În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House.
Până la urmă au ajuns la concluzia că nu se vor linişti decât dacă vor afla pentru ce au dat toate acele teste şi că nu vor afla acest lucru decât reluând legătura cu foştii lor examinatori sau cel puţin cu intermediarii prin care comunicaseră şi până atunci. Doar că nu ştiau cum să reînnoade această legătură: supraveghetorii de la noua serie de candidaţi pretindeau că nu ştiu nimic despre ei, că n-au cum se interesa şi că nu ştiu nici măcar vreun sfat util pe care să-l dea. Rămânea deci doar iluzoria reţea de relaţii pe care le-ar fi avut bătrânul, dar în afară de acestea, nimeni nu prea avea motive să-l creadă. Totuşi, nu era exclus ca agitaţia pe oare o făcea bătrânul să atragă atenţia într-un fel sau altul, motivul pentru care îl lăsau să repete de zece ori pe oră că el din cu totul alte cauze decât ei a întrerupt colaborarea cu examinatorii şi că nu se poate ca până la urmă să nu se ajungă la o întâlnire decisivă.
Şi, fiindcă nu se întâmpla cu toate astea nimic, dădură la un moment-dat un anunţ în ziar prin care solicitau o întrevedere cu cei care au publicat posturile pe care le obţinuseră.
Trecură alte câteva luni, ei ar fi putut trăi ca nişte pensionari beneficiari ai unor alocaţii substanţiale, dar reveneau zi de zi în clădirea în care se ţineau testările şi în care acum erau examinaţi alţi candidaţi, participau la viaţa din sălile de aşteptare şi se simţeau mereu stingheriţi când erau întrebaţi de către noii lor colegi ce caută ei acolo, de ce nu dau şi ei probele, dacă tot pierd vremea de pomană, şi ce doresc de fapt. Pe urmă nu i-a mai întrebat nimeni nimic, fură înconjuraţi de un cerc de politeţe şi atunci au înţeles că au fost luaţi drept funcţionari ai aceluiaşi serviciu care îi examina pe candidaţi.
Se întâmpla cu ei un fenomen mult mai profund în „veşnicul lor joc”: până atunci veneau zilnic la locul testărilor perutru că nu-şi ajungeau fiecare sieşi şi constatau, odată ajunşi, că după puţin timp se saturau în comun şi se plictiseau de aşteptare. Acum însă viaţa lor primise un sens aici: aşteptarea cu interminabilele ei momente reprezenta chiar jocul.
începură atunci să analizeze testele la care erau supuşi noii candidaţi şi să le compare cu probele prin care trecuseră. Amintiri uitate reveniră cu acest prilej la suprafaţă şi încercară să găsească o logică la toate aceste examinări. Dacă se căutau anumite aptitudini, atunci acestea nu corespundeau niciunei clasificări dintre cele cunoscute de ei. Inteligenţa, memoria, toate se contraziceau, dacă ele ar fi fost punctele care trebuiau luminate. Căzură de acord că nu se testa nimic, că lunga perioadă de examinări nu făcea altceva decât să mascheze un curs subteran: o şcoală de răbdare şi solidaritate, o şcoală care să-i înveţe pe elevid ei să treacă peste orice în folosul scopurilor pe care i le pretindea această şcoală şi care îi elimina pe rând doar pe acei elevi oare nu erau capabili să i se subordoneze cu totul. Cei patru trebuiră să recunoască încetul cu încetul că această şcoală i-a făcut să stabilească între ei relaţii bazate pe nişte afinităţi pe care înainte nu le-au cunoscut niciodată, eliminând obişnuitele legături fondate pe cunoaşterea amănuntelor sociale şi de cultură. Aproape că nu ştiau nimic unul despre altul în ceea ce privea statutul social, habar n-aveau de aspiraţiile celorlalţi, dar se cunoşteau suficient de bine sub alte aspecte pentru a putea de pildă să anticipeze fără greş reacţiile de moment ale colegilor. Testările le-au schimbat felul de a gândi şi mai ales felul de a trăi. Nu se mai îndoiau câtuşi de puţin că din acest punct de vedere erau nişte absolvenţi ideali, dar nu ştiau dacă lăsarea lor în suspensie era tot o probă sau o exmatriculare. Putea fi şi o probă, credeau ei. Faptul că nu erau capabili să se întoarcă la vechea lor viaţă sau să înceapă o alta acum când aveau mijloace materiale suficiente pentru orice nouă îndeletnicire dovedea că ei continuau să satisfacă programul pentru care fuseseră pregătiţi.
Doar scopul, scopul persista în a le rămâne necunoscut. Încercară să ajungă singuri şi în această privinţă la o concluzie, dar de data asta nu putură să fie la fel de siguri ca şi în legătură cu faptul că n-au răspuns la niciun fel de teste, ci că au fost pregătiţi prin eliminare dacă se poate spune aşa pentru un mod de viaţă special: că au fost „modelaţi”. Analizară îndelung conţinutul testelor, temele folosite, decorul. La ce putea să folosească o grupă atât de profund solidară?
Într-o zi unul dintre ei veni cu ideea că n-ar fi exclus ca acest efort de a găsi mobilul examinărilor să constituie el însuşi un test, poate ultimul test înainte de a fi puşi să lucreze nemijlocit în domeniul pentru care au fost pregătiţi. Analizară această supoziţie şi li se păru logică, încât au început s-o considere ca pe ceva sigur: da, au fost lăsaţi în suspensie pentru a se vedea dacă după atâta pregătire erau capabili să găsească singuri drumul înapoi. Şi căutară cu şi mai mare sârg acel drum.
Numai că ajungeau la concluzii care de care mai fantastice şi mereu trebuia să treacă un timp până a-şi da seama că parcurgeau poteci înfundate, iar cel care era autorul ideii respective persista cu încăpăţânare pe calea pecare o deschisese şi accepta abia ultimul să se întoarcă în locul din care au plecat, grăbindu-se să-i ajungă din urmă pe ceilalţi ce aleseseră deja o altă cale, care şi ea se va dovedi, destul de curând, falsă.
Continuară să se întâlnească zilnic într-una din cămăruţele de lângă marea sală de aşteptare şi abia că le mai dădeau vreo atenţie noilor candidaţi, întorceau toată ziua experienţa lor pe toate feţele şi plecau doar atunci când nu mai puteau de foame sau când se închidea seara clădirea.
Dar şi această perioadă se termină într-o zi când, sleiţi de atâtea supoziţii şi plictisiţi de acest joc care nu le dădea niciun fel de certitudini, hotărâră să se dea bătuţi. Criza surveni pe neaşteptate, dar cu o putere absolută şi ei simţeau că îndeletnicirea jocului de-a ipotezele i-a făcut să se sature pentru multă vreme de comedia aceasta, li se părea că dacă mai pierd şi un singur minut în acea săliţă de aşteptare li se va face rău. Aproape că fugiră afară şi se opriră nehotărâţi în faţa porţii. Apoi plecară fiecare la ale lui.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.