De ce afirmă americanii că „Moldova nu este România”

Nu credeam că vom fi treziţi atât de brusc la realitate de principalul nostru aliat militar şi strategic. Declarațiile ambasadorului american la Chişinău nu vin decât să confirme dezastrul politicii externe românești.

Faptul că reprezentantul SUA spune că Moldova nu este România, că are o istorie proprie, și că ar trebui să-și urmeze un destin propriu sunt niște afirmații de o gravitate fără precedent. Acea Moldovă care s-a unit cu Ţara Românească, în timpul lui Alexandru Ioan Cuza, reprezintă atât sufletul cât și majoritatea trupului Moldovei istorice. Actuala Republică Moldova, de fapt Basarabia, este un teritoriu românesc smuls în 1812, care a fost ulterior recuperat, pierdut, recâștigat și iar pierdut de către țara mamă devenind, într-un final, prin destrămarea fostei Uniuni Sovietice, stat independent în 1991. Independenţa însă este una artificială, existând o armată de ocupație pe teritoriul său și rămânând, de fapt, tot în sfera de influență a rușilor.

Acest diplomat susţine de fapt politica antiromânească a Moscovei care își dorește de mult o Moldovă Mare, creată prin unirea Basarabiei cu Moldova noastră, în afara României. Dacă nu, să rămână măcar o ”țară independentă” pe care să și-o poată anexa ulterior, în momentul în care se va înțelege cu puterile vestice în acest sens. Se pare că americanii și nemții au bătut deja palma, mai sunt doar câteva țări de convins. Pe noi oricum nu ne bagă nimeni în seamă. Întrebarea legitimă care se poate pune este: ne vom putea baza noi pe americani, dar și pe ceilalți aliați NATO, cu agende proprii, să ne apere în cazul ipotetic, dar nu și atât de improbabil pe cât ar părea, în care armata rusă de ocupaţie din Basarabia ar primi ordinul de a ataca România în scopul reîntregirii ”Statului Moldovenesc”, independent şi suveran, care apoi se va alipi ”din proprie voință” Federației Ruse?

Să nu dăm însă vina numai pe americani. Nu putem să le cerem mai nimic deoarece întotdeauna la ei primează propriile interese. Nu fac niciodată acte de binefacere. Ne-am obişnuit să credem că unirea este veşnică şi că România va exista sub actuala formă pentru totdeauna. Texte propagandistice… Adevărul este că suntem înconjuraţi de state care vor dori mereu câte o bucăţică mai mare sau mai mică din ţara noastră. Şi cel mai rău ne este atunci când se pun de acord cu marile puteri, și marile puteri între ele. Am făcut Marea Unire. Bravo! Cât a durat până când Germania şi Rusia au dezmembrat România Mare, rupând bucăţi consistente? Apoi, numai câţiva ani mai încolo, Rusia, Anglia şi America au ajuns la Yalta la un alt acord şi România a fost luată cu totul de Uniunea Sovietică. E adevărat, în schimbul Greciei, dar nouă la ce ne-a folosit acel schimb?

Deşi nu pare atât de grav acum, la slăbiciunea de care dau dovadă americanii în fața rușilor, chinezilor, iranienilor, în general a tuturor dictaturilor de pe glob, să nu ne mire dacă vreun acord între cine știe ce țări, în scopul de a mai rupe o parte din România, s-ar putea parafa într-un viitor nu prea îndepărtat. Locuri precum Yalta și Malta sunt destule, interese de asemenea, iar politicieni români de mucava, din belşug. Bineînţeles, mulţi vor spune că am mers prea departe. Să dea Domnul aşa să fi făcut şi să fie doar o îngrijorare nejustificată! Totuşi poziţia americanilor total dezinteresată faţă de România şi interesele ei, mai ales în mandatele Obama, se datorează în măsură covârșitoare celor ce au păstorit, de ani buni de zile, politica externă a României.

Fie preşedinţi, premieri sau miniştrii de externe, moştenirea comunistă din ei plus păstrarea ceauşiştilor din minister, combinată cu înfiinţarea confreriilor obediente vestului sau estului, însoțită de obligativitatea apartenenței la ele pentru a fi în diplomaţie, au dus la un haos şi o degringoladă totală. În loc să servească interesele ţării, diplomații noștri servesc în funcţie de apartenenţă, iar ceauşiştii îşi dovedesc cu prisosinţă incompetenţa. Conducătorii țării au avut mereu propriile agende, iar România nu numai că nu are o politică externă fermă şi coerentă, dar nici măcar o strategie de viitor.

Conflictul intern, inteligent declanşat încă din decembrie 1989, între toate categoriile sociale din țara noastră, împiedică de mai bine de un sfert de secol o reconciliere naţională în interesul, nu numai al acestora, dar şi al existenţei noastre viitoare în actualele graniţe. Ca să mai fim stat şi popor ar trebui întâi să ne împăcăm între noi în interesul unui deziderat superior: România. Şi numai atunci vom putea începe să reconstruim. Bineînţeles, să ne și apărăm. Pentru că istoria ne dovedește că apărarea noastră, inclusiv cea militară, nu va veni din afară, iar dacă nu vom fi uniţi, în caz de pericol, nu vom mai fi deloc.

Recomanda
Simona Popescu 142 Articole
Author