Primul articol este scris de Gabriel Chifu în „România literară”, iar cel de-al doilea îi aparţine lui Virgil Diaconu şi a apărut în „Cotidianul”. Ambele vorbesc despre ierarhiile din literatura română, numai că, în timp ce Chifu le vrea bătute în cuie pe cele decise de Nicolae Manolescu, Diaconu le devoalează ca fiind falsuri grosolane!

Gabriel Chifu a terminat Facultatea de electrotehnică şi a lucrat ca inginer la IPPPFNC (Fabrica de nutreţuri) din Craiova. Virgil Diaconu a absolvit Școala Tehnică de Proiectanți Auto Colibași şi a lucrat la ca proiectant principal la Arpechim Pitești. Din acest punct de vedere există o similitudine între cei doi, ambii avînd specialităţi tehnice la bază. Şi în ceea ce priveşte literatura, Chifu şi Diaconu se aseamănă, amîndoi fiind poeţi.

Îi desparte însă viziunea despre ierarhiile literare, mai exact modul cum se stabilesc acestea. Cele două articole la care făceam trimire mai sus demonstrează diferenţele de opinii ale celor doi scriitori.

Gabriel Chifu: „Revista mea te laudă pe tine, a ta pe el, a lui pe mine, toţi ieşim în câştig, ne validăm unii pe alţii”

Articolul lui Gabriel Chifu, „Subminarea ordinii literare”, apărut în „România literară”, nr. 28, reprezintă o surprinzătoare mărturisire a poetului faţă de ordinea literară din ultimele decenii! Gabriel Chifu, deși el însuși făcea parte din redacția unei reviste literare, „Ramuri” din Craiova, devoalează cum se făceau ierarhiile literare imediat după Revoluţie: „În anii ’90, s-a manifestat o nouă formă de atac asupra ordinii literare, una care s-ar putea numi barterul literar. Ea a fost pusă la cale de şefii diferitelor instituţii culturale, din provincie mai ales, reviste literare (ivite precum ciupercile după ploaie) şi nu numai. Principiul barterului literar, pe cât de simplu, pe atât de eficient şi fără legătură cu valoarea literară în sine, ar suna cam aşa: eu te promovez pe tine, tu pe mine. Aceasta era reciprocitatea directă/ simplă. Uneori însă jocul măsluirii literare era mai sofisticat, cuprinzând nu două, ci trei verigi ori chiar mai multe. Cum se petreceau lucrurile efectiv? Cam aşa: revista mea te premiază pe tine, a ta pe el, a lui pe mine. Şi: revista mea te laudă pe tine, a ta pe el, a lui pe mine şi toţi ieşim în câştig, ne validăm literar unii pe alţii şi păşim tropăind triumfători, cu pieptul plin de decoraţii (n-are importanţă că sunt false!)”!

Este uluitoare această sinceritate a lui Gabriel Chifu care, din 1991, a fost redactorul şef al revistei de provincie „Ramuri”, deci se încadrează perfect în tiparul descris chiar de către el! De altfel, Gabriel Chifu este unul dintre cei mai îndrăgostiţi de premiile literare, uneori chiar el fiind cel care şi le acorda fără pic de jenă faţă de confraţii săi!

Oferim aici doar două exemple senzaţionale, de neimaginat într-o lume a scriitorilor. Primul exemplu este acordarea, în anul 2015, a „Premiului Naţional de poezie Mihai Eminescu” de la Botoşani! Juriul a fost condus de şeful lui Gabriel Chifu, criticul Nicolae Manolescu, pe atunci ambasador UNESCO. Gabriel Chifu era atunci, ca şi acum, vicepreşedintele Uniunii Scriitorilor din România şi director executiv al „României literare”, ambele instituţii avîndu-l ca preşedinte chiar pe Nicolae Manolescu!

Faptul că Gabriel Chifu a primit acest premiu a provocat un imens scandal în rîndul scriitorilor, căci poetul este ştiut ca unul „minor”, chiar foarte minor. Astfel, imediat după decernarea premiului, 33 de scriitori au înaintat membrilor juriului o lungă „Scrisoare deschisă” (v. https://hyperliteratura.ro/premiul-mihai-eminescu/), din care cităm:

„Prin ce s-a întâmplat la Botoșani, când un premiu de prestigiu superlativ a revenit unui poet cel mult onorabil, în dauna unor poeți într-adevăr superlativi, ați făcut un lucru grav: ați încălcat adevărul poeziei. Credem și simțim că v-ați îndepărtat în anii din urmă de spiritul acestui premiu, care ar trebui să impună respectul contemporanilor noștri… În ciuda oricărei relativizări critice prin care am putea justifica premierea unui poet ajuns la deplina maturitate artistică în detrimentul altuia, un cititor înfocat și un bun cunoscător al literaturii române din ultimele decenii nu poate comite astfel de erori fără a fi bănuit de malversație… Ceea ce s-a întâmplat în 2015, prin premierea lui Gabriel Chifu, după decizia aproape la fel de flagrantă din 2013, când laureat a fost Nicolae Prelipceanu, adică răsplătirea unor literatori și funcționari conștiincioși, și nu a unor poeți care sunt repere, stele fixe pentru cei de azi, arată că nu vă mai pasă… Vă propunem ceea ce ni se pare a fi singura posibilitate de reparație morală după o asemenea eroare: demisia de onoare din juriu, în bloc… Anul acesta, însă, ștacheta a coborât nepermis de jos. Am zice că, de fapt, s-a prăbușit. Mai jos de atât, o vom spune cu fermitate, e greu de ajuns… Vă rugăm, prin urmare, să acceptați propunerea noastră: aceea a demisiei de onoare”!

Komartin: „Nicolae Manolescu – un farsor şi un aranjor de doi bani, Gabriel Chifu – un autor submediocru”

Iată şi alte reacţii ale scriitorilor, majoritatea fiind scrisori deschise către Nicolae Manolescu, preşedintele USR:

– Octavian Soviany: „Premierea lui Gabriel Chifu, un poet mediocru şi un prozator onorabil, m-a îndurerat. Rezultatele acestei premieri mi se par a fi următoarele: discreditarea premiului, discreditarea juriului, discreditarea Dvs şiplasarea dlui Chifu într-o situaţie ridicolă. Dacă aş fi în locul Domniei Sale aş muri de ruşine”.

– Vasile Baghiu: „Sub directa diriguire a dumneavoastră, Premiul Mihai Eminescu a fost acordat recent chiar vicepreşedintelui U.S.R., Gabriel Chifu, în condiţiile în care în România trăiesc nu puţini poeţi mult mai valoroşi. E momentul să vă retrageţi pentru că în loc să fiţi un om al echilibrului în Uniune sunteţi un factor care dezbină”!

– Claudiu Komartin: „Premiul Opera Omnia a fost acordat în urma presiunilor lui Nicolae Manolescu, un om care ține cu tot dinadinsul să facă praf la bătrânețe imensa autoritate pe care și-a câștigat-o între anii ’60 și ’90 ai secolului trecut. Nicolae Manolescu este acum, ca președinte etern al Uniunii Scriitorilor (pe care, din punctul meu de vedere, a îngropat-o definitiv), un farsor și un aranjor de doi bani. Forțându-le mâna colegilor săi să premieze un autor submediocru, individ altfel spălățel și civilizat, N. Manolescu a bagatelizat o instituție clădită în 25 de ani”.

– Paul Vinicius, într-o scrisoare către Nicolae Manolescu: „Statutul USR a fost modificat prin subtila, perseverenta dumneavoastră grijă și prin manevre de culise, dibace, cu ajutorul subalternilor obedienți – înșurubați de chiar dumneavoastră în posturi-cheie –, asigurându-vă astfel o domnie comodă și viageră, prin „telecomandă”, de pe la Paris, de sediul uniunii scriitoriilor (acum, numai amintire) s-a ales praful, nemaivorbind despre modul aberant și rușinos în care, prin trafic de influență, impuneți desemnarea, acordarea și decernarea unor importante premii literare unor autori nemerituoși, într-o deplină zeflemea și batjocoră a oricăror elementare decențe ale spiritului critic, aducând prin aceasta grave prejudicii demnității și statutului scriitorului român”.

Răspunsul lui Nicolae Manolescu a fost sfidător, la limita bunului simţ: „Mă miră foarte tare această scrisoare a 30 de poeţi, nu ştiu ce treabă au ei cu premiul şi cu Gabriel Chifu”!

Al doilea exemplu se referă la seria de acţiuni intitulată „TURNIR”, de o penibilitate absolută: un grup de poeţi se urcă într-un autocar împreună cu un juriu, pleacă undeva în străinătate şi, de regulă, într-un restaurant încep să citească din versurile lor. Pe modelul din fotbal, au sferturi de finală şi semifinală, urmînd ca doi sau trei să ajungă în finală! Juriul decide apoi cine a cîştigat „Turnirul”! Banii sînt adunaţi de pe la Consiliile judeţene, care au impresia că susţin un eveniment cultural, deşi totul este o mascaradă de toată jena!

Iniţiativa „TURNIRULUI” îi aparţine lui Gabriel Chifu, vicepreşedintele USR şi director executiv al revistei „România literară”. Prima ediţie a avut loc între 20-25 septembrie 2011 în Grecia, mai exact în Leptokaria, localitatea unde se presupune că s-a născut Orfeu. Preşedintele juriului a fost Nicolae Manolescu, iar laureatul a fost GABRIEL CHIFU! Sponsor a fost Nicolae Onţanu, fostul primar penal al sectorului 2. Dacă vreţi să rîdeţi în hohote sau să vă enervaţi la culme, puteţi citi reportajul acestui „Turnir” pe site-ul „României literare”, la adresa http://www.romlit.ro/cununa_de_lauri_de_la_muntele_olimp. Autoarea este mai vechea noastră clientă Gabriela Gheorghişor, care a mers în Grecia alături de partenerul ei, Gabriel Coşoveanu, alt personaj de rîsul curcilor, care este redactor şef al revistei „Ramuri” din Craiova! Să citim, spre exemplificare şi amuzament, din reportajul Gabrielei:

„Nu-i vorbă, de pe mesele hotelului Olympian Bay n-au lipsit nici paharele fără zei, în care s-au înghesuit, în aburul fierbinte al după-amiezelor sau în răcoarea blândă a serilor, daimonii licorilor lui Bachus… Dar Turnirul poeţilor reprezintă mai degrabă un experiment, lipsa auditoriului extraneu făcându-l să semene cu „o degustare de vinuri făcută de specialişti”… Şoferii autocarului (sau autobuzului, cum îl „alintam” noi) – care a plecat din Craiova, în dimineaţa zilei de 20 septembrie, ducând cea mai mare parte a participanţilor, plus o echipă a TVR Craiova (realizatoarea Anca Ţoghe şi operatorul Daniel Paraschiv) – au greşit traseul în Sofia, luând-o spre Plovdiv… La Leptokaria, după programul de lecturi, poeţii mai puţin pudici s-au îmbătat de soare, bălăcindu-se în piscină sau înotând în mare. De pe terasa hotelului, preşedintele juriului, Nicolae Manolescu, i-a urmărit ca un Zeus îngăduitor şi seren. Suflul lui Varujan Vosganian s-a contopit cu energia marină, amintind de sălbaticii extaziaţi de zeităţile lor păgâne (doar şapca roşie întoarsă, puţintel comică pe capul fostului ministru, îl trăda pe omul civilizaţiei moderne). Paul Aretzu a privit câteva minute valurile, complet îmbrăcat, timidul Ioan Es Pop s-a înroşit (dar nu de ruşine, ci din cauza ultravioletelor), iar „juratul” Gabriel Coşoveanu (Iubi, n.n.) s-a lăsat mângâiat de apă numai până la glezne (sau până la genunchi? Nu mai reţinem exact).

A doua ediţie a „Turnirului” a avut loc în Efes, între 23-30 septembrie 2012. De data aceasta, preşedintele juriului a fost GABRIEL CHIFU, aţi ghicit!, laureatul primei ediţii, iar cîştigător a fost Adrian Popescu! Reportajul „Turnirului” a fost realizat tot de Gabriela Gheorghişor, care a fost însoţită, evident, de Gabriel Coşoveanu (Iubi)! Să citim din scriptura iubirii interzise:

„Emoţia competiţiei din programul de lecturi s-a topit însă în „slava stătătoare“ de pe teraselele hotelului Sealight din Kuşadasi, unde domnea atmosfera lenevoasă a Isarlâkului, spartă, totuşi, de unii „atleţi“, prin reprizele de înot în mare (în paranteză fie spus, pe plajă, provocată de Gabriel Chifu, am stabilit şi un top al pântecelor poeticeşti, dar pe care nu-l mai divulg aici)… Din belşugul culinar şi bahic al hotelului, de Pays de Cocagne (sau un fel de rai al lui Parpanghel), ne-au scos chemările mirobolante ale spaţiului pe unde au trecut şi coloniştii greci… Aş vrea să mai subliniez două coordonate esenţiale ale Turnirului poeţilor: în primul rând, comuniunea întru poezie, care se înfiripă spontan, în ciuda spiritului competiţional şi a orgoliilor creatorilor (mai mult sau mai puţin camuflate), dublată de euforia unui răgaz de dialog, de cunoaştere literară şi inter-umană, de explorare cultural-turistică împreună cu prietenii şi colegii de breaslă; şi, în al doilea rând, punerea în act a unui proiect de anvergură al U.S.R. (iniţiat de Gabriel Chifu), cu buget exclusiv din sponsorizări. Uniunea Scriitorilor din România mulţumeşte artistului plastic Marcel Voinea, care a realizat, şi anul acesta, trofeele pentru laureaţi, şi tuturor celor care, cu mărinimie şi gând deschis către cultură, au sprijinit financiar a doua ediţie a Turnirului de Poezie de la Efes: Primăria Sectorului 2 – Bucureşti, Consiliul Judeţean Iaşi, S.A. Antibiotice Iaşi, Primăria Botoşani, Primăria Piatra Neamţ, Primăria Oradea, Primăria Municipiului Craiova, Consiliul Judeţean Dolj, Compania EL PRECO, Craiova”.

Întregul delir al Gabrielei Gheorghişor poate fi citit integral la adresa http://revistaramuri.ro/index.php?id=2152&editie=76. Alături de reportajul Gabrielei, scrie şi Iubi, adică Coşoveanu (sic!) Gabriel: „Mai puţin liberi se vor fi simţit ceilalţi concurenţi, deşi preşedintele juriului actual, Gabriel Chifu, a ţinut să spună, într-o generalizare firească precum aroma de cafea locală, că adevăratul triumf e al poeziei române de azi, al vitalităţii şi proteismului ei”!!!

Virgil Diaconu: „Cât de mulţumit de sine trebuie să fie un poet care, fraudând regulile unui concurs, ştie că a obţinut marele premiu nemeritat?”

Al doilea articol la care facem referire, cel semnat de Virgil Diaconu în Cotidianul, are titlul „Un turnir cu două regulamente sau cum se obţine Marele Premiu Nemeritat” şi se referă chiar la ultima ediţie a „Turnirului de poezie”. S-a ţinut între 7-10 iulie 2016 la Tomis şi l-a avut ca preşedinte de juriu pe nemuritorul Nicolae Manolescu, iar ca membri pe Gabriel Chifu, Alex. Ștefănescu, Adrian Popescu, Traian Ștef, Angelo Mitchievici.

Virgil Diaconu a fost între participanţi şi ne spune că, din cei 23 de poeţi, în finală au rămas doar aceştia 3 : „Leo BUTNARU şi Ion Tudor IOVIAN au citit poezii care nu s-au dovedit a fi publicate în volume, cel de-al treilea finalist, şi anume Mircea BÂRSILĂ,a citit poezii publicate în volumele sale…, nerespectând în acest fel condiţia esenţială a turnirului”. Regulamentul acestui aberant „Turnir” prevedea însă ca participanţii să citească DOAR inedite!

Dar, pentru că lucrurile au fost aranjate dinainte, cînd Mircea Bârsilă a fost demascat că a citit din poeziile publicate, urmînd a fi eliminat, Nicolae Manolescu a anunţat: „Facem o abatere de la regulament şi împărţim Marele Premiu (Cununa de Lauri) între doi poeţi: Leo BUTNARU şi Mircea BÂRSILĂ”! Concluzia lui Virgil Diaconu este limpede: „În loc ca BÂRSILĂ să fie eliminat din concurs pentru nerespectarea regulamentului, este schimbat regulamentul, pentru ca ameninţatul cu eliminarea sau cu depunctarea să fie şi el premiat”.

Aşadar, şi în anul 2016, Premiile literare sînt „aranjate” la fel cum descrie Gabriel Chifu că se făcea în anii ’90, lucru criticat vehement în articolul său! Numai că, Gabriel Chifu, fiind azi vicepreşedintele USR, adică al lui Nicolae Manolescu, şi directorul executiv al „României literare”, are impresia că poate prosti pe toată lumea şi lasă impresia că acum ar fi altfel decît în perioada pe care o critică!

Nu ne propunem aici să facem analiza „operelor poetice” ale celor doi cîştigători, însă, pentru a vă face o impresie, reproducem mai jos cîteva versuri, aşa încît cititorii să vadă cît de jos a ajuns nivelul valoric al poeziei de azi:

Leo Butnaru

DOR DE CASĂ

„Ah, dacă aţi şti ce frică trag

în noaptea aceasta

gospodinele din România că

ar putea să nu li să prindă

răciturile de Bobotează!…”

Mircea Bârsilă

Acordeonul soarelui

„au apărut noi superstiţii, iată-le dîndu-ne roată,

şi îngerul acela, iubito, stînd cu o carte în mîini,

ore înregi, între fălcile deschise ale azurului :

între fălcile – de balaur – ale azurului din azur”.

Banalităţi cumplite, metafore genitivate, piftii şi acordeoane – iată ce vehicule are mesajul poetic premiat de Uniunea Scriitorilor! În aceste condiţii, nu e de mirare că lucrurile au fost aranjate dinainte, în funcţie de interesele juriului: altele decît cele literare! Într-un cuvînt, totul este ca înainte: perpetuarea mijmaşurilor, falsificarea criteriilor estetice, aranjamente!

Gabriel Chifu: „Revista mea te premiază pe tine, a ta pe el, a lui pe mine”

Deci, ce spunea Gabriel Chifu în articolul său din nr. 28 al revistei „România literară”? Că prin anii ’90 se practica un fel de barter literar cu premii? Ia să mai citim o dată: „Principiul barterului literar ar suna cam aşa: eu te promovez pe tine, tu pe mine.Cum se petreceau lucrurile efectiv? Cam aşa: revista mea te premiază pe tine, a ta pe el, a lui pe mine”!

Ce ne spune, deci, fostul inginer de la IPPPFNC (Fabrica de nutreţuri)? Că aşa făceau ăia prin ’90, se premiau între ei, se lăudau reciproc, validînd non-valoarea şi falsificînd ierarhiile literare. Da, de acord, numai că „ăia” sînt tot „ăştia”, de azi, adică tot Nicolae Manolescu şi Gabriel Chifu, împreună cu gaşca lor, formată din Varujan Vosganian, Dan Cristea, Nicolae Prelipceanu, cel cu versurile din RL.

Borhotul ăsta de „literatori”, cum îi numeau semnatarii „Scrisorii” către Manolescu pe aceşti funcţionari literari care conduc de ani de zile USR, au acaparat întreg spaţiul literaturii contemporane, au făcut ierarhii prieteneşti, validînd tot felul de nulităţi sub titulatura de „scriitori”! Uneori se cereau chiar bani, aşa cum dezvăluia nu demult, în cotidianul.ro, Nicolae Bălaşa, reprezentant al CNA în Oltenia (v. http://www.cotidianul.ro/8000-de-euro-miel-peste-si-cirnati-pretul-pentru-a-deveni-membru-al-usr-255343/).

Această „gaşcă” din conducerea Uniunii Scriitorilor a făcut toate compromisurile pentru a-şi perpetua funcţiile, fiind în stare să modifice Statutul USR numai pentru ca şeful lor, Nicolae Manolescu, să obţină al treilea mandat de Preşedinte! Mai mulţi scriitorii au încercat de cîteva ori (e drept, cam timid) să-i schimbe, dar faptul că TOATE revistele literare erau sub controlul USR i-au determinat să renunţe la acţiuni, altfel ar fi rămas nepublicaţi. Reamintim, în acest sens, cît de tare s-au speriat „grangurii” din USR cînd, la Cluj, filosoful Mircea Arman a fost numit directorul revistei „Tribuna”! Nefiind „aliniat”, ba, din contră, fiind un critic dur al lui Nicolae Manolescu (vezi interviul din cotidianul.ro la adresa http://www.cotidianul.ro/mircea-arman-in-filosofie-nicolae-manolescu-este-necalificat-206459/), a fost pur şi simplu linşat de „amicii” preşedintelui! Motivul: teama că o publicaţie literară ar fi putut crea un precedent prin independenţa revistei „Tribuna” faţă de conducerea USR!

Gabriel Chifu scrie „că cînd” despre „subminarea ordinii literare”

Toată această amplă trecere în revistă a felului în care se acordă (ieri ca şi azi) premiile literare, generată de prima parte a articolului lui Gabriel Chifu din nr. 28 al „României literare”, demonstrează că nimic nu s-a schimbat în felul în care este gestionată literatura română contemporană: aceleaşi criterii bazate pe apartenenţa la „gaşcă”, nonvaloarea spoită de cronici abracadabrante, amanterii prin alcovuri transpirate, excursii erotizante pe banii unor primari penali, transformate în „turniruri poetice”.

Dar Gabriel Chifu, în articolul citat, nu are drept scop doar o panoramă a felului în care se acordau premiile literare acum 25 de ani. El scrie despre un pericol pe care actuala conducere a USR îl simte pe şira spinării: că ar putea veni cineva care să nege ORDINEA stabilită de Nicolae Manolescu şi ciracii săi! Asta ar însemna, după mintea lui Chifu, „SUBMINAREA ORDINII LITERARE”! Pentru o înţelegere cît mai exactă a acestei „teorii”, reproducem integral partea a doua a articolului lui Gabriel Chifu, inclusiv splendida cacofonie din text. Să citim şi să analizăm:

„Această formă de degradare a ordinii literare, pe care în epocă o consideram inadmisibilă şi gravă, ne pare astăzi ca fiind naivă, benignă în comparaţie cu noile ameninţări ale momentului. Astfel, a apărut şi câştigă teren ideea, extrem de periculoasă, căci e una subtilă, că a trecut vremea instanţelor de validare critică certificate, nu mai există autoritate critică, iar recunoaşterea literară se realizează difuz printr-o mulţime de grile de lectură distribuite într-o reţea. E epoca like-urilor, personalitatea critică ar fi un concept depăşit. În felul acesta, centrul de autoritatedispare, atomizat: nu mai avem un centru, ci o puzderie de firimituri de centru. Se deschide larg poarta imposturii, a bunului plac, a lipsei de criterii în aprecierea unui text literar.Analiza literară e dată la o parte de edictul fără argumente. În aceste condiţii, cu uşurinţă, o carte excepţională poate fi făcută praf, iar o bazaconie provenită din grup va fi decretată excepţională şi autorul ei suit pe soclu de membrii grupului. O asemenea idee a eludării autorităţii critice prin înlocuirea personalităţilor cu acele reţele de validare prezintă câteva vulnerabilităţi care o descalifică. În primul rând, cine-i validează pe cei din reţea care îşi iau dreptul de a valida, cum ne putem încrede în gustul lor literar, în judecata lor critică, când(sic!) ei n-au dovedit prin nimic capacitatea lor de a aprecia corect calitatea unui text literar? Şi apoi: prin instaurarea acestei noi atitudini faţă de literatură se neagă însuşi principiul de fiinţare al acesteia. Căci egalitatea de şanse în literatură nu înseamnă decât egalitate pe linia de start a cursei, nu şi pe cea de finish: în literatură există performeri, există câştigători şi aceştia se aleg dintre cei cu înzestrare literară deosebită şi, desigur, există numeroşi pierzători, care abandonează pe drum sau care ajung la capătul alergării târziu, sleiţi. Situaţia este aceeaşi şi pentru criticii literari. Autoritatea nu vine de la sine, nu ţi se atribuie, nu ţi se dăruieşte pe ochi frumoşi, ci se câştigă, prin vocaţie demonstrată”.

Esenţa articolului lui Gabriel Chifu este următoarea: PĂSTRAREA ORDINII LITERARE AŞA CUM A STABILIT-O ACTUALA CONDUCERE A USR, în special prin „canonul” lui Nicolae Manolescu, deşi, cel puţin în ultimul deceniu, prestaţia lui pulică în spaţiul literar a fost acoperită de tot felul de funcţii mai degrabă politice, cum a fost aceea de Ambasador UNESCO la Paris! Mai simplu spus, nimeni să nu se atingă de centrul LOR de autoritatereprezentat chiar de ei, cei care conduc USR!!! Să urmărim pas cu pas construcţia acestui „Manifest literar” rezumat în acest articol cu caracter dorit programatic!

„Ameninţarea momentului”, cum formulează Gabriel Chifu, ar fi reprezentată de o „reţea” care şi-ar propune să invalideze „critica certificată” (sic!). Concluzia lui Chifu: „nu mai există autoritate critică”! Pentru necunoscători, asta ar însemna că un grup de scriitori şi critici literari au pus la cale alte ierarhii în afara celor care au dus la premierea perpetuă a lui Gabriel Chifu, la nominalizarea lui Varujan Vosganian şi Norman Manea la Premiul Nobel, la supradimensionarea lui Mircea Cărtărescu! Însă, cei care sînt familiarizaţi cu fenomenul literar de la noi, îşi dau seama că spaima lui Gabriel Chifu nu vine de altundeva decît din dorinţa păstrării privilegiilor pentru actuala conducere a USR şi pentru cei desemnaţi să conducă revistele literare asupra cărora, de ani de zile, Comitetul director al USR are un control total!

În realitate, literatura se supune în mod firesc unui continuu proces critic, rezultat din reevaluările pe care le aduce nevoia continuă de reinterpretare, adică, într-un cuvînt, de validarea în timp a valorii unei opere literare! Aşa s-a făcut mereu şi aşa se va face mereu. Altfel, Prodănescu ar fi şi azi marele poet din vremea lui Eminescu! „Autoritatea critică” de care vorbeşte Gabriel Chifu ar fi doar aceea a şefului său pe linie de administraţie a USR, cel care l-a numit în funcţie tocmai pentru a nu lăsa liberă dezvoltarea creaţiei literare, deşi Scriitorul adevărat simte permanent nevoia unei libertăţi, fără de care opera lui ar rezulta din tot felul de canoane impuse de cineva care nu are nici o legătură cu poezia sau romanul său. Dar, fostul inginer de la IPPPFNC Craiova nu are de unde să ştie că DEX-ul reţine pentru cuvîntul „canon” şi un sens figurat: „suferință, chin”!

Păstrarea unui „CENTRU DE AUTORITATE”ar însemna pentru Gabriel Chifu ca nimeni să nu valideze ca fiind valoroasă o operă literară dacă nu are girul conducerii USR! Altfel, zice Chifu, „se deschide larg poarta imposturii, a bunului plac, a lipsei de criterii în aprecierea unui text literar”! Dar această supunere continuă a unei creaţii literare unui proces de validare este esenţa actului critic, fără de care ne-am trezi în faţa unor adevărate imposturi, aşa cum s-a întîmplat în aceşti ani, cînd Gabriel Liiceanu a scris despre „Arheul Pruteanu”, iar Andrei Pleşu l-a decretat mare scriitor pe Radu Vasile, cu numele de poet Radu Mischiu!

Simpla existenţă a unui „Centru de autoritate” în literatură reprezintă forma distorsionată pînă la caricaturizare a dictaturii, chestiune care distruge orice creaţie literară, căci arta a fost dintotdeauna o meserie pe cont propriu!

Chifu nu are de unde să ştie acest lucru, căci totdeauna el s-a înregimentat singur în „canoanele” vremii. Astfel, puţin ştiu că Gabriel Chifu este ultimul membru al PCR, obţinînd carnetul roşu în noiembrie 1989, a urcat pe scena Cenaclului „Flacăra”, pentru ca apoi să intre în grupul contestatarilor lui Adrian Păunescu. Avea o voioşie teribilă să scrie în seria „Omagiu”, dedicată lui Ceauşescu, şi cred că-şi aminteşte şi azi cu nostalgie de poemul său „Ah, văzduhul cel limpede din Munţii Carpaţi”!

„Eludarea autorităţii critice” ar fi, după Chifu, consecinţa altor opinii în afara celor exprimate în revistele USR. Îmi amintesc că, acum mulţi ani, cînd eram şi eu un tînăr scriitor, Marin Sorescu îmi încredinţase o pagină în revista „Ramuri” pentru a scrie despre trei cărţi: Georg Steiner – „După Babel”, Adrian Fochi – „Femeia lui Putiphar (K 2111)” şi Irina Mavrodin – „Poietică și poetică”. Deşi am făcut corectura paginii pe şpalt, în revistă a apărut doar articolul despre Georg Steiner, am aflat ulterior că tocmai Gabriel Chifu, adus recent în redacţia „Ramuri”, a fost cel care i-a spus lui Marin Sorescu că nu este normal să dea unui debutant, de la început, o pagină de revistă! Am amintit acest episod doar pentru a sublinia mai bine ce înţelege Gabriel Chifu prin „autoritatea critică”: un control ideologic, astfel încît nimeni să nu-i ameninţe poziţia! În treacăt fie spus, cred că el nici astăzi nu a citit cărţile despre care scriam eu atunci.

Cu o gîndire simplistă, de inginer la nutreţuri, Gabriel Chifu scrie cu nonşalanţă că, dacă în spaţiul literar ar apărea alte cronici literare decît cele din revistele USR, atunci „o carte excepţională poate fi făcută praf, iar o bazaconie provenită din grup va fi decretată excepţională şi autorul ei suit pe soclu de membrii grupului”, de parcă o cronică negativă ar duce la topirea unei cărţi, iar una pozitivă ar duce la construirea unei statui pentru autor! În realitate, aici este vorba de aceeaşi teamă că, prin libertatea de expresie a criticilor, s-ar putea să scrie despre din cei din conducerea USR la fel aşa cum a făcut scriitorul Radu Aldulescu:

– Nicolae Manolescu: „un profesor de limba română cu veleități literare”

– Varujan Vosganian: „poet și prozator mediocru”

– Gabriel Chifu: „poet și prozator mediocru”!

Imediat, Daniel Cristea-Enache, redactor şef adjunct la revista „Viața românească”, l-a tras de urechi pe Radu Aldulescu pentru că a scris nepoliticos „despre cei care i-au oferit spațiu de locuit timp de 6 (șase) ani”! Fără să-şi dea seama, Daniel Cristea-Enache a dezvăluit care este adevăratul criteriu estetic al actualei conduceri a USR („ţi-am dat un apartament, eşti obligat pe viaţă să ne lauzi”), întrucît cei despre care scria Radu Aldulescu sînt: preşedintele USR, prim-vicepreşedintele USR, respectiv, vicepreşedintele USR!

CRITICĂ CÎND, scrie Gabriel Chifu. El se întreabă, după această cacofonie: „Cine-i validează pe cei din reţea care îşi iau dreptul de a valida, cum ne putem încrede în gustul lor literar, în judecata lor critică, când(sic!) ei n-au dovedit prin nimic capacitatea lor de a aprecia corect calitatea unui text literar?” Dar cine trebuie să-l valideze pe un critic literar în afara cititorilor sau, mă rog, a timpului? E nevoie de o astfel de validare dirijată? În fond, pe Gabriel Chifu cine l-a validat ca scriitor, femeia de serviciu de la IPPPFNC, care se lăsa smotocită noaptea, prin birouri, sau propria lui creaţie?

Se pare că disperarea celor care conduc azi USR-ul, în numele cărora scrie Gabriel Chifu, vine tocmai din spaima că scriitorii s-au cam săturat de aceste jocuri de culise care au guvernat literatura ultimelor decenii. „Orice nouă ordine literară” înseamnă, pentru Chifu şi pentru cei în numele cărora scrie, „subminarea ordinii literare existente”, aşa cum au stabilit-o „ei”! Aflaţi mai toţi la apusul carierei, cei care conduc USR se tem ca statuile pe care şi le-au comandat să nu fie date jos de pe soclurile artificiale de către cei care vor veni în urma lor şi care s-ar gîndi să submineze această ordine literară creată pe criterii de cumetrie!

Despre cine sînt cei care conduc azi USR, cotidianul.ro a scris deseori, mai ales atunci cînd scriitorii au cerut schimbarea actualei structuri (v. http://www.cotidianul.ro/nicolae-manolescu-trebuie-sa-si-dea-demisia-din-functia-de-presedinte-208035/). Lucrurile, din păcate, au rămas şi azi la fel, deşi se cere insistent convocarea unei Adunări Generale a USR pentru a se ieşi din încremenirea ultimelor decenii. Cînd Gabriel Chifu scrie, în încheierea articolului său, că „autoritatea nu vine de la sine, nu ţi se atribuie, nu ţi se dăruieşte pe ochi frumoşi, ci se câştigă, prin vocaţie demonstrată”, rosteşte un adevăr, numai că acesta vine peste el ca un bumerang căci, vorba lui Francis Bacon: „Veridicitatea este fiica timpului, nu a autorităţii”!

Ca să fie clar: nimeni nu stabileşte ORDINEA LITERARĂ, cu atît mai puţin Nicolae Manolescu şi colegii săi din conducerea USR! Drept consecinţă, NIMENI NU SUBMINEAZĂ VREO ORDINE LITERARĂ! Cei care se tem de vreo „subminare” nu fac altceva decît să se îndoiască de valoarea operelor lor, căci nu cred ca Homer, Dante, Shakespeare sau Goethe să-şi pus astfel de probleme! Şi, după cum se ştie, înseamnă şi azi ceva în literatura lumii. Cu sîsîieli ce se vor voci puternice nu faci altceva decît să devii un şarpe care iese la drumul mare, temîndu-se ca nu cumva sssă-şşşi muşşşte limba!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.