Cum tropăie gândurile la Baconschi?

După nici șase luni de politică  activă, sunt mai convins ca niciodată că providența e singurul orizont cert al celor omenești. De ce? Pentru că lumea fără Dumnezeu nu-și poate gestiona paradoxurile. E valabil în artă, în dragoste, dar și în politică. Sau mai ales acolo. Primul paradox: nu te sprijină ai tăi – intelectuali, lideri de opinie relativi liberi, români de dreapta. Găsești mai mult sprijin exact acolo unde nu te aștepti! Al doilea paradox: singurătatea colectivă. În politică, fiecare lucrează pentru sine, chiar atunci cînd se declară servitor al ”binelui comun”.  Și lista poate continua. De cîte ori ”planifici”, realitatea se aranjează altfel decît ai prevăzut. E suficient să te simți slab, pentru ca lumea să te susțină, crezînd că  ești tare. Pe scurt – și mai ales la noi – sensul propriei lupte nu e dat de rațiunea sistematică sau de persistența valorilor, ci de situarea ta aparent ”accidentală” pe orbita justă. Nu vreau să spun că ținta – puterea și, mai apoi, puterea de a face bine – ar fi zadarnică. Sînt însă tentat să  cred că destinul nu e suma unor împrejurări favorabile, ci dimpotrivă, rezultanta unor adversități care se anihilează reciproc.

Mă socoteam experimentat, pentru că viața mea (făcută din studii, scris și diplomație) m-a ținut mereu într-un ritm punctat de evenimente și întîlniri. Declar totuși, aici, că abia intrarea în politică mi-a dat măsura constantelor negative ale firii umane. Bombardat cu informație – și luat în vizorul atîtor reacții normale pentru oricine se plasează pe scena publică – am tras concluzii care mă lasă fără iluzii și mă încarcă  de speranțe. Am devenit hobbesian, păstrîndu-mi ingenuitatea de fond. Semenii se devorează mutual, într-un carnaval organizat pe interese, coterii și patima acumulării. Toată lumea minte și se minte, cu bună știință sau nu, cu rea credință sau din simplă  frică. Pesimismul meu antropologic, nutrit din abisul căderii adamice, și-a găsit cea mai spectaculoasă confirmare.

Mă veți întreba, poate, de ce nu abandonez lupta. Pentru că jocul e adorabil. E incitant să trăiești periculos. Să-ți verifici umorul în situații penibile sau stupide. Să iubești omul așa cum este. Să-ți cauți cu disperare comunitatea, chiar dacă nimeni nu pare să  mai cultive demnitatea propriei întruchipări.

E multă manipulare, nu doar în media, ci și în politică. Politicienii noștri – în majoritate ignoranți, dar nu proști, fără a fi neapărat inteligenți  – au mai multă ”școală” a demagogiei decît se vede. Electoratul e o pradă. Concetățeanul, o ficțiune utilă. Cu toate acestea, mă opun. Nu voi fi un produs de ”mainstream”, chiar de-ar fi ca diferența mea să-mi compromită succesul. Am de gînd să perseverez în naivitatea de a crede că o altfel de Românie e posibilă, probabilă și chiar necesară. Oricît m-ar abandona ai mei, voi urmări acțiunea care schimbă proastele noastre întocmiri. Port în mine ceea ce foarte mulți caută: civilitatea, conștiința că trebuie să lași ceva solid în urma ta, plăcerea solidarității, urgența de a te corecta prin autoironie și generozitate. Învăț din greșeli, dar nu pentru a da gesturilor mele o eficiență perversă, ci pentru a rămîne fidel unui vis. Fără urma aceasta de încăpățînare proiectivă, clădești pe nisip.

http://fc-d.ro/2011/02/teodor-baconschi-o-confesiune-in-mișcare/