„Drumul Sf. Ladislau“ şi „Autostrada Nicolae Dabija“ (II)

În prima parte a acestui material, semnalând includerea în P.N.R.R., la secţiunea a 11-a „Turism şi Cultură“, a unui proiect de încurajare a turismului trans-frontalier în valoare de 7,75 milioane de euro (din totalul celor 200 de milioane de euro alocaţi acestui sector), prin punerea în valoare a unei părţi a moştenirii asociate cu vibranta personalitate a regelui Ungariei din secolul XI – Sf.Ladislau, am menţionat că se are în vedere restaurarea unor vechi biserici din Ardeal. Fiecăreia dintre acestea ar fi urmat să i se aloce, conform variantei iniţiale, câte 2,25 milioane de euro (iar nu 2,5 milioane, cum greşit am scris anterior). Cu toate eforturile depuse de a le identifica, inclusiv prin consultarea a numeroase site-uri de ştiri în limba maghiară şi chiar a variantei documentului „Románia Helyreállítási és Rezílienciaépítési Terve″ [de unde se vede că neologismul provenit din domeniul rezistenţei materialelor s-a încetăţenit şi la unguri], mi-a fost imposibil să le numesc.

M-am gândit că poate doar doamna Csilla Hegedüs, o împătimită a lucrărilor de „reconstrucţie istorică“ a monumentelor din Transilvania rămase, timp de decenii, într-o stare jalnică, ce deţine funcţia de secretar de Stat în Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene (încă din perioada guvernării anterioare şi, deci, a elaborării P.N.R.R.), ne-ar putea lămuri. Ceea ce a şi făcut cu multă amabilitate, precizând că ar putea fi vorba chiar de cinci biserici, acestea nefiind, încă, stabilite, una dintre condiţii constând în existenţa unei picturi murale legate de tradiţia regelui-cavaler ce ar necesita o restaurare.

În schimb, „Autostrada Nicolae Dabija“ nu e decât un vis, căruia nici măcar nu i-ar sta prea bine într-un plan articulat în jurul unor bani pe care ne complacem în a-i numi „europeni“ şi atât. UE poate fi cointeresată în realizarea unei autostrăzi A9 de la Timişoara la Moraviţa, la un PTF (şi o vamă!) cu un trafic mai degrabă modest şi pe un traseu lipsit de profilul unui drum prin câmpie cât de cât drept, între capitala Banatului şi cea a Serbiei, dar n-ar fi entuziasmată de finanţarea, chiar şi parţială, a proiectului unei autostrăzi între capitalele României şi Republicii Moldova. Sigur, există planul grandios al acelei A8 – autostrada zisă a „Unirii“, care ar urma să lege un nou pod peste Prut amplasat la nord de oraşul basarabean Ungheni de nodul rutier numit tot Ungheni, de pe Mureş, trecând pe lângă Iaşi, Paşcani, Târgu-Neamţ şi Târgu-Mureş, ale cărei extremităţi, mai uşor de construit prin zonele colinare de acolo, ar trebui să fie recepţionate, cel mai târziu, în 2026.

De când Basarabia a devenit, în urmă cu peste trei decenii, o ţară (mai) liberă, s-a putut constata un fel de competiţie între Bucureşti şi Iaşi pentru atragerea simpatiei Chişinăului şi pentru exercitarea unei tutele asupra legăturilor renăscute dintre cele două maluri ale Prutului. Dincolo de afinitatea culturală dintre capitalele Moldovei şi Rep. Moldova (ce interesant sună, spre deosebire de trend-ul limbii engleze, care dă tonul şi în celelalte limbi de circulaţie internaţională, cu excepţia notabilă a limbii ruse, conform căruia ″Moldavia″ e cea de dincoace aşa cum era la mijlocul secolului XIX, în timp ce ″Moldova″ e succesoarea R.S.S.Moldoveneşti, reflectând denumirea oficială a statului recent apărut de harta Europei!), vrem, nu vrem, ne place sau nu, vorba lui Slavici, «soarele românilor [tot] de la Bucureşti răsare!»

Nimic mai frumos decât o viitoare autostradă Iaşi-Chişinău, dar dacă în perioada interbelică Chişinăul era al doilea mare oraş al României (în timp ce a treia cea mai numeroasă populaţie se înregistra la Cernăuţi), devenind în zilele noastre centrul vital al românismului din Rep.Moldova, ar fi natural ca relaţia dintre Bucureşti şi Chişinău, pe care şi-a asumat-o cu atâta fervoare, în anii 1990, Gheorghe Gavrilă Copil cu [practic, a sa] Asociaţia culturală „Bucureşti-Chişinău“, capabilă să scoată la marşurile şi mitingurile din capitală 30-40 de mii de militanţi unionişti, să devină cu adevărat una privilegiată şi materializată într-un drum direct de mare viteză, măcar la profilul atât de vehiculatului, în ultima vreme, concept de DX (sau expres).

Dacă tot am pomenit de primii ani de după Revoluţia din decembrie 1989, ţin să evoc una dintre primele vizite ale unor lideri ai mişcării de redeşteptare naţională din Rep. Moldova şi sesiunea (publică) de dezbatere a viitorului comun ce a avut loc la Palatul Suţu. L-am întrebat pe Iurie Roşca, unul dintre membrii de notorietate ai Frontului Popular din Moldova din acei ani, rămas, ulterior, cam de unul singur, cu o agendă oarecum controversată, dacă n-ar fi fost cazul să fie luată în considerare construirea şi a unei legături feroviare speciale, la ecartamentul european de 1435 mm, între Chişinău şi Galaţi (plecând din gara Revaca şi trecând prin Căinari – pe cei 45 km ai căii ferate executate sub administraţia românească, între 1924 şi 1931, dar lăsată dezafectată sub sovietici din cauza complicaţiilor de la tunelul Ţipala, apoi spre Cahul – pe traseul existent, cu ecartamentul rusesc de 1524 mm, pentru a ajunge în final la Gura Prutului şi la graniţa cu România – pe un traseu cu totul nou). Conform mărturiilor din epocă, în după-amiaza de tristă amintire a zilei de 28 iunie 1940, singurul tren căruia i s-a mai permis să plece cu refugiaţi spre România din gara Chişinău după invazia sovietică a fost cel îndreptat spre sudul Basarabiei, prin Revaca şi Emental, până la staţia Reni (astăzi în Ucraina) şi, dincoace de Prut, la Galaţi. Aceea fu, preţ de două-trei zile, „ruta libertăţii“!

Era mai mult o provocare, având în vedere costurile relativ ridicate ale unei astfel de întreprinderi, dar în ciuda acestei evidenţe, m-a surprins reacţia iritată a şefului biroului de la Bucureşti al Agenţiei TASS, Dumitru Diacov, care nu putea concepe existenţa unei conexiuni feroviare simple şi directe între RSSM şi reţeaua căilor ferate europene. De altfel, cele două tronsoane noi ale legăturii dintre Chişinău şi singurul port maritim şi fluvial al Rep.Moldova, ce avea să se dezvolte în zona liberă de la Giurgiuleşti, au fost inaugurate în cele din urmă, dar cu ecartamentul larg, în 2005 – pe ruta Revaca-Căinari, pentru a ocoli nodul de la Tighina/Bender aflat sub controlul autorităţilor separatiste de la Tiraspol ale R.M.N., respectiv în iulie 2008 – cu fanfară şi steaguri roşii, sub guvernarea comunistă, pe cei 55 km ai căii ferate Cahul-Giurgiuleşti, ce a fost declarată, cu acea ocazie, un „simbol al independenţei economice“ a Rep.Moldova.

Atitudinea lui Diacov, devenit rapid unul dintre pilonii curentului antiromânesc din Basarabia, în calitate de lider al unor formaţiuni, inclusiv al Partidului Democrat, ce negau cu vehemenţă unionismul, îmi era cu atât mai antipatică cu cât avusesem ocazia să-l văd incitând, dintr-o maşină Lada a reprezentanţei diplomatice a URSS, grupurile de susţinători ai FSN în drumul lor spre Palatul Victoria, în dimineaţa ceţoasă a zilei de 29 ianuarie 1990, când s-a spulberat definitiv speranţa unei evoluţii mai rapide a României spre o democraţie de tip occidental. Stau şi mă întreb, până în ziua de azi, dacă cetele acelea de 10-15 oameni de pe Bulevardul Aviatorilor, cu aparenţa unora plecaţi direct de la serviciu, nu erau, de fapt, nişte agitatori sovietici.

Cât despre calea ferată de pe malul basarabean al Prutului, fiind construită într-un stil hei-rupist, ea a intrat de mai multe ori la apă, fie în urma frecventelor alunecări de teren cauzate de ploi, fie odată cu revărsarea râului, circulaţia trenurilor de călători fiind suspendată pentru mai mulţi ani, deşi se anunţase, prin 2017, chiar şi o legătură directă, cu un automotor al CFM, între Cahul şi Galaţi. In cele din urmă, acum câteva luni, BERD a acordat un credit suplimentar Rep. Moldova pentru reabilitarea unei rute ocolitoare de la Basarabeasca prin Etulia, care ajunge în terminalul de la Giurgiuleşti şi la podul de frontieră de la Gura Prutului, pe care pot trece garnituri feroviare de ambele ecartamente.

După cum se constată firesc, nici o referire la istoria recentă a Basarabiei nu poate eluda numele unor personalităţi care au marcat-o determinant, fiind nevoit să fac precizarea că evoc unele dintre aceste evenimente şi oamenii respectivi implicaţi fără a ţine seama de modul în care au evoluat ei şi relaţiile dintre ei. Trecând, totuşi, câteva decenii de la cele petrecute atunci, e natural ca cei care au rămas şi oameni politici să se fi schimbat şi să ajungă să polemizeze unii cu alţii. Insă, sub nici o formă, liderii Mişcării de Eliberare şi Renaştere Naţională a românilor basarabeni de până la proclamarea independenţei Rep. Moldova, pe 27 august 1991, nu au fost percepuţi altfel, dincolo şi dincoace de Prut, decât ca nişte patrioţi. În toţi acei ani, ei au fost „Căuzaşii“.

Unii dintre cei proveniţi din Uniunea Scriitorilor şi-au exprimat public, chiar şi în 1990, dorinţa de a-şi relua preocupările literare, lăsând politica la nivel înalt celor mai potriviţi cu avatarurile inerente unei atari activităţi, odată ce se vor fi împlinit acele obiective primordiale ale mişcării. Poeta Leonida Lari (căsătorită Iorga şi pe care Gorbaciov, în memoriile sale, n-o pomeneşte decât maliţios şi sub numele de stare civilă, însă fără a-i cita şi prenumele primit la naştere – Liubov, din pricina înverşunării cu care aceasta a combătut, în faţa Congresului Deputaţilor Poporului, neocolonialismul sovietic întruchipat şi de el şi de tot establishment-ul conservator din Kremlin şi de la Chişinău) s-a declarat de la bun început dezamăgită de actul recunoaşterii independenţei Republicii Moldova de către România, primul stat din Lume, parcă pentru a le lua înainte Ungariei ori Federaţiei Ruse, a fost împroşcată cu noroi din toate părţile, mai ales că a trăit să fie aleasă în Parlamentul României şi din partea PNŢ-CD, dar şi de pe listele PRM.

Unul dintre fondatorii FPM, scriitorul Ion Hadârcă, desemnat lider al mişcării la cel de-al doilea congres, din 30 iunie-1 iulie 1989, şi conducător al acesteia până la cel de-al treilea congres (3 februarie 1992), după mai multe mandate în Parlamentul Rep. Moldova, a reuşit să devină senator de Vaslui pe listele ALDE, în 2016, pentru a se delimita de această formaţiune, al cărei membru era din 2013, în penultimul an de mandat, rămânând neafiliat. Am trăit mult timp cu impresia că măcar despre Dumitru Matcovschi, victima unui accident teribil petrecut în Chişinău, în luna mai 1989, fiind strivit de un autobuz şi salvat în chip miraculos, dar cu sechele pentru tot restul vieţii, nu se va fi spus ceva de rău. Pe atunci, el era redactorul-şef al revistei „Nistru“, în care publicase, în numărul din aprilie 1988, manifestul-eseu scris de lingvistul Valentin Mândâcanu, intitulat „Veşmântul fiinţei noastre“, menit să trezească conştiinţa naţională a basarabenilor. Profund ataşat de crezul lui Mihai Eminescu, care scrisese că „a rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominaţiunii ruseşti“, în 1990, Matcovschi a considerat nimerit să schimbe numele publicaţiei pe care o conducea din „Nistru“ în „Basarabia“, acţiune greu digerată de CC al PC al Moldovei.

Tot astfel, nu mi-am imaginat vreodată că se va ajunge la detractări la adresa celui considerat „poetul naţional al Basarabiei“ – Grigore Vieru. Poezia dedicată acestuia de către Leonida Lari, intitulată „Destinul iubitorilor de neam“, începe cu versurile: „E Paştele Blajinilor, Grigore, / Un Paşte ca şi tine de blajin“. Într-adevăr, Grigore Vieru a fost prototipul omului blajin. Şi totuşi, conform materialului publicat, la Chişinău, de Centrul de Analize al FDRM, la 26 octombrie 2008 (deci, cu nici trei luni înainte de grozăvia de la Hânceşti – accidentul auto în urma căruia Vieru şi-a pierdut viaţa), acesta fusese ţinta unei serii de „murdării ticăloase“ şi de atacuri în presă. In consecinţă, la acea dată se putea consemna că el „a avut, în ultimul timp, mai multe atacuri de cord şi stă mai mult prin spitale“, Grigore Vieru având parte şi postum de o gâlceavă între administratorii mai multor fundaţii ce şi-au arogat numele său şi imaginea sa de mare patriot.

Cât despre Nicolae Dabija, s-au scurs, deja, zece luni de când cărturarul şi apostolul românismului dintre Prut şi Nistru a căzut răpus de molimă. Faţă de toţi scriitorii, prieteni de-ai săi, care au fost victimele unor stranii accidente rutiere, după cum i-am menţionat pe Dumitru Matcovschi ori pe inegalabilul Grigore Vieru, ca să nu mai pomenim şi de regretaţii Ion şi Doina Aldea Teodorovici (dispăruţi în tragedia de la Coşereni, în 1994), Nicolae Dabija, în ciuda valului de ameninţări cu moartea la care a fost supus în cele trei decenii şi jumătate cât s-a aflat la cârma publicaţiei „Literatura şi arta“ de la Chişinău, pare a fi murit din cauze naturale, deşi persistă convingerea că se vindecase de COVID. Rămâne, însă, greu de reprimat o întrebare firească.

Dabija era unul dintre puţinii rămaşi în Basarabia din pleiada luptătorilor pentru redeşteptarea neamului ce s-au afirmat în ultimii ani ai stăpânirii sovietice. Acum un an, când s-a îmbolnăvit, în România foarte mulţi şmecheri reuşeau să beneficieze de vaccinare fără a se încadra în categoriile de vârstă şi fără a avea acele afecţiuni colaterale care le-ar fi îngăduit acest lucru. Tot procesul a funcţionat, în special în faza sa iniţială, fără mari convulsii sau proteste, iar ăsta nu a fost chiar un lucru rău, pentru că s-a demonstrat, încă o dată, că aşa merg lucrurile în ţara noastră.

Întrebarea, însă, este dacă pentru un membru de onoare al Academiei Române, un adevărat simbol naţional combatant, nu ar fi fost mai nimerit să i se ofere două doze de vaccin contra bolii care, până la urmă, se pare că i-a pus capăt vieţii. Dacă faptul că nu era domiciliat în România sau că, poate, va fi fost oarecum reticent în privinţa vaccinării s-ar fi constituit în oprelişti, nu era firesc să fie lămurit, să fie convins că vaccinarea sa, mai ales că avea, totuşi, 72 de ani, ar fi fost în interesul tuturora? N-ar fi exclus, având în vedere caracterul său excepţional, ca Dabija însuşi să fi avut reţineri în a accepta să fie vaccinat în locul cuiva căruia i-ar fi venit rândul în ţară, în acea perioadă în care se manifesta oarece parcimonie în administrare.

Deşi înjurat de nenumăraţi mizerabili, dintre care multora li se adresase cândva cu apelativul său atât de îndrăgit, «Frate cutare», Nicolae Dabija şi-a trăit ultimii ani ai vieţii având de făcut faţă şi controversei iscate de fostul său secretar de redacţie, din perioada 1991-2006, de la săptămânalul „Literatura şi arta“, Alexandru Donos. De remarcat că ambii gazetari scriau numele publicaţiei cu „a“, nu cu „A“, deşi titlul îi era tipărit integral cu majuscule. Acesta din urmă lucrase în redacţia respectivă cu mult timp înainte de declanşarea cursului patriotic imprimat publicaţiei în condiţiile de ″glasnost & perestroika″ oferite de Gorbaciov. La mulţi ani după ce relaţia lor s-a estompat, Donos a pus în discuţie unul dintre momentele cruciale ale redeşteptării naţionale – apariţia primului număr al săptămânalului, ce avea formatul unui ziar de opt pagini, cu grafie latină, la data de 15 iunie 1989, exact în ziua în care suflarea românească celebra 100 de ani de la moartea lui Eminescu.

Alexandru Donos aduce date care se referă la numărul de abonaţi al publicaţiei şi care reliefează şi impactul pe care aceasta l-a avut în susţinerea aspiraţiei românilor din Basarabia pentru o viaţă naţională renăscută. Astfel, dacă la începutul anului 1986 ar fi fost circa 3.000 de abonaţi, apoi, în ianuarie 1989 – 77.127, tot tirajul fiind tipărit în aşa-zisa „chiriliţă“ (deşi decretul de renunţare la grafia latină, după cei şase ani de folosire a acesteia în RASS Moldovenească din Transnistria, datat 10 februarie 1938, se referă la trecerea la „şrîftu rusesc“, în Basarabia, ocupată din iunie 1940, devenind obligatorie în decurs de câteva luni), în decembrie 1989, când se trecuse deja, de o jumătate de an, la grafia latină, „Literatura şi arta“ înregistra 107.640 de abonaţi.

Conform versiunii lui Donos, ediţia de joi 15 iunie 1989 ar fi fost tipărită în circa 206.000 de exemplare, dintre care 101.967 în grafie chirilică, pentru toţi abonaţii, şi 104.000 în grafie latină. Nicolae Dabija a susţinut că au fost puse pe piaţă 260.000 de exemplare în grafie latină (editate în condiţii de clandestinitate, întrucât, la acea dată, facilităţi de culegere cu caractere româneşti se găseau, în Chişinău, doar la o singură editură, fiind nevoie de efortul a două linotipiste de la „Ştiinţa“, care au muncit din greu câteva nopţi la rând), în timp ce un singur exemplar, cel destinat cenzurii sovietice de la Editura de partid, ar fi fost cules cu caractere chirilice. Mai mult, Alexandru Donos a prezentat câteva repere temporale ale deciziilor adoptate la cel mai înalt nivel de factorii conducerii comuniste a RSS Moldoveneşti, conform cărora trecerea la grafia latină s-ar fi bucurat de atenţia liderilor de la Chişinău, convinşi de necesara reformă cu ceva timp înaintea manifestaţiilor neautorizate de cerere a trecerii limbii „moldoveneşti“ la grafia latină.

La acea dată devenită istorică, cititorilor moldoveni li se oferise, deja, primul număr al publicaţiei „Glasul“, tipărit în româneşte în afara republicii, la Riga, în Letonia, cel de-al doilea număr aflându-se, chiar în acele zile, sub tipar în Lituania, ambele realizate de-a dreptul în clandestinitate. Printre redactori se găsea şi Leonida Lari (alături de Ion Vatamanu şi Viorel Mihail), compoziţia artistică fiindu-i atribuită lui Iurie Zavadschi. Iniţiator al îndrăzneţului proiect fu considerat scriitorul Ion Druţă. Intreg tirajul, adus cu camioanele din Ţările Baltice, a fost de 60.000 de exemplare. Dacă printre abonaţii citaţi ai săptămânalului „Literatura şi arta“ sunt socotite şi exemplarele destinate reţelelor de difuzare a presei din RSSM, atunci datele oferite de Donos par a fi greu de contestat. Insă, se prea poate ca cele 206.000 de exemplare citate să fi devenit 260.000 nu numai printr-o inversare de cifre, dar şi prin existenţa unor tiraje duble pentru piaţa ce a reacţionat furibund la acea primă ediţie în grafie latină.

Eu însumi, fiind unul dintre abonaţii din România, am trăit mult timp cu frustrarea neprimirii exemplarului istoric, dar m-am împăcat cu explicaţiile ulterioare. In anii aceia, nu era un lucru simplu să te abonezi la o publicaţie din străinătate. Trecuseră vremurile în care mai nimereai câte o revistă ″Newsweek″ (ori „Time″) rătăcită pe la cine ştie ce stand de presă. Nici măcar ″Cahiers du communisme″, „organ“ lunar al PC Francez, în care mai scăpa câte o referire la „cultul folcloric al personalităţii“ lui Ceauşescu, nu mai era disponibil pe piaţă. Publicaţiile occidentale cu abonament plătit în afară, ori cele destinate unor redacţii şi instituţii, mai răzbăteau cumva, cu oarece întârzieri. In schimb, pentru presa din ţările socialiste (inclusiv din Albania şi Iugoslavia) se edita un catalog special, cu preţuri în lei, şi, teoretic, se mai puteau face abonamente. Exista o fereastră de câteva zile, pe la sfârşit de noiembrie, când catalogul „Rompresfilatelia“ devenea disponibil la ghişeul special dedicat aflat la parterul Palatului Telefoanelor.

Eram o adunătură de aiuriţi, majoritatea sperând la scăparea de la anulare a unui abonament contractat la vreun cotidian belgrădean ori budapestan, ce ne revedeam, an de an, cam de pe la 4-5 dimineaţa, în ziua când amabilele fete de la ghişeu ne dăduseră pontul că începe contractarea. In 1988, deja toate ziarele ungureşti erau excluse ab initio. Abonarea pentru anul următor, anul căderii comunismului în estul Europei, devenise o chestiune de fler. Ziarele iugoslave apăreau în catalog, chiar am şi plătit pentru ″Politika ekspres″, însă banii achitaţi mi s-au returnat după vreo două luni. Am reuşit cu săptămânalul polonez (în format de ziar) ″Polityka″, dar având în vedere evoluţiile fulminante din 1989 din Polonia, l-am primit cam din două în două. După un an, campania de abonare părea că nici nu va mai avea loc, fiind amânată până în prima decadă a lunii decembrie şi a durat, cel puţin la ghişeu, doar două-trei zile. In noaptea critică, ne-am reîntâlnit aceiaşi entuziaşti la colţul de pe Calea Victoriei. Chiar şi miliţienii din rondul de noapte s-au mirat aflând că se poate forma o coadă şi pentru aşa ceva. Ca să fim siguri, ca la Cinematecă, am făcut şi o listă, strigând-o din oră în oră. Spre dezamăgirea noastră, nici nu pleca nimeni, nici n-a mai venit nimeni, încât orele de aşteptare din frigul nopţii ar fi fost egale cu cele din cursul dimineţii. Poate era şi asta o măsură a resemnării oamenilor de rând.

Publicaţiile sovietice rămăseseră, şi în noiembrie 1988, „la liber“. Cei mai mulţi dintre cititorii de limba rusă se îndreptau spre revista ″Ogoniok″ şi spre ″Izvestia″, dar mai erau şi altele liberale, cum ar fi ″Literaturnaia gazeta″, în timp ce ziarul ″Pravda″ era la fel de constipat ca întotdeauna. Unele dintre publicaţiile din RSSM, prin conţinutul lor, ca şi în perspectiva reformelor anunţate de Gorbaciov, inclusiv a celor din planul legislativ, lăsau să se întrevadă un an 1989 de-a dreptul excepţional, în timp ce toată presa politică din România părea a cădea liber în marasmul unei îndobitociri programate.(…)

„Literatura şi arta“ de la Chişinău, condusă de Nicolae Dabija, era, cum se zice, «tot un foc, tot un joc». Nu numai că aveai ce citi, dar era incitantă şi îţi oferea speranţa unei „vieţi de apoi“ după deceniile de închistare. Era cu atât mai atractivă cu cât ea prefigura trezirea unor români din condiţia de captivi ai unui imperiu şi mersul de-a dreptul irezistibil al istoriei. Eram, toţi cei care o citeam, căci devenea o atracţie pentru mai toţi colegii îndată ce o duceam la serviciu, pur şi simplu fascinaţi că se mai puteau scrie astfel de rânduri în limba română, chiar şi cu caractere chirilice. S-a întâmplat atunci, pentru prima şi singura dată în viaţa mea, să uit să mă mai dau jos din metrou, ajungând la cap de linie citind un articol din „Literatura şi arta“…

În 1989 lucram, deja de cinci ani, într-una dintre întreprinderile aeronautice de pe platforma Băneasa. Numai unul dintre programele de dotare cu echipamente de producţie din Anglia cu care aveam de-a face necesitase un credit de 1,2 miliarde de lire sterline contractat în urma vizitei lui Ceauşescu în Marea Britanie din iunie 1978 (când cu „plimbarea cu caleaşca“). Trăiserăm, cu amestecată bucurie, anunţul achitării integrale a datoriei externe a ţării, survenit în aprilie ’89, fără ca evoluţiile ulterioare să ne confirme în vreun fel iluziile ivite atunci. In industria aviatică, nu se manifestau rigorile din alte uzine ori combinate. Sigur, exista plan, se întâmpla să se taie şi până la 50% din salarii (retribuţii), se mai aplicau şi unele restructurări ale personalului, dar mai ales femeile se puteau strecura, în ceasurile slujbei, la vreun magazin alimentar din apropiere, ca să aibă ce pune seara pe masă familiilor lor.

Una dintre informaţiile zilei se referea la cine e de serviciu la poartă în timpul orelor de program. Directorii aveau clădirea lor cu intrare separată, şefii îşi vedeau de ale lor, mai ales în incinta fabricii, aşa că a pleca pentru o oră-două de la birou devenea o chestiune de negociere cu portarii. Mai toţi erau oameni cumsecade, unii răbdând cu zâmbetul pe buze gestul celor care-şi permiteau să le pună legitimaţia pe ochi, atunci când strigau dimineaţa, la intrare: «Legitimaţia pe faţă!». Nea’Sandu era cel mai înţelegător dintre ei şi se puteau discuta cu el şi chestiuni mai interesante, cum ar fi cea a câinilor lui Ceuaşescu, căci era de loc din Ghermăneşti. Dacă aveai vreo situaţie de rezolvat în oraş (ori la facultate, cum ar fi fost şi cazul meu), nu era o problemă deosebită. Totul, în cadrul a ceea ce mulţi dintre noi (desigur, nu chiar inconştienţi de faptul că în alte ramuri economice alţii munceau de se speteau, mai ales în cultura pământului, pentru plan ori pentru plata datoriei externe) numeam „Generoasa fundaţie“, după memorabila piesă jucată timp de peste un deceniu pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti [de dramaturgul spaniol Antonio Buero Vallejo (iniţial comunist, fiind închis pentru şase ani după victoria lui Franco în războiul civil, primit, apoi, în Academia Regală, încă pe timpul dictaturii acestuia), piesa originală, publicată în 1974, având titlul ″La Fundación″].

„Drumul Sf. Ladislau“ şi „Autostrada Nicolae Dabija“ (I)

In urmă cu câteva luni, în timpul celor două ore execrabile de emisie ale TVR, îşi găsise loc şi emisiunea „Reflector“. De-a dreptul ciudat, poate, pur şi simplu, ca o scăpare a cenzurii, printre cele trei rubrici a fost difuzat şi un material critic la adresa celor care chiuleau de la serviciu. Până aici, nimic ieşit din comun. Reporterii s-au plasat la ieşirea din cinematograful central din Giurgiu, după primul film rulat în acea zi. Ar fi fost cam ora 3 după-amiaza. Când a intrat în cadru un bărbat ce părea apt de muncă pe la vreuna dintre întreprinderile oraşului, suspectându-se că ar fi absentat nemotivat de la lucru, a avut loc următorul dialog memorabil (redat aproximativ):

Rep.: «Dumneavoastră ieşiţi de la film la ora asta! Sunteţi angajat undeva?»

Omul nostru: «Da, dar m-am învoit de la serviciu…»

Rep.: «Cum vine asta? Invoire pentru a merge la cinema?!?»

Omul nostru: «Uitaţi cum stă treaba… Dacă am bilet de voie şi vreau să umblu de nebun pe străzi, asta fac. Sunt învoit de la servicu în interes personal…»

Aşa că nea’Sandu m-a întâmpinat, la poartă, în acea zi de 15 iunie, spre amiază, cu întrebarea: «Tot de nebun pe străzi ori la ASE?». Fusese o dimineaţă cu ploi scurte, nespecifice unei zile de vară. Părea la fel de cenuşie ca tot cenuşiul ce ne învăluise existenţele, cu nimic mai sugestiv exprimat decât prin faptul că i se încredinţase lui Emil Bobu sarcina de a transmite sesiunii dedicate centenarului morţii lui Eminescu un mesaj din partea lui Ceauşescu, cu două zile mai devreme, chiar la Ateneu! Poate unde n-a vrut să aibă nimic de-a face cu prezenţa la Bucureşti, pentru cinstirea memoriei poetului naţional, a unor lideri ai mişcării de renaştere de la Chişinău, el plecase din capitală pentru câteva zile, revenind, ca la ţanc, pentru a declanşa valul de indignare ce ne-ar fi cuprins pe toţi în urma manifestărilor iredentiste ocazionate de reînhumarea lui Imre Nagy, petrecute în Ungaria, pe 16 iunie.

Puteam să-i răspund că am un examen, dar era cam târziu pentru aşa ceva. Cum venisem la birou înarmat cu volumul „Rădăcina de foc“, o culegere de poeme din creaţia lui Grigore Vieru reunite şi publicate de Editura Univers cu un an înainte, i l-am arătat lui nea’ Sandu zicându-i că mă duc la cimitirul Bellu, la care el, informat de la radio de depunerea de coroane de flori, mi-a replicat că poate să-l mai găsesc pe Manea Mănescu, despre care toată lumea ştia că e atins grav de senilitate. I-am mai spus că sper să-l întâlnesc pe un mare poet din Basarabia, deoarece aflasem, cu câteva zile mai devreme, de la curatorul castelului (dedicat) Iuliei Hasdeu de la Câmpina, că va veni sigur la Bucureşti, în acea zi.

După atâtea ploi, atmosfera din Cimitirul Şerban-Vodă Bellu era plină de umezeală şi cam apăsătoare, impresie amplificată şi de imensele coroane şi jerbe ce alcătuiau, deja, un morman pe mormântul lui Eminescu. Dacă vor fi fost ceva oameni de gardă pentru vizita delegaţilor establishment-ului comunist, se părea că, la acel moment, sigur după prânz, nu mai era nici o agitaţie. Mai veneau destui cetăţeni animaţi de dorinţa de a trece prin acel loc, în acea zi, dar probabil că le apăream, aşa ca un om cu o carte în mână părăsit în cimitir. De pe panglicile din aranjamentele florale nu se putea desluşi dacă erau acolo şi unele aduse din Basarabia, nici nu aveam pe cine întreba, încât nu-mi rămânea decât să stau pe lângă mormântul lui Eminescu. A mă duce la cripta bunicilor ar fi luat câteva minute bune, în care puteam pierde acea întâlnire mult-aşteptată.

Răbdarea mi-a fost răsplătită, căci, nu după mult timp, a apărut figura lui Grigore Vieru, uşor de recunoscut după fotografiile publicate în „Literatura şi arta“, având-o alături pe cea a redactorului-şef al săptămânalului – Nicolae Dabija. După ce şi-au făcut treaba pentru care se aflau acolo, i-am abordat şi am stat un pic de vorbă. Deşi ambii erau demnitari ai unui stat străin, nu-mi aduc aminte să fi fost însoţiţi decât de un domn, pe care imagini de după Revoluţie mi l-au sugerat a fi fost diplomatul Liviu Petrina, dar asta poate fi o simplă confuzie. La fel, se poate să fi fost chiar mai mulţi scriitori din Basarabia, dar toată atenţia mea s-a concentrat asupra celor doi. Iar ei păreau extrem de obosiţi în acel moment. Dacă am înţeles bine, participaseră la un fel de conferinţă de presă organizată de ambasadorul URSS, Tiajelnikov, asta dacă nu călătoriseră toată noaptea cu maşina de la Chişinău, plecând de acolo după ce se vor fi lămurit, la tipografie, toate chestiunile legate de publicarea primului număr în grafie latină al săptămânalului.

Evident, mă aflam la oaste fără a fi încărcat şi cu un exemplar din „Literatura şi arta“, aşa încât pe prima filă a cărţii lui Vieru, alături de autograful acestuia, şi-a scris şi Nicolae Dabija dedicaţia sa. Cât despre împovărarea lor vizibilă, trebuie înţeles, chiar şi din perspectivă istorică, tot surmenajul la care erau supuşi aceşti oameni. În mai puţin de o lună, ei au avut de înfruntat emoţia puternică indusă de accidentul lui Matcovschi (17 mai), toată presiunea primei sesiuni a Congresului Deputaţilor Poporului din URSS (25 mai – 9 iunie), ai cărui membri fuseseră aleşi în primăvară, cu toate dezbaterile pline de patos de la Moscova, ca şi reacţia potenţială şi aşteptată a conservatorilor odată cu trecerea publicaţiei cu cel mai mare impact din Basarabia la grafia latină.

Mai fusese şi congresul de constituire al Frontului Popular din Moldova (pe modelul celor fondate în Ţările Baltice), la 20 mai, căruia i-a urmat al doilea congres, de la sfârşitul lunii iunie. Dar cel mai mult îi vor fi marcat evenimentele de la Beijing din 4 iunie. Gorbaciov întreprinsese o vizită istorică, de reconciliere, între 15 şi 18 mai 1989, perioadă în care Piaţa Tien An Men din centrul capitalei chineze era, deja, plină de tineri protestatari. Dintre toţi liderii RP Chineze cu care s-a întâlnit, între care se detaşa figura emblematică a lui Deng Xiao Ping, se pare că Gorbaciov a rezonat cel mai puternic cu conducătorul partidului comunist, Zhao Ziyang. Ori, în perspectiva reprimării brutale a manifestaţiei, a doua zi după plecarea liderului de la Kremlin, acest reformator s-a adresat tinerilor din piaţă, îndemnându-i pe cei aflaţi în greva foamei să renunţe cumva, pentru ca el să dispară, din acea zi, pentru totdeauna, din prim-planul politicii Chinei comuniste, trăindu-şi restul vieţii într-un fel de arest la domiciliu.

Nu era tocmai o încurajare pentru toţi cei care susţineau cursul reformelor iniţiate de Gorbaciov în Uniunea Sovietică. Chiar dacă se aflau în ceea ce pentru mulţi de peste Prut era „Ţara-Mamă“ (iar Grigore Vieru avea să povestească modul în care îl emoţiona până şi grafia latină a inscripţionărilor din parcuri, de pe plăcuţele cu îndemnul «Nu călcaţi pe iarbă!»), ei n-aveau cum să nu considere regimul politic din România altfel decât unul profund represiv, în care până şi cei mai străluciţi poeţi, cu care aveau strânse contacte, se înclinau tăvălugului ce strivea conştiinţele libere.

În vara anului 1989, prietenii lor din România nu puteau fi şi prietenii mei, întâi de toate din cauza faptului că nu eram nici scriitor, nici om de presă. Prietenii lor de atunci şi-au asigurat o relaţie de lungă durată, iar apropierea mea (şi a altora) faţă de aceşti corifei nu a avut scopul să le tulbure prietenia cu nimeni dintre aceia care le fuseseră interlocutori şi, mai mult decât atât, un sprijin spiritual în anii emulaţiei naţionale, ca şi în anii reculului acesteia de după 1992 (anul victoriei în confruntarea de pe Nistru şi al înfrângerii de la negocierile de pace cu Rusia).

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.