„Discursul Regelui”, când un rege bâlbâit întâlneşte un logoped nonconformist

„Discursul Regelui” („The King’s Speech”), o peliculă despre un rege bâlbâit, un logoped nonconformist şi o soţie tandră într-o Europă în război. Dar şi un film despre curajul şi perseverenţa unui singur om.
Bazat pe o poveste adevărată, „Discursul Regelui” descrie o relaţie de prietenie neverosimilă care se leagă între cel care avea să devină regele George al VI-lea şi Lionel Logue, un logoped australian nonconformist, dar talentat. Chinuit de dificultatea de a articula cuvintele şi, prin urmare, de teama de a vorbi în public, George (Colin Firth) se vede nevoit să facă faţă îndatoririlor regale după ce fratele său abdică pentru a se putea căsători cu o americancă divorţată care scandalizeaza Anglia. Cel care îl va ajuta să poată vorbi limpede în faţa naţiunii şi să conducă ţara în timpul celui de-al Doilea Război Mondial este Lionel (Geoffrey Rush), un logoped care utlizează metode câteodată bizare, dar care dau rezultate impresionante.
Povestea acestui film loveşte pe două fronturi. Reprezintă un succes pentru industria britanică pentru că arată o epocă în care Anglia era o putere mondială, vremuri după care publicul este încă nostalgic. Fimul se derulează în Europa anilor ’30 şi ne readuce în prim-plan imagini cu Hitler, cu fostul prim-ministu Winston Churchill, cu Regele George al VI-ea şi cu mica prinţesă Elisabeta, viitoarea Regină.

Totul este înfăţişat cu lux de amănunte, cu imagini din arhivele BBC, cu ceaţa londoneză, cu castele şi aristocraţi britanici. Toate acestea nu reprezintă însă esenţa filmului şi nici motivul pentru care a primit deja 12 nominalizări la Premiile Oscar. Regizorul Tom Hooper şi scenaristul David Seidler se concentrează asupra defectului de vorbire al viitorul regelui şi pe prietenia neverosimilă dintre viitorul rege şi logopedul lui strălucitor.
Vulnerabilitatea, umanitatea şi curajul viitorului regelui Angliei, precum şi rolul pe care îl joacă logopedul lui australian în viaţa lui fac dintr-un posibil interesant film istoric unul care va intra sigur în istoria cinematografiei.
Relaţia dintre viitorul monarh, poreclit „Bertie”, şi logopedul sau se schimbă treptat de-a lungul filmului. La început monarhul e furios, nerăbdător şi îl respinge categoric pe logopedul Logue, care are mai multă experienţă de viaţa şi este dezinhibat, modern, jucăuş (tot voia el să devină actor).
Mai târziu, Bertie este de acord să fie asistat de Lionel pentru că toţi ceilalţi logopezi au dat chix (unul a insistat că Bertie trebuie să ţină nişte bile în gură, altul i-a recomandat să fumeze mult). Tocmai când se acomodase cu Lionel, arhiepiscopul de Canterbury îi dezvăluie Regelui că acesta nu avea niciun fel de studii de specialitate. Urmează o scenă superbă, în incinta Westminster Abbey înainte de încoronare, unde Lionel joacă cel mai tare, riscându-şi reputaţia şi prietenia pentru a-l convinge pe Bertie că este de încredere şi ca mijloacele lui sunt cele mai bune.
Dialogurile lui Bertie cu Lionel, care are har, îndrăzneală şi este un mare caracter, sunt savuroase, caustice, dar şi umane.
Bertie are un suflet bun, e timid, se înfurie repede, şi este chinuit de când era copil de tată şi fratele lui mai mare. A fost forţat să scrie cu mâna dreaptă deşi era stângaci, un lucru care a contribuit la bâlbâiala lui, conform teoriilor lui Lionel. Pe patul morţii, tatăl lui spune că Bertie are „mai mult curaj decât toţi fraţii lui”. Iar George „Bâlbâitul” răspunde: „Nu putea să-mi spună lucrul ăsta când era în viaţă?”.
Filmul urmăreşte efortul monarhiei regale de a-şi găsi o voce proprie, la propriu, dar şi la figurat, într-o eră foarte complicată pe plan european şi internaţional. Helena Bonham-Carter joacă convingător rolul soţiei tandre şi iubitoare care îşi sprijină soţul. La începutul filmului plânge de durere în timpul unui discurs dezastruos în anul 1925, iar la sfârşit, de mândrie, în timpul discursului vieţii, când Regele George declară război Germaniei şi deja şi-a învins defectul de vorbire.
Fratele regelui este supeficial, rău şi slab, înamorat de o femeia vulgară, urâţică, dar sexy, iar arhiescopul de Canterbury este un amestec de linguşitor şi autocrat. Până la urmă, filmul este un succes pentru că vorbeşte despre curajul şi perseveranţa unui singur om. La un moment dat, logopedul australian îi spune: „Eşti cel mai curajos şi cel mai perseverent om pe care l-am cunoscut”. Faptul că acel personaj este Regele Angliei aduce audienţă şi stârneşte interes, dar mesajul e mult mai simplu. Cu curaj şi perseverenţă poţi fi erou.