De ce este respinsă atât de des cota unică de 10% sau 12%?

Răspunsul vine tăios, din cel puțin patru puncte de vedere, scrie Andreea Paul-Vass pe blogul său.

1. O cotă unică redusă la 10% începând cu anul 2011 ar genera pierderi imediate la încasările bugetare de circa 3,4 miliarde lei la impozitul pe profit şi de 5,7 miliarde lei la impozitul pe venit – adică un total de 9,1 miliarde lei, adică sub 2 miliarde euro sau 1,8% din PIB.

În scenariul unei cote unice reduse la 12%, încasările s-ar contracta imediat, în 2011, cu 6,4 miliarde lei sau 1,25% din PIB, din care 2,3 miliarde lei din impozitul pe profit, iar 4,1 miliarde lei din impozitul pe venit.

2. O decizie politică în favoarea unui şoc fiscal prin diminuarea cotei unice este dificilă înainte de a discuta despre redimensionarea contribuţiilor de asigurări sociale şi a taxei pe valoarea adăugată, care se plasează acum pe unele dintre cele mai înalte trepte în UE sau înainte de modificarea injustului impozit minim prefigurată pentru toamna acestui an.

3. Românii nu au participat încă la o dezbatere serioasă şi de amploare asupra nivelului de impozitare (cu excepţia opţiunii pentru cota unică în anul 2004 şi 2008), respectiv asupra serviciilor publice şi obligaţiilor sociale asumate a fi finanţate din bugetul ţării. Această dezbatere trebuie să pornească de la realitatea că o ţară care doreşte să aibă o fiscalitate mai mică în raport cu alte state va trebui să găsească echilibrul just între finanţarea obligaţiilor sociale din buget şi plăţile efectuate de către contribuabili prin taxe, impozite şi alte contribuţii către stat. Altfel vom rămâne captivi populismului care invadează dezbaterile publice politicianiste actuale şi care foloseşte vectori argumentativi precum „ni se ia”, „se fură din buzunarul nostru”, „e dreptul nostru câştigat”.

4. Acum noi trăim cu o datorie bugetară care se ridică la 6,8% din PIB, şi asta doar dacă reuşim să operăm ajustările actuale severe din punct de vedere social, de circa 2,3 miliarde euro. În anul 2011, deficitul bugetar trebuie redus sub 5% din PIB, adică e nevoie de un plus de ajustări ale cheltuielilor publice şi creştere a veniturilor bugetare. Or, diminuarea cotei unice, de pildă la 10%, ar dubla acest efort în anul următor, adică noi ajustări de cheltuieli ce se ridică la 3,6% din PIB.

Totuşi, nu m-aş grăbi să renunţ la această idee pe care o port încă din 2006. De ce? Pentru că principala provocare în faţa economiei româneşti stă în reluarea creşterii economice sănătoase şi evitarea intrării într-o perioadă prelungită de stagnare. Or, atractivitatea fiscală şi efectul psihologic al încrederii investiţiilor private în România, fie ele externe sau interne, ar fi acceleratorii relansării de care avem nevoie.

Mai concret, cu o politică industrială orientată spre tehnologii de vârf şi valoare adăugată ridicată ataşată – dezbatere declanşată în acest sens la Ministerul Economiei cu experţii de profil – am putea grăbi relansarea economică cu cel puţin doi ani şi am fi mult mai competitivi în atragerea capitalului străin în investiţii productive şi în industrii orientate cu precădere spre export, în industrii rezistente la crizele economice, precum industria alimentară, farmaceutică sau în energie.

Alternativele obiective sunt următoarele:

a. În scenariul optimist al aplicării măsurilor de ajustare brutală a cheltuielilor publice şi de reformă a instituţiilor statului, a unor relaxări fiscale acompaniate de extinderea bazei de impozitare, PIB ar reveni în 2012 la nivelul de dinaintea declanşării crizei economice, dar pe baze sănătoase – investiţii, tehnologie, productivitate, export -, permiţând continuarea creşterii economice accelerate şi pe termen lung.
b. În scenariul actual al prezervării taxelor şi impozitelor crescute (TVA, CAS, impozitul minim, povara administrativă), revenirea produsului intern brut la nivelul de dinaintea crizei economice internaţionale va avea loc abia în 2014, iar ritmurile ulterioare de creştere economică ar fi mai lente.
c. În scenariul ultra-pesimist al suprapunerii unei crize politice şi a unei instabilităţi instituţionale cu actuala criză economică, PIB va reveni la nivelul de dinaintea crizei mult după 2014.

Pentru a îndeplini condiţiile necesare scenariului optimist trebuie să găsim răspunsul la întrebarea ce economii s-ar putea face şi ce venituri publice ar putea fi crescute în cuantumurile echivalente golurilor fiscale actuale şi a pierderilor de încasări bugetare estimate pe termen scurt, ca urmare a diminuării cotei unice şi cum?

Vă dau câteva exemple care se impun în zona supravegherii şi sancţiuni dure pentru munca nedeclarată, pentru frauda fiscală şi pentru frauda sistemului de securitate socială. E nevoie de implicarea rapidă a inspectoratelor teritoriale de muncă, a birourilor fiscale, a partenerilor sociali şi a justiţiei. Întărind instituţiile statului şi prin responsabilizare socială există un potenţial de:

– Colectare suplimentară de venituri publice de cel puţin 0,45% din PIB prin diminuarea cu o cincime a muncii la negru pe termen scurt.

Munca nedeclarată reprezintă oficial aproape jumătate din economia subterană. Aşadar, o ţintă publică realistă o poate reprezenta diminuarea sa cu 20% pe termen scurt.

– Economii la cheltuielile publice cu pensiile de circa 0,5% din PIB prin curăţarea României de abuzurile pensionarilor anticipate pe caz de boală sau disabilităţi, la care se pot adăuga efectele indirecte pozitive date de reinserţia lor în piaţa forţei de muncă active. Nu sunt incluse aici.

În România există un număr de circa 300.000 de pensionari cu disabilităţi peste media UE (calculată ca diferenţa faţă de medie aritmetică a ponderilor pentru toate cele 27 state membre), ceea ce implică o pierdere potenţială de venituri bugetare de aproximativ 1,2% din PIB rezultate din: impozitul pe venit (+0,7% din PIB), pensii (+0,35% din PIB), sănătate (+0,15% din PIB), şomaj (+0,02% din PIB).

– Îmbunătăţirea ratelor de colectare la 100% din baza de impozitare măsurabilă şi observabilă conduce la un plus cumulat de venituri de 2,6% din PIB, rezultat din contribuţia TVA (+1,5% din PIB), pensii (0,6% din PIB), sănătate (0,5% din PIB) şi somaj (0,03% din PIB). E o utopie să credem că putem îmbunătăţi rata de colectare la 100%. Aşadar, cu un plan ambiţios de colectare şi cu multă integritate în abordare, nu putem spera la mai mult de 1% din PIB de la un an la altul.

Evident, aceste eforturi nu ar fi suficiente. Rămâne la latitudinea decidenţilor politici să hotărască cât se poate extinde baza de impunere fiscală, ce active ale statului pot fi privatizate sau care servicii publice pot fi externalizate şi descentralizate, care sunt programele publice ineficiente, care presupun risipa banului public şi la care s-ar mai putea renunţa. Rămâne la latitudinea legiuitorilor să creeze cadrul legislativ necesar dezvoltării unor sectoare private puternice în zona educaţiei, a sănătăţii, a pensiilor etc. sau pentru a pune punct, alături de instituţiile abilitate pentru control, şpăgii la nivelul tuturor serviciilor publice. Spaţiu e suficient pe fiecare canal strategic de acţiune. Rămâne la latitudinea românilor să dezbată dacă pot sau nu tolera alimentarea politicianistă a aşteptărilor supradimensionate sau dacă sunt dispuşi să accepte intervenţii mai reduse ale statului în zona asistenţei sociale.

Aşadar, rămân adepta unei cote unice reduse, după ce toate aceste etape sunt integral parcurse, şi resping introducerea unei cote progresive până când România va atinge nivelul mediu de dezvoltare cu cel european.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.