De ce alegerile din Ungaria nu pot fi o miză pentru România

  Se vede asta din întreaga recuzită verbală utilizată, îndeobşte, atât în presa noastră, cât şi în discuţiile de zi cu zi. Atunci când la percepţia graniţei-obstacol se adaugă şi argumente de natură geopolitică, resentimentele şi prejudecăţile capătă amploare.

În centrul disputelor ideologice şi geopolitice de pe continent se află, de ani buni, Ungaria, până acolo încât Viktor Orbán pare un fel de „reîncarnare” a lui Iosip Broz Tito, un alt mare „spărgător de front” ideologic, inspirator al unor mişcări şi curente de idei pe plan internaţional. În ciuda reacţiilor tot mai critice şi a sancţiunilor tot mai dure cu care s-a confruntat, lui Orbán i-a convenit de minune acest rol, prin care, dintr-o ţară destul de mică, a făcut una care pare foarte mare, fie măcar şi în virtutea principiului publicitar atât de drag americanilor („Înjură-mă, dar pomeneşte-mă!”). Pe de altă parte, pe lângă exemplul lui Tito, acelaşi Orbán pare a fi preluat ceva şi din tactica răposatului preşedinte român Nicolae Ceauşescu, de a se face util celor mult mai mari, prin diverse negocieri şi medieri internaţionale.

Apropiatele alegeri din Ungaria sunt un moment de mare cumpănă în cariera liderului de la Budapesta. Nu atât datorită estimărilor privind rezultatele, cât datorită tipului de adversar cu care se confruntă, acum.

Péter Magyar nu este numai un politician deosebit de abil, pe deasupra unul care nu poartă în spate reaua amintire a guvernării socialiste a lui Ferenc Gyurcsány (cel care „minţea de 3 ori pe zi, la dejun, la prânz şi la cină”), ci şi un politician care pare că nu va provoca, odată ajuns la putere, o ruptură ideologică reală faţă de mentalitatea identitaristă şi mândria maghiară, pe care Orbán le-a consolidat enorm de mult şi cu ajutorul cărora (ca şi a măsurilor sociale de mare efect pe care le-a luat, constant) s-a menţinut 16 ani, neîntrerupt, la putere.

Principalul atu al lui Magyar nu este susţinerea de care se spune că o poate primi de la Bruxelles, ci faptul că provine din Fidesz, că este un conservator, un naţionalist, fost susţinător al politicilor lui Orbán, căruia îi reproşează deriva către autoritarism şi, subtextual, comportamentul de „Gică contra”, dar nicidecum fundamentul de bază al ideilor politico-economice.

Prin urmare, Péter Magyar este, după multă vreme, primul lider al opoziţiei care chiar are şanse să îl învingă la urne pe actualul premier, o şansă pe care socialiştii nu au mai avut-o, după 2010, deoarece majoritatea ungurilor îi percep ca pe un element dizolvant al identităţii naţionale şi un instrument al sărăcirii populaţiei. Conform actualelor estimări, socialiştii nici măcar nu ar mai intra în viitorul parlament. Sper, totuşi, ca aceste estimări să fie infirmate în ziua votului popular, deoarece ar fi cel puţin ciudat ca o ţară membră a Uniunii Europene să aibă un for legislativ format 100% (!) din partide de dreapta.

În orice caz, faptul că Magyar are şanse de a obţine victoria nu se bazează pe sondajele de opinie, ci pe entuziasmul real pe care candidatura lui îl stârneşte (ceea ce nu a fost cazul, la alegerile trecute). Nu este vorba, nicidecum, numai despre un vot negativ la adresa Fideszului! În plus, şi acesta este un alt fapt fără precedent, simpatia pentru opoziţie a început să „contamineze” şi sectoare, chiar dacă destul de restrânse, ale etnicilor maghiari din ţările vecine Ungariei, care vor vota pe 12 aprilie. Mai mulţi maghiari din România, care s-au întors recent din Ungaria, mi-au povestit, aproape îngroziţi, depre atmosfera „încărcată de praf de puşcă” pe care au constatat- o acolo. Acesta este un semn că tensiunile din societatea maghiară nu se vor domoli odată cu anunţarea rezultatelor votului, indiferent care vor fi acestea. Pentru a evita o degradare prea mare a vieţii publice, miza celor două partide mari din ţara vecină este aceea de a abţine majorităţi confortabile la alegerile care vor avea loc la 12 aprilie.

Orban: „Sunt un orator mult mai bun decât Ceaușescu”

În opinia mea, majoritatea comentariilor pe tema alegerilor din Ungaria, care sunt publicate la noi, păcătuiesc nu numai prin caracterul lor exasperant de repetitiv, ci şi prin modul şablonard şi mult „pe deasupra” cu care expediază dezbaterile, reale, care au loc în ţara vecină.

Citind presa românească, ai impresia că toate ideile, trăirile şi preocupările vecinilor noştri se reduc la o singură propoziţie: „Orbán – cu ruşii, Magyar – cu europenii”. Desigur, astfel de poziţionări există, au fost invocate şi de Orbán, şi de Magyar (ar fi şi greu de contestat, de pildă, colaborarea strânsă a lui Orbán cu Moscova), dar ele reprezintă doar unul dintre elementele de interes, nu cel mai important şi oricum, el nu este dezbătut într-un mod atât de simplist pe cât am vrea noi să pară. Mai degrabă, proiectăm asupra vecinilor noştri modul nostru de a expedia orice problemă, prin intermediul unui şablon bun la toate şi, aparent, lipsit de riscuri. În regulă, noi așa funcționăm. Dar acesta nu este un motiv îndestulător ca să prezumăm că toată lumea funcționează la fel.

Pe de altă parte, şi Viktor Orbán are avantajul lui, deoarece dispune, pe plan intern, de un „sistem”. Unul atât de bine închegat şi rodat, încât chiar şi azi, după scandalurile cunoscute (implicarea brutală a serviciilor secrete în supravegherea ilegală a opoziţiei este doar un exemplu), pare destul de greu de crezut că Orbán ar putea pierde alegerile. Dar tot Orbán are şi un sistem de putere extern, unul în care a reuşit să cumuleze, simultan, prietenia Statelor Unite ale Americii, Rusiei, Israelului, Chinei, iar pe fundal se insinuează, cu manifestări similare, Turcia, Serbia, Belarusul şi chiar… Iranul. Nu este, aşadar, vorba, aşa cum a fost în trecut (şi prin alte ţări) de o competiţie între „Occident” şi Rusia, sau dintre „Occident şi Est”, deoarece S.U.A. se situează, cu multă vehemenţă, de partea lui Orbán. Nici măcar Uniunea Europeană nu este solidară în a-l combate pe liderul de la Budapesta. În trecut, Orbán s-a aflat şi în situaţii de izolare internaţională, în perioadele în care aliaţii săi pierduseră alegerile din ţările lor, însă, fiind foarte rezilient (ca să folosesc un termen emblematic al noii „limbi de lemn”), a ştiut să iasă din ele cu bine.

ALEGERI în UNGARIA. Orban: de la tânărul anti-comunist la marioneta lui Putin. 

Pe lângă instaurarea unui control prea strict asupra societăţii, unul din efectele nefaste ale guvernării Orbán este şi completa decredibilizare a sondajelor de opinie, odată ce este clar că diferenţele enorme dintre diferitele estimări, cu mult dincolo de orice marje de eroare imaginabile, provin din faptul că toate instituţiile de sondare anunţă date care sunt favorabile finanţatorilor. Şi aceasta este vina guvernului, care e cel dator să asigure un mediu sănătos, din toate punctele de vedere, pentru competiţia electorală. Singurele sondaje care indică Fideszul drept câştigător aparţin institutelor despre care se ştie că sunt finanţate de guvern. Astăzi, sondajele de opinie din Ungaria au ajuns chiar mai rău decât cele din România, unde, mai nou, sondajele nu prea mai „nimeresc” rezultatul de la urne, dar, de bine de rău, mai toate recunosc avansul luat, în acest moment, de opoziție în intențiile de vot.

Revenind la multe din comentariile din presa noastră, lipsa de interes pentru a analiza ceea ce întâmplă (ori s-ar putea întâmpla) în Ungaria vecină se concretizează inclusiv în necunoaşterea competitorilor. Traducerea automată, fără vreo bătaie de cap, a unor articole schematice din engleză şi simpla lor republicare în limba română, ca şi totala necunoaştere a limbii maghiare, contribuie, şi ele, la acest fenomen. Aşa se face că am citit, recent, că „partidul de extremă dreapta Our Homeland are cele mai mari şanse să intre pe Parlament”, sau că „Partidul de centru dreapta Tisza este numit după al doilea cel mai mare râu al Ungariei”.

Micul partid naţionalist care, conform sondajelor, ar putea deveni al treilea, şi ultimul, care va intra în noul parlament se numeşte Mi Hazánk Mozgalom (Mişcarea Patria – sau Casa – Noastră), nicidecum Our Homeland (deşi, în articolele scrise direct în engleză, e normal să fie numit aşa), iar principalul partid de opoziţie, potenţial câştigător al apropiatelor alegeri, se numeşte Partidul Respect și Libertate (Tisztelet és Szabadság Párt, în maghiară), „Tisza” fiind doar o prescuratre de efect, care, ce e drept, pare a fi inspirat, recent, un slogan electoral.

Această evidentă lipsă de apetenţă pentru analiză este motivul din care alegerile care vor avea loc în Ungaria, peste câteva zile, nu pot constitui o miză pentru România. Mizele există atunci când există şi obiective. Poate că, datorită dialogului şi introspecţiei care vor urma, lucrurile vor sta diferit patru peste ani, la următoarele alegeri din Ungaria. Dacă nu cumva vecinii noştri o vor apuca pe un drum asemănător cu al Bulgariei, marcat de alegeri anticipate. În ciuda aparentei şi exasperantei lor lipse de energie, una dintre calităţile românilor este aceea că ambiţia şi acţiunea lor „erup” atunci când te aştepţi cel mai puţin.