Dosarul lui Dorin Tudoran (IV). Devenire şi „arta pentru artă”

Paşi către rezistenţă

Să spunem că citim evoluţia lui Dorin Tudoran exclusiv din dosarul apărut la Polirom, fără să raportăm la ceea ce ştim despre el din viaţa reală. Aflăm din documente că între 1971 şi 1973 a lucrat la redacţia publicaţiilor pentru străinătate, a trecut apoi la „Flacăra”, iar în iunie 1974, un an după câştigarea premiului de debut al Uniunii Scriitorilor, la „Luceafărul”. La mijlocul anilor ’70 era activ în viaţa literară, este prezentat laudativ de unii critici solicitaţi de Securitate („Spirit cultivat şi fin, el scrie o poezie uşor intelectualistă, situată la egală distanţă de orice fel de extremism”), suportă şi comentarii răutăcioase de la alţii aflaţi în tabăra literară adversă („Poet mai mult intelectual, fără talent deosebit, şi-a găsit câţiva critici binevoitori care să-l elogieze”). În luna decembrie 1976 se adresează redactorului-şef al „României literare” cerând explicaţii pentru intervenţiile făcute în interviul luat de el lui Alexandru Andriţoiu. La începutul anului 1977, sursele se referă deja la supărările şi iritările lui Tudoran cauzate de traseul luat de două cărţi: una „nu era mobilizatoare”, cealaltă conţinea „şopârle”, ba chiar arăta a fi „antichineză, prochiaburească”. Sunt enunţate atitudini de frondă care, semnificativ, ar fi dus la alegerea lui în comisii ale Uniunii Scriitorilor. Separarea US în tabere e netă, iar Tudoran e alături de prooccidentali şi opus protocroniştilor. Ca urmare, anul 1978 înregistrează două atacuri la adresa lui în revista „Săptămâna”. O sursă vorbeşte despre permanenta sa „fierbere şi tensiune” ca urmare a refuzului tuturor revistelor de a-i publica replica. Poetul intenţionează să se adreseze şi conducerii US.

La Colocviul naţional de poezie de la Iaşi din octombrie 1978, Ştefan Augustin Doinaş, într-un limbaj principial, Tudoran, într-unul pamfletar, au intervenţii considerate „atac contra liniei patriotice din cultură”. Tudoran îl numeşte pe Adrian Păunescu… „poet de curte”. Sunt şi alte intervenţii iconoclaste: Nicolae Prelipceanu ironizează „Cântarea României”

Deja unii „colegi” se întreabă cum i se permite să aibă asemenea atacuri la adresa conducerii de partid şi de stat. În februarie 1979 i se cere să răspundă în faţa organizaţiei de bază pentru poziţiile luate în ultima vreme. Urmează dezvăluirea plagiatului lui Eugen Barbu după Paustovski. Europa Liberă îi elogiază scrierile şi atitudinea intransigentă. Este invitat în Elveţia, iar IBM-Securitate aprobă în august 1978 avizul plecării ca să evite un scandal.

Dorin Tudoran se întoarce, iar intervenţiile sale devin din ce în ce mai vehemente. Bătălia se duce în acel moment în jurul menţinerii lui Eugen Barbu şi Corneliu Vadim Tudor în fruntea revistei „Săptămâna” („un hoţ trimite alt hoţ la Viena”, spune undeva Tudoran, iar sursa înregistrează). Este luna mai a anului 1980: Tudoran invocă încă autoritatea secţiei de presă a Comitetului Central al PCR şi a lui Nicolae Ceauşescu pentru a rezolva conflictul din interiorul Uniunii Scriitorilor.

Paşii către disidenţă

Din mai 1980, discursul lui Tudoran trece de la problemele plagiatelor şi a hârtiei pentru revistele literare la cozile de pe străzi. O notă a Departamentului Securităţii Statului din 14 iunie 1980 îl prezintă drept „incitatorul principal la dezordine” şi atrage atenţia asupra transformării lui într-un nou caz Goma. Se pregătesc deja acţiuni de discreditare la Europa Liberă, se adaugă supravegherea prin mijloace de Tehnică Operativă. Refuzul de a i se acorda viza pentru o nouă plecare în afară amplifică însă înfruntarea. Tudoran pregăteşte proteste menite să ajungă în Occident. Totuşi, în septembrie 1980, documentele de arhivă sugerează că poetul mai aşteaptă rezolvarea doleanţelor legate de viaţa Uniunii Scriitorilor prin „înţelegerea” arătată de şeful statului scriitorilor anti-protocronişti. Are în rezervă declaraţii destinate lumii libere prin intermediul unui ziarist din Vest.

Se desfăşoară întâlnirea lui Nicolae Ceauşescu cu scriitorii. Conform documentelor, Tudoran şi-a exprimat revolta faţă de felul în care a fost condusă manifestarea. Pe 29 noiembrie 1980, poetul pleacă în Germania. Revine cu soţia, spre surpriza Securităţii, care-i sigilase casa. Suntem în 1981, şi el, şi soţia au rămas fără serviciu. Mesajele reproduse de diferite categorii de agenţi au făcut deja trecerea de la conflictele din Uniune, libertatea de creaţie şi suferinţele personale, la mizeria generală şi politica partidului. Pregăteşte scrisori pentru trimiterea lor în străinătate. Alegerile pentru Consiliul US din 1981 îl trimit pe Tudoran în instituţia reprezentativă a Uniunii Scriitorilor, dovadă a atmosferei contestatare care domină între literaţi. În acelaşi timp, Partidul îl impune în fruntea US pe Dumitru Radu Popescu, sfidând statutul. Nimic nu arată că opţiunile scriitorilor pentru mai multă libertate de creaţie vor fi împlinite.

Anul 1982: nu are venituri (decât ce-i vine ca împrumut prin Fondul literar), nu i se dă drumul să revină în Germania, este amendat în procesul cu Iulian Neacşu. Condiţiile de viaţă în care a fost adus par a fi gândite să-l alunge din ţară. La 20 martie 1982 îşi dă demisia din PCR şi o face descriind motive personale, dar şi generale: reintroducerea cenzurii, traficul de influenţă şi discrepanţa dintre idealurile partidului şi practica vieţii de partid. „Idealurile Partidului” rămân încă în discurs, dar în aprilie, la Europa Liberă, se citeşte textul trimis de el în care denunţă plagiatul lui Ion Gheorghe. La 17 aprilie 1982 anunţă conducerea US că va începe greva foamei pentru nerezolvarea locurilor de muncă şi neacordarea vizelor pentru R.F. Germania. La întâlnirea de la Comitetul de partid al municipiului Bucureşti din luna iunie declară că aprobă acţiunile întreprinde de Occident împotriva României şi îşi anunţă intenţia de a a-l contacta pe Vasile Paraschiv. În septembrie, un ziarist venit pentru el din Franţa încearcă să-l contacteze: emigrarea este aşteptată de prietenii din afară, nu apare ca opţiune definitivă pentru el. Ostilităţile cu Securitatea au atins cote fierbinţi: schimburile de cuvinte cu ofiţerii care-l urmăresc sunt delicioase şi răzbună pe atâţia care au trăit umilindu-se toată viaţa în faţa organelor.

Anul 1983: Tudoran trimite texte la Europa Liberă. Nu mai există cale de întoarcere, disidentul (de acum) stabileşte prin Mihai Botez legături cu oficiali ori neoficiali americani care îi vor deschide calea emigrării în Statele Unite. În aprilie 1983, şeful DSS, Iulian Vlad, ordonă subordonaţilor să prevină crearea unui disident, cerându-le soluţionarea, dacă e nevoie, a revendicărilor poetului. Într-o sinteză din septembrie 1983, şefului DSS i se propune aprobarea plecării din ţară a lui Dorin Tudoran, şi apoi, a lui Mihai Botez. Este adevărat că există pericolul angajării lor la Europa Liberă, dar, se argumentează, acţiunile lor „nu vor avea rezonanţa şi implicaţiile unor acţiuni ostile… în ţară”. Aceasta explică poate refuzul la cererea lui Tudoran, din luna decembrie 1983, de a fi angajat la postul rămas liber la „România literară”.

Anul 1984: disidentul depune cererea de emigrare în Statele Unite, reuşeşte să întâlnească ziarişti străini, adresează o scrisoare lui Nicolae Ceauşescu. Acţiunile sale „au devenit „din ce în ce mai virulente concretizate în ultima perioadă (din nov. 1984) în realizarea, pe baza materialelor furnizate, a unor emisiuni difuzate la postul de radio Europa Liberă cu un conţinut profund duşmănos la adresa orânduirii socialiste din România”. (Nota de măsuri din 21 ianuarie 1985). Începe greva foamei după ce memoriul adresat şefului statului şi discuţia de la Comitetul Municipal Bucureşti (splendide lecturi pentru cititorul de ieri, ca şi pentru cel „informat” de astăzi) nu duc la nimic. Este ameninţat cu Procuratura – care chiar începe ancheta -, dar „cazul Tudoran” urcă tot mai sus atingând proporţii ce va duce la reproşuri între ofiţerii din ierarhia Securităţii. La 24 iulie va pleca spre Statele Unite. E limpede, în cazul lui, prea puternica şi super-nefasta instituţie a pierdut bătălia.

Atmosfera de contestaţie în cadrul Uniunii Scriitorilor

Sinteza „devenirii lui Dorin Tudoran” constituie un nou material de meditaţie asupra a ceea ce a însemnat rezistenţa artei pentru artă prin raportare la disidenţa politică. Dosarul poetului descrie remarcabil atmosfera de la Uniunea Scriitorilor la sfârşitul anilor ’70-’80. Consiliul US era ales prin vot secret, ca urmare membrii reprezentau în mod real aspiraţiile majorităţii. Or, acest Consiliu apare, în ochii Securităţii care îi urmăreşte pe absolut toţi dintre ei, o grupare aflată într-o conspiraţie permanentă împotriva măsurilor partidului. Sunt bârfite în particular şi criticate în şedinţe măsurile ce afectează libertatea de publicare, refacerea cenzurii la nivel de uniuni, reducerea hârtiei la revistele de cultură şi la cărţi, răsplătesc arta fals patriotică, cea de propagandă şi susţin campaniile unor mercenari ai Securităţii precum Eugen Barbu şi Corneliu Vadim Tudor. Conflictul dintre protocronişti şi pro-occidentali întăreşte mizele şi îngroaşă frontierele. O notă datată 1 octombrie 1980 aduce la zi fenomenul: „Scindarea Uniunii Scriitorilor a devenit o certitudine, iar prăpastia dintre cele două tabere se adânceşte vizibil. Luarea de poziţie a Şefului Statului împotriva acelor scriitori care făuresc lucrări pentru «elite» şi pentru «elevaţi» a marcat oficial momentul rupturii”.

Aproape toţi scriitorii importanţi se solidarizează în jurul a ceea ce va fi numit „arta pentru artă”. Printre cei consideraţi de ofiţerii de investigaţie a fi cei mai recalcitranţi, dacă judecăm prin frecvenţa lor şi în alte dosare de urmărire, se află Ştefan Augustin Doinaş, Dan Deşliu, Dorin Tudoran, Mircea Dinescu, Nicolae Manolescu, Bujor Nedelcovici, Eugen Jebeleanu, Geo Bogza, Dan Hăulică ş.a. Protocroniştii adaugă şi seria scriitorilor evrei: Nina Casian, Maria Banuş, Geo Şerban… Şedinţele Consiliului sunt pregătite cu mult timp înainte, şi cu atât mai mult evenimentele cu miză. Pentru întâlnirea scriitorilor cu Nicolae Ceauşescu, Ov.S. Crohmălniceanu citeşte şi conspectează „operele secretarului general al Partidului spre a depista şi furniza citate care să vină în sprijinul tezelor pe care le vor susţine vorbitorii”. Însuşi George Macovescu i-ar fi spus lui Dorin Tudoran: „… voi trebuie să înţelegeţi că cultura a luat-o cineva anume din ţară, care nu ne iubeşte şi este în stare să facă orice cu noi”.

Am arătat că dosarul de urmărire a lui Dan Hăulică, perioada 1975-1979, indică o situaţie asemănătoare, deşi mai discretă, în interiorul comunităţii artiştilor plastici. Atmosfera sugerată de toate dosarele scriitorilor pe care le-am putut cerceta este realmente impresionantă prin vitalitatea a ceea ce se întâmplă şi devoţiunea faţă de ce exprimă. Acţiunile din acel timp au fost interpretate prin ideologia rezistenţei prin „arta pentru artă” şi transformate ulterior într-un capital simbolic.

Cum s-a spus, „devenirea lui Dorin Tudoran” oferă contextul de a reveni asupra acestui subiect despre care s-a scris destul de mult, dar în nici un caz suficient.