol important în aducerea apei de la distanță, pe olane, și în înființarea cișmelelor, iar Nicolae Mavrogheni le-a sporit numărul, punându-le sub oblăduirea mitropolitului Filaret, mare iubitor de fântâni, în timp ce Alexandru Moruzi a făcut cișmele la Târgul de Afară, adică în zona Oborului.

În 1846, a început filtrarea apei Dâmboviței, iar mașina hidraulică acționată cu aburi a reprezentat un pas semnificativ din punct de vedere tehnic. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, prin filtrele de la Arcuda și captările din zona Ulmi-Bragadiru, avea să fie rezolvată alimentarea cu apă.

Așa era ținut în viață orașul, cu brutăriile, zalhanalele, cișmelele și puțurile sale, mici mecanisme într-un oraș cu un farmec istoric aparte. Bucureșteanul a trecut de la moara cu abur la apometre și rețele de distribuție și a învățat și să macine, și să coacă… Iar meritul marelui istoric al detaliului Constantin C. Giurescu este chiar această Istorie a Bucureștilor, o biografie a unui oraș care a învățat că respectul începe cu o pâine bună și o apă curată.

Citește și: Traseul romantic din Cotroceni și ceainăriile ascunse ale Bucureștiului de altădată

Distribuie articolul pe:

1 comentariu

  1. In Anul 1983 Ceausescu a daramat Casele de pe Soseaua Mihai Bravu si a daramat o Biserica Sfanta Treime a Pocaitzilor unde se mai ducea si Fostul meu Bunic Neagu Gheorghe .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.