EFECTUL P (43)

În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House

„Mă formalizez prea mult” îmi ziceam şi încercam să fac „onorabil faţă situaţiei”. Lucru care mi-a şi reuşit mai mult sau mai puţin şi, după penibilele discuţii de rigoare iscate la plata consumaţiei în legătură cu cine pe cine a invitat Poolo neacceptând să plătească altcineva atunci când se afla el pe post de păun, eu simţind de asemenea nevoia să-mi fac numărul cu cât mai multă detaşare după ce am părăsit cu chiu cu vai localul, celebrul meu prieten ne invită pe toţi la el şi, pentru că eu mă săturasem şi invocai o scuză, el insistă ca măcar nevastă-mea să-l onoreze cu vizita ei. În timp ce eu tocmai mormăiam ceva şi în numele Liei, ea acceptă entuziasmată, copleşită de elanul care n-o mai slăbea de când se apucase Poolo să-i explice aspecte particulare ale Efectului P, domeniu în care soţia mea nu se pricepea mai mult ca la sanscrită. Simţii cum îmi vine sângele în obraji şi, pentru prima oară după atâţia ani de căsnicie, mă apucă un impuls nestăpânit de a-i arde una chiar acolo în plină stradă. Mă salvă doctoriţa, prietena lui Poolo, care, păstrându-şi surâsul pe buze, mă împinse în maşina ei.

— V-aţi purtat ca nişte liceeni, îmi spuse în timp ce rulam încet pe bulevard.

— Pe dumneavoastră nu vă enervează ce s-a întâmplat? Înseamnă că nu-l iubiţi!

Ea nu-mi răspunse şi surâsul ei începu să mă agaseze. A oprit maşina în locul unde pretextasem eu că trebuie să mă duc, dar mă răzgândii şi-i spusei că dacă tot au ieşit lucrurile aşa cum au ieşit, atunci măcar să mergem şi noi undeva. Ea reflectă o clipă apoi porni din nou motorul, fără să mai adauge ceva.Tăcui şi eu să văd unde mă duce. Refăcurăm drumul deja parcurs şi mă lăsă în faţa braseriei.

După multă vreme am întrebat-o la ce s-a gândit înainte de a se decide să mă lase in faţa braseriei. Pe faţă îi apăruse din nou zâmbetul acela care mă enervase atâta la timpul respectiv. Ar fi venit cu mine, mi-a spus, dacă în felul acesta ar fi preîntâmpinat un scandal, dar bănuise deja de atunci că sunt legat cu prea multe fire de Poolo pentru a mă preta la murdării împotriva marelui om.

— Pentru a mă preta la…?! Cum?! Tot eu aş fi fost cel care ar fi procedat incorect dacă i-aş fi ars una în plină stradă?

Ea nu mi-a răspuns şi toată furia adormită de mult mi-a revenit de undeva, dintr-un colţ al fierii mele, unde se depozitase de atâta vreme; deranjându-mă din când în când, dar fără a-şi spune numele. (De multe ori mă enervam din senin şi nu ştiam de ce. Acum sunt sigur că una dintre cauze alături de cine ştie câte şi care era povestea aceasta, care stăruia în continuare ca o poliţă neplătită.) În ziua aceea mi-a apărut un motiv dublu de iritare: nu ştiam dacă sunt gelos pe soţia mea că îşi dă ochii peste cap în faţa lui Poolo sau dacă mă deranjează prietenul meu pentru că este în stare să mă înlăture atât de uşor pentru o femeie oarecare. Şi ce dacă femeia aceea era nevastă-mea? Această dublă gelozie nu m-a mai părăsit niciodată.

1. Într-o zi, după ce l-am căutat aproape o săptămână de pomană, am simţit că îmi lipseşte îngrozitor. Prima reacţie a fost de uluială, apoi de furie. Atunci am înţeles că trebuie să mă hotărăsc. Şi asta cât mai repede.

2. Câteva zile mai târziu se întâmplase un lucru îngrozitor: ştiam că la Institutul lui era un loc în care balustrada scării era desprinsă. Poolo însuşi mi-a atras atenţia asupra primejdiei, văitându-se că el şi aşa are o teamă cumplită de înălţimi şi că acel loc din drumul lui zilnic îi producea adevărate coşmaruri. Aproape fără să-mi dau seama ce fac, dar dintr-un impuls foarte puternic, urcând în ziua aceea scările împreună, l-am împins spre balustrada ruptă. Poolo a căzut în golul scărilor, am văzut acest lucru cu certitudine, dar a revenit incredibil din aer, s-a prins de mâna mea rămasă întinsă înainte şi m-am pomenit la rândul meu azvârlit în hău. Apoi m-a prins din nou şi m-a tras încet înapoi pe scară. Nu ştiu care dintre noi doi era mai palid. L-am evitat apoi câteva zile. Ulterior, când am revenit la Institut, am găsit reparată balustrada. Dar de câte ori treceam pe lângă locul acela, simţeam un gol în stomac. N-am comentat niciodată niciunul acel incident, însă de uitat n-am putut să uit niciodată nici cel mai mic amănunt. Ceea ce mă obsedează în special e revenirea lui incredibilă din golul în care a căzut.

Cum de nu m-a făcut să uit şi această întâmplare, aşa cum a reuşit de atâtea ori să şteargă cu guma fapte prin care, sunt sigur că am trecut? Căderea şi revenirea aceea a lui din golul scărilor, mai mult chiar decât propria mea cădere, chiar dacă aş fi uitat-o, ar fi stăruit mereu în senzaţia de straniu pe care o simţeam ori de câte ori mă aflam în preajma sa, senzaţie pe care niciodată n-am putut s-o motivez în cuvinte.