Două femei în Washington D.C.

Ziua de joi, 22 octombrie, va fi dominată de a doua (şi ultima) dezbatere televizată între principalii candidaţi în alegerile prezidenţiale din Statele Unite, care va avea loc la Universitatea Belmont din Nashville, Tennessee. Punctul culminant al ciclului electoral american este programat pentru marţi, 3 noiembrie, când se va desfăşura aşa-numitul proces de „voting in-person”.

In condiţiile pandemiei, specifice acestui an, se estimează că până la acel moment, circa 80 de milioane dintre alegători îşi vor fi exercitat, deja, dreptul de a vota „absentee” (care a funcţionat şi în anii din urmă, dar la o scară de câteva ori mai redusă), depunându-şi buletinele de vot la poştă sau în cutiile de colectare plasate de-a lungul şi de-a latul fiecărui stat federal în parte, în condiţiile stabilite pe plan local. Reţeaua de amplasare a acestor cutii este, în general, determinată de modul în care statul respectiv este divizat în districte şi, mai ales, de modul în care, la nivel statal, votul prin corespondenţă este încurajat, ori descurajat, din motive de afiliere politică a guvernatorului ori a unui legislativ local dominat de unul dintre cele două mari partide din SUA. De exemplu, la 1 octombrie, guvernatorul statului Texas, în care doar celor de vârsta 65+ şi altor persoane în situaţii deosebite le este permisă această modalitate de a vota, a limitat numărul de cutii la una pe district (unul dintre acestea fiind mai mare decât Dobrogea). Pe de altă parte, într-un stat precum Michigan (ce desemnează 16 electori), având doar 3% din populaţia Statelor Unite, dar cu un guvernator democrat extrem de activ, circa 3,4 milioane de alegători au votat deja, în timp ce, în 2016, au participat cu totul 4,9 milioane. La nivel naţional, până în prezent, s-a ajuns la 34 de milioane de voturi exprimate în avans.

In aceeaşi zi a dezbaterii, este aşteptată, ca o simplă formalitate, având în vedere majoritatea republicană (de 12 din 22 de membri) din Comitetul pentru Afaceri Judiciare al Senatului Statelor Unite, adoptarea hotărârii de a supune plenului camerei superioare a Congresului Statelor Unite decizia de a o confirma pe judecătoarea Amy Coney Barrett [ACB] ca membră a Curţii Supreme [Assistant Justice of SCOTUS]. Fiind desemnată recent de preşedintele Trump pentru locul rămas vacant prin decesul emblematicei judecătoare Ruth Bader Ginsburg [RBG], care la vremea nominalizării de către preşedintele Clinton, în 1993, a avut parte de un vot favorabil în Senat de 96:3, doamna Coney Barrett s-a aflat, în ultimele zile, în centrul confruntării dintre democraţi şi republicani.

In absenţa unei prime dezbateri televizate decente între Trump şi Biden, sau după cum s-a pronunţat, încă înaintea acesteia, speakerul Camerei Reprezentanţilor, Nancy Pelosi, «sub demnitatea instituţiei prezidenţiale americane», interesul publicului s-a transferat spre audierile din comitetul senatorial, unde, printre alţii, sunt membri cei doi senatori (republicani) de Texas şi cele două senatoare (democrate) de California: Dianne Feinstein, în vârstă de 87 de ani, şi Kamala Harris – nominalizată de Partidul Democrat pentru postul de vicepreşedinte al Statelor Unite în ticket-ul cu Joe Biden. Fiecare senator membru al comitetului a avut la dispoziţie 20 de minute pentru a se adresa judecătoarei Coney Barrett, de unde şi constatarea că sen. Harris, având atâtea de spus, a preferat să-şi citească o mare parte a intervenţiei, în timp ce ACB s-a prezentat fără nici un fel de material ajutător şi fără a lua nici un fel de notiţe, permiţându-şi, la cererea unui membru al comitetului, să arate asistenţei bloc-notes-ul cu sigla Senatului imaculat. Unii au interpretat acest fapt drept un semn al erudiţiei sale în materie judiciară, în timp ce celor ce se opun numirii sale li s-a părut, mai degrabă, o lipsă de interes.

Adevărul e că zilele de audiere în care judecătoarea Coney Barrett, aflată sub jurământ, a fost prezentă personal au dat ocazia analiştilor să evoce încăpăţânarea cu care aceasta s-a opus oricărei luări de poziţie tranşante într-o serie de chestiuni de interes, chiar şi în privinţa celor cu un răspuns mai puţin sofisticat sau indubitabil, până într-atât încât un editorialist a numit ricoşeurile repetate la întrebări drept o artă [„The Art of Dodging”].

Această nominalizare şi modul în care republicanii doresc să-i asigure confirmarea pentru Curtea Supremă reliefează gradul de politizare a sistemului. In timpul celor opt ani ai mandatelor sale, preşedintele Obama a avut ocazia să desemneze trei candidaţi pentru a-i înlocui pe trei dintre membrii curţii (doi retraşi din funcţie, unul, Scalia, decedat în 2016). După două tentative, în 2009, respectiv 2010, în care Senatul i-a confirmat nominalizările, lui Obama i s-a refuzat admiterea pentru audiere a celui de-al treilea judecător desemnat, timp de zece luni înaintea încheierii legislaturii. Atunci, Sen.Graham, actualul şef al comitetului, a declarat textual că, în nici un caz, o astfel de procedură nu va fi vreodată impusă de Partidul Republican, aflat, şi în 2016, ca şi acum, în majoritate în Senat.

Numai că, după patru ani, într-un context extrem de tumultuos, republicanii doresc s-o vadă instalată între cei nouă judecători ai Curţii Supreme pe cea care, la 48 de ani, ar fi cea mai tânără membră a SCOTUS. Astfel, raportul dintre judecătorii de orientare liberală şi cei aliniaţi valorilor conservatoare ar scădea la 3:6. Deloc întâmplător, primii trei au fost desemnaţi de preşedinţi democraţi, în timp ce ceilalţi au fost nominalizaţi de preşedinţi republicani. Această proporţie nu e un dat în sine. Analiza deciziilor curţii arată că nu toţi aceşti judecători ar vota „la comandă“, ci, mai degrabă, în conformitate cu opiniile lor exprimate anterior şi cu interpretarea personală a cazuisticii, în atât de numeroasele situaţii în care justiţia americană lasă la latitudinea judecătorilor astfel de interpretări. Cazul clasic în acest sens îl consituie votul unui conservator, şeful Curţii Supreme, de acum câţiva ani în favoarea „Obamacare”, într-una dintre numeroasele tentative de a mai decupa o bucată din „Affordable Care Act”. SCOTUS va avea pe agendă o nouă astfel de încercare pe 10 noiembrie, când votul judecătoarei ACB ar putea înclina balanţa în direcţia susţinută de preşedintele Trump.

Deşi înfruntarea electorală din acest an nu e strict una BLM vs.GOP [adică între mişcarea civică şi/sau acţiunea politică Black Lives Matter şi, respectiv, Grand Old Party – Partidul Republican], în prim-planul dezbaterilor s-a aflat şi procesul istoric prin care o mare parte a populaţiei Statelor Unite a fost privată de posibilitatea de a-şi exprima votul, în ciuda Amendamentului XV din 1870 al Constituţiei SUA. Ca într-o veritabilă roată a evoluţiei, în acest an, mai mult ca niciodată în ultimul secol şi jumătate, a fost evocat aşa-numitul „compromis de la 1877“. Atunci, cu doar două zile înaintea inaugurării [până în 1937, această festivitate având loc la 4 martie], s-a reuşit impunerea drept preşedinte a candidatului Partidului Republican, Hayes, în timp ce candidatului democrat îi lipsea un singur elector pentru a fi declarat ales. Asta în condiţiile în care trei state meridionale, foste membre ale Confederaţiei (Louisiana, Carolina de Sud şi Florida, în total 19 electori, mai apărând şi unul descalificat din statul Oregon) îşi desemnaseră două liste de electori pentru colegiul naţional: una având împuternicirea guvernatorului local (republican), cealaltă fiind susţinută de congresul statului respectiv. Condiţia pe care Sudul (predominant democrat, dinainte de Războiul Civil, ce se încheiase în 1865), rămas ancorat în prejudecăţile sociale şi rasiale, a pus-o pentru acceptarea, in extremis, a unui preşedinte republican ataşat valorilor lincolniene, a fost ca trupele nordiste să-şi înceteze ocupaţia. Odată cu retragerea acestora, asupra populaţiei de culoare, teoretic eliberate din sclavie, s-au abătut alte numeroase forme de discriminare şi intoleranţă, de notorietate fiind acţiunea de teroare a grupurilor Ku Klux Klan.

Timp de peste trei sferturi de veac, numărul alegătorilor afro-americani (ca şi al celor nativi, de altfel) a fost extrem de redus, fiecare stat în parte fiind relativ liber să impună acele bariere pe care „supremaţiştii“ albi le-au găsit potrivite pentru a-i împiedica pe aceştia să-şi exercite dreptul de vot. Tuturor acestor piedici părea că li s-a pus capăt odată cu implementarea reformei drepturilor civile, printre care Civil Rights Act, adoptat în timpul preşedinţiei lui Lyndon B.Johnson, în 1965. Acest act a fost doar o parte, una esenţială, a triumfului mişcărilor populaţiei de culoare din SUA contra segregării rasiale şi a discriminării, al căror simbol a devenit Martin Luther King Jr. (asasinat în 1968).

Pentru a garanta cele câştigate prin lege, aceasta a inclus şi prevederile asigurătoare că orice modificare ulterioară a legislaţiei electorale la nivelul celor 50 de state va fi supusă unei stricte monitorizări din partea Procurorului-General al Statelor Unite (în acei ani, ales din nucleul liberal al Partidului Democrat: Robert Kennedy, din 1961, ucis şi el tot în 1968, şi succesorul său, din 1965, Nicholas Katzenbach, rămas în istorie prin înfruntarea pe care a avut-o, ca adjunct al lui RFK, cu guvernatorul Wallace al statului Alabama, în iunie 1963, pentru a permite accesul într-o clădire a Universităţii din Tuscaloosa a doi studenţi de culoare) şi a curţilor de justiţie de nivel superior.

Uşor, uşor, mai ales la nivelul districtelor, prin iniţierea aşa-numitelor proceduri de „bail out”, prevederile Civil Rights Act din 1965 au devenit inoperante. In acest context, a intervenit una dintre cele mai controversate decizii ale SCOTUS – cea din anul 2013, în cazul Shelby County (din Alabama) vs Holder. Aceasta a fost adoptată cu scorul de 5:4, votul decisiv fiind cel al şefului Curţii Supreme. La data emiterii deciziei, nouă state americane, în integralitatea lor, mai aveau obligaţii dictate de Secţiunea a 5-a a legii din 1965. In numai câţiva ani, statele vizate şi-au putut adapta legislaţia astfel încât să poată exercita un control riguros al înregistrării votanţilor, la limita descurjării unora dintre aceştia. Drept pentru care, Kamala Harris a ţinut să pomenească, în minutele acordate audierii judecătoarei ACB în Comitetul Judiciar, acele limitări şi piedici induse populaţiei de culoare în exercitarea dreptului de a vota, citând, în acest sens, unele dintre cele antologice.

Evocarea acestor întâmplări istorice face sens în contextul alegerilor prezidenţiale din acest an, odată ce, pe de o parte, s-a formulat tentaţia de a minimaliza votul prin corespondenţă, iar pe de cealaltă parte s-au depus eforturi morale şi materiale de a-i înregistra ca votanţi pe mulţi dintre cei excluşi până în prezent. Preşedintele Trump, care nu exclude posibilitatea, de loc onorabilă pentru Statele Unite, de a se înregistra o fraudă majoră prin votul celor ce nu se vor prezenta în persoană, şi-a exprimat chiar nemulţumirea pentru faptul că, în opinia sa, oricine se plimbă pe stradă în California ar putea să obţină, ilegal, dreptul de vot.

In acelaşi timp, numai în statul Florida, care, cu cei 29 de electori ce urmează a fi desemnaţi (cotă identică cu cea a statului New York, ambele fiind devansate doar de California – cu 55 şi de statul Texas –cu 38) asigură peste 10% din necesarul de electori pentru victorie, miliardarul Bloomberg ar fi finanţat campania Partidului Democrat cu 100 de milioane de dolari. Bătălia pentru voturile din acest stat, în care la ultimele scrutinuri prezidenţiale diferenţa între cele două partide a fost de circa 1%, culminând cu acea diferenţă memorabilă (şi îndelung dezbătută), din noiembrie 2000, de numai 537 de voturi în favoarea republicanilor, este acerbă. Milioanelor de potenţiali votanţi latino, având rădăcini mai mult sau mai puţin îndepărtate în ţări de origine precum Cuba ori Venezuela, li se evocă spectrul socialismului, pe care unele măsuri cu caracter social din programul democrat le-ar insinua, pentru a-i transforma în adepţi pro-Trump de neclintit. A fost suficient o singură dată, la alegerile din 1972, să i se aplice eticheta de „comunist“ candidatului democrat George McGovern, deşi campania partidului său fusese minată de „Afacerea Watergate“, pentru ca acesta să fie zdrobit la vot, câştigând doar electorii din Massachusetts şi din Districtul Columbia. Şi, totuşi, după o jumătate de veac, la TV, e plin de secvenţe filmate în China ori Coreea de Nord, ca şi cum umbra întunecată a comunismului ar plana asupra Americii…

Conform unor sondaje puse cap la cap, cu două săptămâni înainte de 3 noiembrie, ticket-ul Biden-Harris s-ar afla în apropierea barierei de 270 de electori necesari pentru a-şi adjudeca patru ani la Casa Albă. Colegiul Electoral are 538 de membri, constând din suma mandatelor de senator (două pe stat) şi a celor de reprezentanţi în Cameră din fiecare stat, deci 100 + 435, la care se adaugă trei electori din Districtul Columbia, care nu participă la legislativ. Cu excepţia statelor Maine şi Nebraska, în toate celelalte 48 de state şi în D.C., lista ce obţine majoritatea este declarată câştigătoare, atribuidu-i-se toţi electorii. In Maine, lista majoritară obţine două mandate de elector, celelalte două fiind alocate listei ce câştigă la nivelul circumscripţiilor districtuale ce generează un loc în Camera Reprezentanţilor; în Nebraska, primele două sunt acordate la fel, iar cele din urmă sunt trei la număr. Deşi s-ar părea că aceşti electori, odată desemnaţi, pot vota în colegiu cum doresc (şi chiar au făcut-o, în număr restrâns şi fără a influenţa rezultatul anticipat, inclusiv în 2016), o decizie recentă a Curţii Supreme, din 6 iulie, este de natură să întărească controlul statelor asupra votului electorilor. Majoritatea au deja legi în acest sens.

Fără a socoti cei 38 de electori din Texas, stat despre care se afirmă că înclină, totuşi, spre Trump, ticket-ul acestuia ar fi sigur de 126 de electori, reprezentând aproape tot centrul Statelor Unite, plus Alaska – 20 de state, în timp ce democraţii pot conta pe electorii din 17 state şi D.C. – în total: 213 electori. Mai sunt şase state (Nevada, Minnesota, Wisconsin, Michigan, Pennsylvania şi New Hampshire) creditate pro-Biden, totalizând 66 de electori. Dacă în cele 17 – relativ sigure, în acestea 6 – înclinate, plus în D.C., votul nu va aduce surprize, atunci democraţii vor câştiga Casa Albă, întrucât şi-ar asigura 279 de electori. Cele şase „swing states” indecise la acest moment, respectiv Arizona, Iowa, Ohio, Carolina de Nord, Georgia şi Florida, şi spre care se îndreaptă eforturile de ultim moment prin adunări, defilări şi mitinguri cu participarea celor patru protagonişti majori ai alegerilor, cumulând 95 de electori, nici măcar nu ar mai conta.

„Worst case scenario” în care Trump ar pierde colegiul electoral la două-trei mandate, dar ar câştiga votul popular cu un avans consistent de câteva milioane de voturi este, practic, imposibil. Empiric, s-a stabilit că democraţii ar avea nevoie în plus de cel puţin trei milioane de aderenţi activi în procesul votării pentru a câştiga Casa Albă, întrucât s-a dovedit că diferenţa favorabilă a celor aproape 2,9 milioane (mai exact: 2.868.686) din ansamblul votului popular nu i-a fost suficientă echipei democrate pentru a obţine majoritatea în Colegiul Electoral, în 2016.

S-ar putea ca dezideratul preşedintelui Trump de a fi declarat un câştigător, evident ticket-ul republican, chiar din noaptea de 3 spre 4 noiembrie să nu poată fi atins, odată ce multe state au emis reglementări prin care numărătoarea voturilor se va putea face şi mult după ziua votului „in person”, cum ar fi California, unde termenul a fost extins până la 20 noiembrie. O decizie a Pennsylvaniei de a se prelungi cu trei zile data până la care pot ajunge voturile depuse la poştă (cu singura obligaţie de a avea data ştampilei dinainte de închiderea urnelor) a fost atacată la Curtea Supremă, dar nu a putut fi invalidată deoarece hotărârea curţii nu a întrunit decât un scor de 4:4, ce ar putea fi inversat în următoarele săptămâni odată ce judecătoarea ACB îşi va prelua postul.

Rolul SCOTUS va fi determinant în cazul excepţional în care, copleşite de numărul enorm de voturi „absentee”, autorităţi ale unor state (guvernatorii ori legislativele) ar fi tentate să valideze şi să înainteze Congresului liste de electori diferite, ca în 1876. [In general, aceştia sunt desemnaţi, pentru fiecare partid, în caz de victorie, încă dinaintea alegerilor.] Diferendele de această natură ar fi de competenţa Curţii Supreme şi s-a făcut auzită temerea că demersul preşedintelui Trump, sprijinit de toţi republicanii din Senat, cu excepţia notabilă a două senatoare, de a o vedea instalată pe judecătoarea Coney Barrett înainte de 3 noiembrie nu ar avea alt rost decât acela de a asigura acea majoritate de 6:3 în favoarea conservatorilor, utilă în perspectiva unei atari situaţii.

Lupta pentru controlul asupra executivului SUA este de-a deptul înverşunată. In multe state, afilierea politică a votanţilor este de domeniul informaţiei publice, pentru că astfel sunt abordaţi, prin poştă, în numele celor două mari partide, pentru a participa efectiv în procesul alegerilor primare. Atunci se desemnează candidaţii la nivel statal, ori la nivel federal. Pentru scrutinul din noiembrie, modelarea intenţiei de vot ţine cont inclusiv de persoanele declarate neafiliate [NPA; de obicei, prin renunţare sau prin neparticiparea la două scrutinuri primare consecutive], dar de cel mai mare interes sunt datele referitoare la numărul alegătorilor de o anumită afiliere care şi-au exprimat opţiunea de a vota fără a se prezenta la secţiile de votare. Astfel, în ultimele zile, s-a constatat că alegătorii înregistraţi ca republicani au declanşat o adevărată campanie de solicitare a votului prin corespondenţă, pentru a contrabalansa votul anticipat al democraţilor, precumpănitori în faza iniţială..

In 2016, participarea la vot a fost de circa 55%. Alegerile fiind programate într-o zi de lucru, sunt unii angajatori care nu le permit angajaţilor să lipsească de la program pentru a se prezenta la secţii. In faţa valului nemaiîntâlnit de voturi anticipate, se naşte întrebarea firească dacă nu cumva mulţi dintre susţinătorii prea înfocaţi ai vreuneia dintre cele două tabere, utilizând şi acea modalitate, nu vor fi tentaţi să voteze şi la secţie, în persoană. In această privinţă, dincolo de preceptele morale, nu există altă descurajare decât rigorile legii, odată ce votul multiplu este considerat delict federal. Făptaşul este pasibil de o amendă de zece mii de dolari şi de a petrece până la cinci ani în închisoare, deşi puţinele cazuri de acest fel au putut fi încadrate, în general, la erori neintenţionate, până în prezent. Cum preşedintele Trump s-a pronunţat, interpretabil, deja de două ori, în Carolina de Nord şi în Pennsylvania, susţinând că intenţia votului dublu n-ar face decât să testeze sistemul, e de aşteptat ca în acest an să se înregistreze mult mai multe cazuri. Tot mecanismul este construit astfel încât să-i împiedice pe cei care „au uitat“ că au votat anticipat să o facă şi prin prezenţa la secţia de votare, dar pare vulnerabil în privinţa intenţiei de a vota fraudulos concomitent.

Cetăţenii americani sunt puşi în faţa unor buletine de vot ce diferă de la stat la stat şi de la un district la altul, în funcţie de numărul şi amploarea chestiunilor (unele de interes strict local) asupra cărora trebuie să se pronunţe. Dar esenţial, alături de scrutinul prezidenţial, rămâne cel legat de reînnoirea unei treimi din totalul membrilor Senatului – 33, acestora adăugându-li-se alte două mandate de senator supuse unor alegeri extraordinare, unul de Arizona şi unul de Georgia. In acest stat, se dispută şi celălalt mandat, ordinar ca secvenţă electorală şi având durata de şase ani, fiind supus regulii majoritare clasice, în timp ce scrutinul special determinat de retragerea unui senator se dispută doar pentru durata rămasă a mandatului, de doi ani. Acesta are caracterul unor alegeri primare, dar la nivelul întregului corp electoral, nu doar la cel al alegătorilor afiliaţi marilor partide, drept pentru care se înfruntă, între alţii, câţiva candidaţi republicani. Fiind aproape sigur că nici unul nu va întruni mai mult de 50% din voturi, cel mai probabil, pentru acest mandat, în statul Georgia, va avea loc un tur II, la 5 ianuarie 2021, tocmai la timp pentru inaugurarea celui de-al 117-lea Congres al Statelor Unite.

Dintre cele 35 de mandate ale Senatului aflate în joc, 23 sunt deţinute actualmente de republicani, iar 12 – de democraţi. Proiecţiile momentului indică faptul că Partidul Democrat ar putea pierde un loc (în Alabama), dar ar putea câştiga patru mandate de la Partidul Republican, ceea ce ar conduce la paritate în viitorul Senat. Pentru a controla acest for, fiecare dintre cele două partide ar avea nevoie să câştige preşedinţia, caz în care vicepreşedintele, în calitate de şef al camerei superioare, îşi va putea exercita votul decisiv în acele chestiuni legislative sau judiciare în care s-ar înregistra un scor de 50:50.

Două femei – KDH şi ACB, două destine care s-au intersectat pentru o clipă în capitala americană, pe Capitol Hill. Sunt şanse serioase pentru ca existenţele lor să se întrepătrundă în anii ce vin, poate chiar pentru mai mult de un deceniu. In principiu, Sen.Harris ar putea influenţa decisiv politica americană la nivel înalt pentru maxim doisprezece ani. Dacă Joe Biden este ales preşedinte în această toamnă, la 78 de ani, este improbabil că va mai candida peste patru ani, deşi pentru America vârsta nu ar conta în mod deosebit. După un mandat de vicepreşedinte dus la capăt fără faux pas, doamnei Harris i se deschide perspectiva unei candidaturi la preşedinţia Statelor Unite în 2024. Pe de altă parte, doamnei Amy Coney Barrett, care a funcţionat ca judecător doar din 2017, dar având în spate o strălucită carieră universitară, i se oferă şansa de a determina cursul procesului judiciar din SUA pentru multe decenii, sau, poate, pentru cel puţin o generaţie.

Fiind vorba de a treia femeie nominalizată vreodată de unul dintre cele două mari partide politice americane pentru funcţia de vicepreşedinte al SUA ajunsă în faza decisivă a unei confruntări electorale de asemenea anvergură şi dată fiind miza excepţională a scrutinului, aceea de a deveni prima femeie aleasă în această funcţie şi cum nici funcţia de preşedinte al SUA nu a fost îndeplinită, până în prezent, de nici o femeie, senatoarea Kamala Harris are toate atuurile pentru a face istorie.

Cine-şi mai aduce aminte de Sen.Tim Kaine? A candidat acum patru ani pentru postul de vicepreşedinte, alături de Hillary Clinton, dar va fi, în primul rând, pomenit pentru că a rostit, în 2013, un discurs integral în spaniolă de la tribuna Senatului. Cu tot respectul, uitasem de el, în timp ce am foarte clară în minte succesiunea tuturor vicepreşedinţilor SUA de la Nixon încoace… Care Nixon, în timpul primului său mandat de preşedinte (1969-1973), cu un Senat dominat de democraţi, din cauza unor retrageri din funcţie de la SCOTUS, a avut ocazia să desemneze trei judecători la Curtea Supremă. Pentru primul caz, după două votări amestecate, în care republicani şi democraţi s-au regăsit alături pe poziţii pro ori contra, fără a fi forţaţi în vreun fel de disciplina de partid, a fost acceptată doar a treia nominalizare, cu incredibilul scor al votului de 94:0. In 2020, cu o polarizare atât de accentuată a vieţii politice americane, în care, după vorba de odinioară a lui Brucan rolul «yesmen-ilor şi al sicofanţilor», este atât de pregnant, ar fi o mare surpriză ca apropiatul vot din Senat să fie altceva decât o strictă reflectare a raportului de forţe din camera superioară a Congresului Statelor Unite.

Două femei, ambele de aceeaşi vârstă (48), care au acceptat nominalizările şi s-au înscris în cursele respective nu ca să piardă, ci ca să câştige. Fie-mi permis un pronostic: dacă judecătoarea Amy Coney Barrett va fi confirmată de Senat pentru a-şi prelua postul la Curtea Supremă, atunci senatoarea Kamala Harris va fi aleasă vicepreşedinte al SUA. Nu pare a fi foarte departe momentul când două femei se vor înfrunta, din partea democraţilor şi, respectiv, a republicanilor, pentru poziţia de preşedinte al Statelor Unite. Drept pentru care, va fi nevoie şi de organizarea unei mişcări MLM [Men’s Lives Matter]!

G.S.Jivănescu 20.10.2020

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.