Despre filosofia evreilor

Chinezii și evreii sunt, cum știm, cele mai vechi dintre popoarele care s-au menținut în istorie până astăzi. Ambele sunt popoare cu contribuții fondatoare la cultura și civilizația umanității.

Diferența lor provine în parte din aceea că poporul chinez a dispus continuu de statul său. Până și celor care i-au cotropit, chinezii au putut să le spună că tot cu ei, cei cotropiți, vor trebui să administreze, căci efectivul lor este covârșitor. Evreii au fost copleșiți de forța imperiului roman și siliți la o diasporă care s-a întins de la intrarea lui Titus în Ierusalim (anul 70), până în 1948, când Israelul a fost restabilit pe pământul străvechi al evreilor. De atunci s-a putut lansa un efort salutar de a recupera istoria culturii milenare a evreilor. Rezultatele nu au întârziat să se ivească.

Astăzi, nu este cale mai bună de a pune ordine în faptele culturii decât să ne amintim diferența genurilor și conotația lor la origini. Cum Hegel a subliniat insistent (Prelegeri de istoria filosofiei, 1818), de la evrei ne-a venit religia propriu-zisă, ce are ca nucleu credința.   Aceasta este „emuna”, care înseamnă în fapt două exigențe: să crezi în Dumnezeu și să-ți pui soarta în mâinile sale. De la grecii antici, cum tot Hegel a arătat, avem filosofia.

Mai nou, se pune iarăși întrebarea: între evreii și grecii acelor vremuri ale începuturilor au existat contacte în religie și filosofie? Se înmulțesc datele pentru a da răspunsuri noi, bizuite pe fapte certe. Destul să amintim că Talmudul Babilonian conține un avertisment sever: „blestemat să fie cel care își învață fiul înțelepciunea greacă” – semn al unei conștiințe ascuțite a diferențelor intre religie și filosofie. Dar, așa cum ne spun minuțioasele cercetări ale lui Martin Hengel (vezi Judentum und Helenismus…, 1988), nu altcineva decât Teofrast, cunoscutul discipol al lui Aristotel, îi socotea pe învățații evrei „un fel de a fi filosofi”. Ceea ce dovedește că evreii se ocupau deja de o anume filosofie. Iar doi  evrei – Filon din Alexandria și Apostolul Pavel – au pus în legătură aproximativ în același timp, „înțelepciunea” evreilor și „gândirea” grecilor, religia  și filosofia, spre a fi cultivate. Mai mult, Diogene Laertios ne spune (în Viețile și doctrinele filosofilor, cartea a III-a, frag. 6 și urm.) că tânărul Platon „a călătorit în Egipt la profeți”. Această informație l-a făcut pe Nietzsche să presupună că Platon „a mers la școlile egiptenilor (sau la evreii din Egipt)” (vezi Amurgul idolilor, 2). Pe urmele sale, astăzi, mulți împărtășesc opinia că Platon a fost în contact cu moștenirea lui Moise.

Două fapte istorice sunt cruciale ca importanță.

„Tradiția evreiască” are ca nucleu neîncetata lectură și interpretare a Cuvântului lui Dumnezeu. De fapt, Tora reunește în semnificația ei pe acestea trei – cuvântul lui Dumnezeu, cuprinderea textelor ce exprimă voința divină și asigurarea învățăturilor esențiale pentru viața omului pentru toate epocile. Tradiția evreiască a pus bazele tradiției religioase bazate pe Scriptură, ca revelație divină.

Trecerea de la tradiția orală la cea scrisă, apoi traducerea Torei din ebraică în aramaică (sec.I î.e.n.), elaborarea Mishna pe baza moștenirii, folosirea, prin Halacha, a moștenirii pentru dreapta comportare în viață, deschiderea interpretărilor, prin Haggada, intervenția rabinilor, prin Tosefita, au pus tradiția evreiască în mișcare. Aceasta a fost atât de amplă și conjuncțiile în care iudaismul a intrat atât de numeroase, încât noi, ca târziu născuți, nu putem decât să constatăm cât de mult s-au înșelat doi înaintași.

Mă gândesc la Adolf von Harnack, care, în altfel spectaculoasele sale cercetări ale emergenței creștinismului, a susținut că lumea evreiască a credinței și lumea greacă a filosofiei au fost opace una față de alta în epoca lui Isus. Ele ar fi stat una în fața alteia ca „entități disparate, închise și de aceeași valoare” (Lehrbuch der Dogmengeschichte, 1, 1886). Or, nu se confirmă această opacitate, chiar dacă au fost sensibilități de o parte și de alta.

De aceea, apelul lui Leopold Zunz (Etwas über die rabbinische Literatur, 1818) de a cerceta propria tradiție ca o condiție a ieșirii evreilor din ghetto-urile Europei a avut ca efect lansarea proiectului „filosofiei evreiești”. Aceasta a și înaintat necontenit până în vremurile noastre, când Emmanuel Levinas și Jacques Derrida au inaugurat valorificarea filosofică a „tradiției evreiești”, construită în jurul Torei.

Mă gândesc apoi la Carl Schmitt (Das Judentum in der Rechtswissenschaft, 1936), care susținea teza „purificării” bogatei culturi germane de urmele evreiești, concretizând astfel inepția din afirmația Führer-ului: „pe cât mă feresc de evrei, lupt pentru opera Domnului”, care inducea o eroare grosolană. În fapt, însă, cultura germană a inclus o simbioză germano-evreiască.

Într-o intervenție care a schimbat scena discuției privind ponderea gândirii evreiești în cultura europeană, Jürgen Habermas (Der deutsche Idealismus der jüdischen Philosophen, 1961) a consacrat teza simbiozei. Ne putem acum doar întreba cum sunt culturi de mai mică pondere decât cea dată de germani. De fapt, oricum s-ar privi lucrurile prin interpretare, culturile europene poartă urmele evreilor, chiar dacă nu o recunosc sau recurg la formule  disprețuitoare, precum „niște evrei”.

Astăzi, filosofia evreiască este recunoscută nu doar datorită impresionantului șir de învățați pe care l-a făcut posibil emanciparea evreilor, cum observa Hannah Arendt. Gânditorii evrei au deschis orizonturi noi în gândirea mondială – destul să ne gândim că astăzi ea se mișcă în coordonate date de Hegel, Nietzsche, Dewey, Habermas, dar și de Husserl, Einstein, Kelsen, Wittgenstein. Nu mai discutăm ceea ce s-a petrecut în celelalte domenii.

Multă vreme, datorită prejudecăților istorice și politicilor, s-a operat cu schema divergenței fundamentale dintre tradiția axată la origini pe religie a evreilor și tradiția marcată de recursul la filosofie a europenilor. Astăzi, la un nou nivel de cercetare de către europeni a propriei lor istorii, scena este schimbată, încât „gândirea europeană, care a exclus din sine atât de mult timp tradiția evreiască, ar putea să dobândească din aceasta noi perspective de a se înțelege pe sine” (Werner Stegmaier, hrsg., Die philosophische Aktualität der jüdischen Tradition, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2000, p.10). Filosofia și teologia au înaintat, cu cei mai iluștri exponenți, pe această direcție.

Nu există încă în cultura română o lucrare adusă la zi asupra filosofiei evreiești – nici cea universală și nici cea autohtonă. Este datoria mea să amintesc că în cadrul a ceea ce a fost Institutul de Studii Iudaice  (1995-2012) din Cluj-Napoca s-a încercat monografierea unor momente din istoria filosofiei evreilor care au schimbat cultura europeană. Fiind convins de importanța istorică a unui astfel de institut, am căutat la rândul meu, în specializarea mea inițială, ca istoric al filosofiei universale, să tratez importanța kabbalei în geneza științelor moderne (Frații mai mari. Întâlniri cu iudaismul, 2009), să captez efectul lui Maimonide asupra conceptelor teologice ale lui Thoma d’Aquino (Frații mai mari. Întâlniri cu iudaismul, 2009), importanța teoriei statului a lui Spinoza pentru emanciparea modernă ( Emancipare, asimilare, disimilare, 2016), contribuția lui Mendelssohn în formarea conceptului juridic al libertății de conștiință (Emancipare, asimilare, disimilare, 2016), propunerea lui Rosenzweig de reconfigurare a relațiilor dintre religie și filosofie, creștinism și iudaism (Introducere în filosofia contemporană, 2016) și fenomenologia conștiinței politice care a construit statul Israel (Frații mai mari. Întâlniri cu iudaismul, 2009). Alți colegi au lucrat în același fel. Toate rezultatele sunt publice.

Desigur, cine se ocupă astăzi de istoria filosofiei eșuează dacă nu ia act nu doar de filosofia, ci și de inițiativele lui Nietzsche. Acesta a arătat concludent că Europa stă pe multiple surse culturale, inclusiv cea de la Ierusalim, că în Vechiul Testament s-au propus personaje de o grandoare la care nici o literatură veche nu poate alătura ceva de aceeași anvergură, că evreii sunt nu „paria” Europei, ci „salvarea” ei (cum spune expressis verbi în Aurore, 1881, 205). Nietzsche a atras atenția, totodată, că iudaismul are dimensiuni filosofice care intră în actualitate.

Filosofi evrei de azi ne spun că tradiția evreiască este de înțeles ca „moștenire (Erbschaft)”. Ea nu este ceva rigid, ce așteaptă mereu doar confirmarea, ci o „orientare în viață deschisă”, în care filosofia își are locul ca păstrătoare a valorilor libertate și dreptate – simplu spus, ca „provocare constructivă”.

Am evocat toate acestea pentru a ne da seama de importanța traducerii în românește a scrierii lui Gerard Bensussan, Quest ce que la philosophie juive? (Desclee de Brouwer, Paris, 2003), de către Gabriela Cocora și Țicu Goldstein, și publicarea ei sub titlul Filosofia evreiască (Hasefer, București, 2019). Este prima sinteză a filosofiei evreiești care se pune la dispoziția cititorului în limba română. O sinteză care, deși de dimensiuni restrânse, introduce cititorul în cei două mii de ani de filosofie a evreilor.

Se poate totdeauna discuta ce și cât este național într-o filosofie, oricare ar fi ea (greacă, germană, engleză etc.), căci filosofie nu este decât unde este ridicare la universalitate. Gerard  Bensussan își anunță deja în prefață optica. El observă că reflecția evreiască a operat între două imposibilități: imposibilitatea de a nu lua act de filosofie, disciplină greacă la origine, și imposibilitatea de a filosofa fără a lua act de Legea dată de Dumnezeu lui Moise, pe muntele Sinai. „Filosofia evreiască” s-a mișcat în aceste coordonate.

Cartea lui Gerard Bensussan propune cititorului micromonografii ale celor care constituie jaloane ale filosofiei evreiești. Filon din Alexandria este prezentat ca autor al reflecției care s-a confruntat cu ambele imposibilități. Moise Maimonide este privit pe linia conștiinței faptului că rațiunea, religia și filosofia pot fi gândite în opoziția lor, dar pot fi tratate și în relație. El și-a asumat că există o rațiune și în religie și a căutat să o facă evidentă. Moses Mendelssohn a făcut trecerea în filosofia evreiască de la centralitatea religiei la modernitate. Beneficiar, dar și promotor al Iluminismului european, el a privit iudaismul ca pe o lege revelată, a făcut de neamânat emanciparea evreilor și a introdus iudaismul în cultura germană. Hermann Cohen a văzut în morală conținutul integral al religiei și a găsit în tradiția evreiască o filosofie imanentă. Cei care s-au desprins din viziunea sa au creat, la rândul lor, repere de gândire: Karl Rosenzweig prin deconstruirea tradiției filosofice și restabilirea religiei, Martin Buber prin regândirea subiectivității în relația cu celălalt, Emmanuel Levinas prin interogarea trecutului filosofiei spre a întemeia responsabilitatea etică.

Incursiunile istorice ale lui Gerard Bensussan sunt foarte reușite. De exemplu,  cea consacrată medierii musulmane a emergenței filosofiei medievale evreiești – de care se leagă folosirea ebraicei pentru comentarea Torei. Sau cea pentru captarea discontinuității în istoria filosofiei evreiești, de după segmentul arabo-medieval, care a rămas prima exprimare filosofică vastă, profundă și creativă a evreilor. „Trebuie să notăm că nu a existat o filosofie evreiască a Renașterii”. Revigorarea filosofiei evreiești va fi opera lui Hermann Cohen, după ce, între timp, Kabbala, mai ales Kabbala lui Itzak Luria, a ocupat terenul european și a făcut trecerea de la segmentul arab, la segmentul german. Foarte bună este și continua raportare a reflecției evreiești la viața spirituală din jur.

Cartea lui Gerard Bensussan este concentrată asupra celor trei segmente clasice ale filosofiei evreiești – grec, arab, german. Ceea ce a survenit în alte segmente abia trebuie examinat. Mă gândesc la segmentul francez, cu Jacques Derrida, care tematizează „scriitura” plecând de la experiența Scripturilor, la segmentul american, cu Hillary Putnam, care a indicat importanța curentă a filosofiei evreiești a secolului al XX-lea, la noul segment german, cu autori care scot în lumină „actualitatea filosofică a tradiției evreiești”, și, desigur, la segmentul israelian, cu Yeremiahu Yovel, care  lămurește unde în filosofia europeană sunt derapajele care au permis persecuții și crime.

Cartea se încheie cu observația că „marile cugetări și filosofii evreiești ale secolului trecut nu se puteau articula și explicita în afara premoniției catastrofei sau fără a o privi în față”. Și nu fără a lua act de  preluarea de către Emmanuel Levinas a tragediei Shoah în filosofia sa a responsabilității individuale.

Cartea culminează, simptomatic pentru societățile în care trăim acum, cu asumarea acum a dictonului lui Dostoievski: „suntem toți vinovați de tot și de toate, în fața tuturor, și eu mai mult decât alții”. Ea face convingătoare ideea că numai cu o asumare a răspunderii fiecăruia se poate ieși de sub presiunea la anonimizare și relativism ce particularizează lumea de acum și-i creează tot mai mari dificultăți. (Cuvânt al lui Andrei Marga, la lansarea volumului lui Gerard Bensussan, Filosofia evreiască, la Târgul Gaudeamus din București, în 2019)