EFECTUL P (46)

În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House

— Aş vrea să vă mai întreb totuşi ceva, insistă tânărul, insensibil la rumoarea sălii. Aţi spus că totul a devenit posibil din punct de vedere tehnic şi că singurul lucru de care depinde acest „posibil” este funcţie de voinţă. Cred că nimeni nu doreşte să moară. Este posibilă nemurirea?

— În primul rând că faci afirmaţii total pripite. Şi în necunoştinţă de cauză! Gândeşte-te la Absalom! Da? Bine. Pe urmă, niciun tânăr nu vrea să moară pentru că nu-şi pune în mod serios problema.

— Sunt şi unii tineri care s-au sinucis!

— În joacă! Da. Nu şi-au pus serios problema. N-au avut când! Da. Pe ei i-a interesat doar faptul dacă Julieta îi iubeşte sau dacă Romeo n-a trădat cumva. N-au avut când să-şi pună cu adevărat problema!

— Cum aşa?

— Ce nu înţelegi? Dacă erau tineri, când să se fi gândit în mod serios o viaţă întreagă la moarte? Şi în mai puţin timp lucrul ăsta nu se lasă dezlegat. Da. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, dumneata vrei o altă structură biologică. Habar n-ai ce înseamnă aia nemurire şi aşa mai departe… Dar trecând şi pe asta… Uite, eu îţi mărturisesc cinstit că nici prin gând nu-mi trece să-mi doresc moartea. Dar nici nemuritor n-am curajul să sper să fiu. Din punct de vedere biologic, bineînţeles, he, he!

Tânărul mai dori să spună ceva, clar lumea îşi arată acum vehement dezaprobarea şi-l obligă să se aşeze.

Ultima parte a întâlnirii cu marele savant fusese spirituală, ţi-ai putut da seama cât de mare este un asemenea om, o figură atât de importantă, cu atâtea relaţii… Sigur, tinerelul… tineretul a fost întotdeauna idolatru, să nu-l luăm prea mult în seamă, un mucos…

La rândul meu, respirai şi eu mai liniştit: criza părea depăşită. Dar ştiam că asistam doar la o amânare. Atunci când răbufnea, Poolo se epuiza într-o ceartă, dacă însă se întâmpla să nu aibă cu cine se sfădi reveneau pe tapet acei bontzai, recluziunea, pesimismul negru dispariţiile din societate putând dura multe săptămâni.

Apoi sosi un redactor de la ziarul local, redactor care-l rugă pe Poolo să dea un interviu pentru cititorii judeţului, iar Poolo, ca de obicei, se grăbi să accepte, el fiind gata să sesizeze importanţa copleşitoare chiar şi a rândurilor pe care i le dedica revista liceului agroindustrial de cine ştie unde. Înţepat nu era decât cu publicaţiile mari. Pe acestea le refuza categoric dacă o dată i-a fost paginat nepotrivit un articol sau dacă într-o înşiruire de nume i se părea că a fost plasat în urma cuiva mai puţin important ca el. Şi cine nu era mai puţin important ca el?

O oră mai târziu, în timp ce mâncam la restaurant, înconjuraţi de gazdele noastre, în local îşi făcu apariţia şi tânărul de la conferinţă. în jurul nostru se iscă o mică rumoare stânjenită, dar asta nu-l putu împiedica pe ochelarist să-şi ia un scaun şi să se aşeze lângă noi. Poolo era, bineînţeles, în cea mai bună dispoziţie, trăncănea despre toate, despre arhitectura oraşului şi a altor oraşe în care fusese prin călătoriile sale, despre ultimele cercetări pe plan mondial în legătură cu combaterea ţânţarilor, acest flagel aducător de secole de necazuri − voi habar n-aveţi ce problemă importantă este asta! şi, în sfârşit, despre moarte.

— Moartea este singurul lucru pe care-l avem în ordinea asta, a noastră. Şi atunci vrei dumneta, tinere, să vin eu sau altul ca mine şi să ia acest jalon neclintit din faţa omenirii! Dumneata ştii ce ar însemna asta? Ar fi ca şi cum ai văduvi o busolă de nordul ei. Ce rost ar mai avea apoi neliniştea acului, dacă el tot n-ar mai arăta nimic raportabil la ceva care să-i dea sens agitaţiei sale? Poolo se opri să tuşească în batista pe care şi-o admiră apoi îndelung.

— Să ne fie frică de viaţa veşnică numai pentru că nu ştim în ce s-ar transforma viaţa fără de moarte? îl întrebă tânărul. Mie mi se pare că totul nu se rezumă decât la o simplă problemă filosofică, atât timp cât nu există posibilitatea practică de punere în aplicare a „pericolului” de care vorbim.

— În primul şi în primul rând că dumneata n-ai niciun drept să spui că există sau că nu există această posibilitate practică, atâta vreme cât nu ştii…

— Păi, eu ştiu că medicina se zbate să vindece simple boli şi nu prea este în stare s-o facă întotdeauna. Iată cât suntem de departe de partea practică a celor pe care…

— Tinere! încerci să mă enervezi? Ce are medicina cu cele pe care le discutăm noi? întrebarea fu scandată cu tonul replicii cruciale dintr-o tragedie antică.

Mai târziu, în drum spre capitală, în trenul care gonea prin noapte, ne-am pomenit cu interlocutorul nostru din nou lângă noi. Discutarăm îndelung pe coridor, doar că atunci când a venit conductorul, reieşi că tânărul urcase în vagon fără bilet. Poolo nu făcu nici cel mai mic gest să-l scoată din încurcătură, iar junele declară că n-are la el bani destui pentru a plăti amenda. Plătii eu totul, făcându-mă că nu observ privirea furioasă pe oare mi-o arunca între timp prietenul meu. Când l-am întrebat mai târziu de ce n-a făcut nimic pentru interlocutorul lui de o noapte, mi-a răspuns că nu i-a convenit cum s-a „lipit” tânărul de noi în restaurant, la masă, fără a plăti apoi nimic din ceea ce nu s-a sfiit să consume (lucru pe care n-aş fi crezut vreodată că l-ar fi putut observa Poolo), că nu i-a plăcut nici siguranţa cu care junele era încredinţat că savantul trebuia să-l scoată din încurcătură şi în tren. Dacă mergi pe o anumită cale, atunci trebuie să te obişnuieşti să şi suferi pentru ea, conchise Poolo, de parcă nu s-ar fi întreţinut toată noaptea cu cel pe care-l judeca acum atât de aspru. Dar asta era o altă poveste.

Eu între timp m-am culcat în cuşetă, lăsându-i să vorbească pe coridor. Poolo era obişnuit să nu doarmă decât foarte puţin sau chiar deloc. Multă vreme chiar am crezut că geniul activ e cel care are forţă de muncă şi care poate să-şi pună în aplicare intuiţiile. El nu simte nevoia să mai doarmă încă o oră în plus şi de aceea nu duce în fiecare dimineaţă o luptă crâncenă şi inutilă pentru a se reapuca de muncă. Oricum, Poolo era în stare să lucreze nopţi în şir, în timp ce colaboratorii săi dormeau pe rând. Dar el mai avea şi teoria lui şi în această privinţă: „Somnul, spunea el, este o repetiţie a morţii. (Nu ştiu dacă era formularea lui sau nu.) Apoi continua: Copiii trăiesc problemele existenţiale intrinsec şi în orice caz mai profund ca noi, de aceea protestează vehement ori, de câte ori vine seara şi sunt «ameninţaţi cu culcarea». Ei ştiu că…”

— Şi atunci de ce protestează cei mai mulţi copii şi atunci când trebuie să mănânce? încercam eu să-l încurc.

— Un copil flămând nu protestează! Şi Poolo se avânta în alte teorii, uitând că problemele legate de psihologia copilului nu constituie punctul său forte.

Dar Poolo era fericit să piardă vremea oricând şi cu oricine. Odată, enervat că era presat de un milion de treburi urgente, în timp ce urmărea cu o deosebită plăcere un film uşor la televizor, a răspuns iritării mele printr-un mic discurs în care mi-a vorbit despre lenea unor oameni care par harnici şi care, deşi lucrează foarte mult, fac lucruri stereotipe pentru că sunt prea comozi pentru a gândi şi a căuta o altă soluţie mai simplă care să constituie o scurtătură pentru lungul lor travaliu pe care-l investesc atât de conştiincios. Reversul, continuă Poolo, este la fel de valabil: mulţi oameni foarte eficienţi au foarte mult timp liber − ăsta numindu-se adevăratul randament. Exemplul genial pe care mi l-a oferit ca argument a fost, bineînţeles, el însuşi.

Nu ştiu cât a discutat el în noaptea aceea pe coridor în tren, dar după ce m-am culcat şi am adormit imediat, m-a trezit peste foarte puţină vreme trenul intrând în periferiile Bucureştilor. Oboseala pe care o simţeam, dar şi ceasul meu biologic protestau cu toată hotărârea: nu putea fi încă dimineaţa. Mi-am amintit de zvonurile pe care le auzisem mai demult cum că Poolo însuşi ar fi călătorit de nenumărate ori cu viteza gândului de pe un meridian la altul. Nimeni însă nu-şi mai amintea aceste zvonuri. Sau mai bine spus, eu aveam impresia că nimeni numai vrea să şi le amintească.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.