' fill='%23FBBC05' d='M0 37V11l17 13z'/%3e%3cpath clip-path='url(%23b)' fill='%23EA4335' d='M0 11l17 13 7-6.1L48 14V0H0z'/%3e%3cpath clip-path='url(%23b)' fill='%2334A853' d='M0 37l30-23 7.9 1L48 0v48H0z'/%3e%3cpath clip-path='url(%23b)' fill='%234285F4' d='M48 48L17 24l-4-3 35-10z'/%3e%3c/svg%3e){kind=small}
Iata ca totul in viata se plateste. In ciuda avertismentelor scrise pe care le-am trimis presedintelui Romaniei la inceputul lunii octombrie 2008, impreuna cu Calin Tariceanu si cu Mariana Campeanu, ministru al muncii pe atunci, presedintele a considerat potrivit sa promulge legea de crestere a salariilor profesorilor, socotind ca si medicii, si profesorii, si militarii au drepturi la revendicari salariale similare. Emil Boc racnea ca din gura de sarpe: “Guvernul Tariceanu, daca nu are bani sa dea profesorilor, sa plece!” Iar Partidul Democrat, in campania electorala, promitea in dreapta si in stanga: “A doua zi dupa ce venim la guvernare, marim salariile profesorilor!”
In perioada decembrie 2004 – octombrie 2008, salariile profesorilor au fost dublate. Media salariului net a urcat de la 750 de lei la peste 1600 de lei. Mi s-a parut corect sa facem acest lucru, cata vreme si PIB s-a dublat, de la 247 miliarde de lei in 2004 la 504 miliarde de lei in 2008. Cine spune ca salariile nu au avut o crestere sustenabila in timpul guvernarii liberale ignora, cu rea credinta, cifrele macroeconomice. Cum pentru anul 2009 se anunta o reducere a cresterii economice (nicidecum o scadere de peste sapte la suta in termeni reali) si, in plus, cresterea salariilor profesorilor ar fi antrenat o crestere similara pentru toate categoriile bugetare, am transmis presedintelui un calcul care arata ca acea sporire brusca a salariilor ar fi dus, pe ansamblu, la un deficit bugetar suplimentar de patru procente. Avertisment inutil. Ce nu face omul politic pentru un vot in plus?
In situatia in care economia se contracta cu zece procente, asa cum s-a intamplat in 2009 – 2010, tot ceea ce poti face este sa pastrezi nivelul salarial in termeni reali sau, macar, in termeni nominali. Nici asta nu s-a intamplat, veniturile de natura salariala ale categoriilor de care vorbim – profesori, medici, militari, functionari publici – au scazut, in termeni reali, cu 40%, iar tertipul cu cresterea nominala de 15% in 2011 nu foloseste la nimic, cata vreme s-au amputat alte drepturi salariale si inflatia va fi in jur de 5%.
In situatia in care acum, dupa o contractie de 10% a PIB as avea un alt punct de vedere decat atunci cand m-am opus acestei masuri abrupte in 2008, in conditii mai favorabile, nu as face decat sa ma contaminez de populismul si demagogia celor pe care i-am acuzat pana acum. De data asta, insa, apare un element in plus, care nu poate fi ignorat.
Suntem in fata unei optiuni dramatice. Fie acceptam majorarile salariale imediate, cu consecinte imprevizibile asupra consolidarii bugetare, si asa fragile din cauza lipsei de pricepere a guvernantilor. Fie acceptam ca majorarile, altminteri insotite de hotarari judecatoresti definitive de aplicare, pot fi anulate prin asumarea raspunderii Guvernului (caci o ordonanta de urgenta cu acelasi continut nu ar trece de Parlament), ccea ce ar ridiculiza, pur si simplu statul de drept.
In situatia in care,intr-un stat democratic, s-ar permite o asemenea oroare, anume anularea deciziilor judecatoresti definitive prin lege, atunci statul de drept nu mai valoreaza nici cat o rufa uitata pe franghie, pe vreme de ploaie. Daca Guvernul este primul care da semnalul nesupunerii in fata justitiei, orice e posibil. Iar ideea ca asumarea raspunderii legitimeaza o astfel de decizie nu are nici o relevanta. Aceasta nu va schimba natura ororii, ci doar va mari numarul agresorilor statului de drept, membrilor Cabinetului adaugandu-li-se parlamentarii majoritatii. Multiplicarea vinovatilor nu diminueaza niciodata vinovatia, ci, dimpotriva, o agraveaza.
Suntem, aparent, intr-o situatie imposibila: salvam statul de drept sau salvam bugetul. Eu cred ca o asemenea optiune este imposibil de infruntat. Nu poti avea stat de drept cu o economie data de-a berbeleacul, tot asa cum o economie consolidata fara stat de drept nu face doua parale. Faptul ca acest Guvern ne-a adus in aceasta situatie este inca una dintre marile sale vinovatii in fata poporului roman.
Eu zic ca, intai si intai, statul de drept nu poate fi supus nici unei negocieri ori alternative. Nu exista justificare pentru nici o masura care incalca regulile statului de drept. Aceasta este premisa de la care trebuie sa plecam.
In anul 2008 am fost pus in situatii similare. Am socotit ca hotararile definitive in instanta trebuie aplicate. Nu poti fi om de stat, nu poti aspira la rolul de calauza pentru poporul tau ignorand justitia. Nimeni, fireste, dintre guvernantii de azi nu calculeaza sutele de milioane de euro pe care le-am platiti ca urmare a legilor neatente propuse de cei care m-au precedat. Pentru a nu afecta, insa, bugetul peste ceea ce el putea oferi, am negociat cu reprezentantii categoriilor sociale implicate (functionari publici, magistrati) o anumita esalonare a onorarii obligatiilor. Reprezentantii profesiunilor respective au fost rezonabili iar Ministerul Finantelor si-a onorat obligatiile. Inutil sa va mai spun ca dupa venirea la putere a Guvernului Boc intelegerile respective si obligatiile ce decurgeau in continuare au fost ignorate.
Guvernul ar trebui sa negocieze cu reprezentantii profesorilor. Sunt convins ca acestia ar fi fost de acord cu o solutie care sa duca la aplicarea treptata a majorarilor. O esalonare pe care evolutia bugetara din urmatorii ani sa o poata absorbi, fara sa nasca dezechilibre. In fond, dupa atatea erori cu consecinte dramatice pentru romani, Guvernul e chiar dator sa ofere o asemenea perspectiva, chiar si fara hotarari judecatoresti ale instantelor.
Cum spuneam, nu exista argumente pentru nici o solutie in afara regulilor statului de drept. Iar daca , totusi , Guvernul o va face si majoritatea parlamentara ii va tine isonul, vom sti definitiv daca ceea ce denumim Curte Constitutionala isi merita cu adevarat numele.
Moshe & Mordechai
Cât mai costă să ceva?
aprilie 4, 2011
Creşterile de preţuri sunt, cum e şi firesc, un mare junghi pentru noi toţi şi un subiect de presă. Cam la două-trei zile, un ziar, o televiziune, cineva de prin presă se găseşte să ne anunţe cu cât a mai crescut preţul la vreun produs. Sau cu cât au crescut preţurile la “produsele de bază”. Sigur că preţurile, recte creşterea lor, reprezintă un subiect de interes pentru mai toată lumea. Spun “pentru mai toată lumea” fiindcă nu îmi imaginez că Udrea face riduri din cauza creşterii preţului la parizer.
Nu contest, e un subiect de interes. Ceea ce mă pune cumva pe gânduri este altceva: coşul de produse ales pentru referinţă. Invariabil, discuţia se învârte în jurul aceloraşi produse: zahăr, făină, orez, ulei. Eventual, la lista asta se adaugă: parizer, cartofi, pulpe de pui. Benzina/ motorina reprezintă un subiect separat. De la ziar la ziar, de la televiziune la televiziune, în discuţie mai pot intra: carnea de porc, oul, laptele, fasolea. Produse de bază deci.
Incontestabil, cele enumerate reprezintă produse de bază, dacă ne punem strict problema supravieţuirii. Nu le poţi imputa nimic jurnaliştilor care, în evaluarea lor, urmăresc evoluţia preţurilor strict la aceste produse de bază. Cei mai mulţi dintre români se află în situaţia în care îşi cheltuiesc aproape întreg venitul pe procurarea produselor de bază de care am pomenit. Totuşi, definirea “produselor de bază” este, implicit, un indicator nu doar al nivelului de trai, ci şi al aşteptărilor românilor. Bunăstarea, pentru mulţi români, are un enunţ cumplit de simplu: să ai destui bani ca să îţi poţi cumpăra îndeajuns de mulţi cartofi, parizer şi făină.
Nu discuţia despre creşterea preţurilor mă îngrijorează, ci produsele alese ca referinţă. Pentru că, în acest moment, nivelul de trai, aşteptările celor mai mulţi dintre români, sunt definite nu de cantitatea de bunuri pe care şi le pot îngădui sau pe care ar dori să şi le poată îngădui, ci de aşteptările lor.
Săpunul, pasta de dinţi, şamponul, cartea, ciorapii… toate acestea nu încap în coşul cu produse de bază. Iar aici vorbim despre o ţară membră UE, în 2011. Până la urmă e foarte comod aşa, altfel, vă daţi seama cât de costisitoare ar deveni sacoşele cu pomeni electorale?
