Dubla măsură sau izolarea prin sictir

Ca orice om, fără scaun la cap, am o problemă cu disciplina impusă. Mi-a fost greu în armată, mi-a fost greu la școala de popi și mi-e greu și acum. În toate cele trei cazuri a trebuit să respect regulile deoarece erau impuse de comunitatea în care trăiam de voie sau de nevoie. În fond și la urma urmei, zevzecii sunt și ei animale sociale.

Să vă spun drept, de fiecare dată a trebuit să înțeleg rostul legii pentru a mă putea supune iar înțelegerea survenea, după mici sau mari rebeliuni, dar venea odată ce observam că ea, legea, avea un scop și era echitabilă. Uneori, surprinzător, am putut modifica, pe ici pe colo, legea și regulile sistemului. Alte ori, de cele mai multe ori, sistemul m-a frânt de șale. Astăzi, nu mai am energia tinereții iar rebeliunile sunt interne, contemplative. De aceea, mă limitez la a sudui printre dinți, fără dorința sau speranța de a schimba regula chiar dacă ea este inechitabilă și nedemocratică. Au și nebunii înțelepciunea lor.

În cazul acestei crize prin care trecem, o criză în care statul izolează cetățeanul la domiciliu, am ales să nu ies pe stradă decât în caz de nevoie, să fac cumpărături cu masca pe figură și să nu dau mâna sau să pup pe obraji pe vechii prieteni întâlniți, aiurea, pe drumurile mele scurte și declarate. Claustrarea asta m-a făcut mult mai contemplativ decât mi-aș fi dorit, contemplativ și umblător pe internet.

Am trecut prin filtrul propriu toate datele și luările de poziție, toate știrile și mesajele trimise în privat și am ajuns la o concluzie: ordinele de restricție ale liberei circulații sunt o mare tâmpenie! Ho, stai! Nu te grăbi! (asta era pentru ăia de cred că izolarea este cea mai sigură metodă pentru diminuarea epidemiei). Nu spun că izolarea nu ajută. Spun doar că ea nu există deoarece se aplică cu dublă măsură. Or aici, încep să am mari probleme cu legea și cu cei care o impun.

Au fost Floriile, vine Paștele. La biserică nu pot merge deoarece mă strânge masca. După ce am văzut pe fluxul de știri nebunia plecării românilor în străinătate, la plantat sau cules de cine mai știe ce buruiană, am mers la Obor pentru a-mi vârî laba în pulsul nației. Trebuie să vă mărturisesc faptul că, în timpul preumblărilor printre tarabe, am suferit un fel de revelație dureroasă. Biserica nu îmi poate acum oferi o mai mare stare de libertate decât țăranii și speculanții de la Obor care-și prețuiau vocal marfa. Treceam încet, voit lovindu-mă de cumpărători și precupeți; de polițiști, BGS-iști și țigăncile care vând țigări de contrabandă. Chiar am îndrăznit să îl ating pe mână pe nenea de la ghișeul care mi-a dat bonul de parcare. O asemenea trăire ca părticică dintr-un trup nu mai poți afla în nici o biserică.

Ajuns acasă, mi-am amintit de postura oficială a celor care citesc ordonanțele militare, cum stau ei marțiali și poeți, uneori lăcrimând pe sticla televizoarelor. Mi-am amintit de domnul Paleologu, cum biciuia el din limba-i subțire pe habotnicii cretini care nu vor să înțeleagă faptul că izolarea la domiciliu mântuie fără tăgadă și că Lumina reală nu se împarte în haznaua habotniciei, ci de la 2 metri distanță, zâmbind cult și peltic, din balcon în balcon.

Mi-am adus aminte de milițienii bătăuși, de cei care amendează un tractorist pentru că nu are declarația completată când vine plin de praf de pe câmp și de domnul ministru al Internelor care felicită și mulțumește forțelor de ordine publică. Mi-am adus aminte de militarii care stau în intersecții cu mâna pe garda trăgaciului și babele care târâie cărucioare goale. Mi-am adus aminte de Excelența Sa, domnul președinte, care habar nu are că românii fără perspective s-au întors în țară cu sutele de mii din cauza fricii și sictirului primit pe unde au fost și pleacă iar din țară, din cauza sictirului primit de la gubernanți.

Mi-am adus aminte de falimentarul PNL, care până la criză s-a plâns de gaura din buget făcută de borfașii de la PSD și acum, purtând criza ca pe o mănușă, speră în alegeri cu succes. Mi-am adus aminte de cei care au desființat spitale și de cei care le-au furat… toți sunt niște pierduți și neica nimeni. Din păcate, nu pot aprinde o lumânare pentru ei, dar pot să-i sudui printre dinți. Pentru ei, scuipatul pe obraz este strop de ploaie și sudalma, binecuvântare.

(un comentariu de Paul Bogdan)